Comunitatea evanghelică (închisă?) – răspuns lui Dorin Mureșan

By Rubyk (sursa)
By Rubyk (sursa)

Am citit textul lui Dorin Mureșan fiindcă vreau să înțeleg mai bine mediul în care am crescut și continui – prin decizie deliberată – să viețuiesc: mediul evanghelic. Descrierea este interesantă și complexă (merită citită!), dar, în opinia mea, conține și niște extrapolări teoretice care nu au deplină acoperire în realitate.

Prima chestiune ar fi aceea a comunităților închise. Da, în principiu sunt de acord că mediile evanghelice se străduiesc din răsputeri să se comporte ca niște societății închise și, în acest scop, impun un etos ce devine normă pentru toți membrii comunității.

Dar este un adevăr tot mai greu de îndurat și de camuflat acela că, odată cu prăbușirea comunismului, granițele destul de precise și ocrotitoare au fost erodate constant prin influențe care nu vin doar din sfera economicului. E adevărat și că influențele nu sunt de natură înalt culturală.

Un exemplu la îndemână este divorțul, de pildă, care se înfățișează tot mai frecvent ca dilemă socială și teologică pe care evanghelicii o gestionează cu destulă incoerență chiar și în cadrul aceleași structuri confesionale. Mass-media și internetul sunt alți doi factori care au marcat fundamental deja orice gest evanghelic public – dar au pătruns agresiv și în sfera spațiului odinioară securizat –, chiar dacă multe dintre discursurile de la amvon se desfășoară după tipicul și cu nostalgia vremurilor din urmă cu 40-50 de ani.

Tentativele de repliere în comunitate sunt mai degrabă semnul unor influențe cărora comunitatea nu e în stare să le răspundă pe măsură, dar pe care nu le mai poate contracara ca realitate și atunci preferă să le considere marginale sau să le nege importanța.

Faptul că tinerii „gugălesc” informațiile din predici și identifică o eroare în jumătate de minut este o realitate ce ține de exteriorul comunității, dar care afectează semnificativ credibilitatea unora dintre oratori ei mai ales în ochii tinerilor.

Citește mai mult »

Anunțuri

Criterii noi pentru viitorii pastori (exercițiu de imaginație)

(Sursa)
(Sursa)

Acest exercițiu de imaginație nu este o critică adresată pastorilor, ci mai degrabă o propunere adresată enoriașilor de a privi altfel acest oficiu. Fiindcă criteriile de selecție din prezent sunt în mare măsură rezultatul așteptărilor explicite sau implicite ale comunităților eclesiale. Dacă n-ar fi așa, atunci pastorii cu un anumit profil (mai ales cei care „nu ne plac”) nu s-ar mai regăsi la amvoane, ci în alte locuri de muncă.

1. Fiecare aspirant la statutul/vocația de pastor va trebui să aibă un viciu de care fie n-a scăpat încă, fie a scăpat cu multă trudă (după ani de zile). Dar nu din astea gen: nu mă pot trezi dimineața, îmi place mirosul cafelei, sunt bookaholic, mănânc numai vegan sau îmi plac numai produsele organice. Ci din alea urâte: invidie față de oricine e mai bine poziționat, violență în familie, obsesia îmbogățirii, cleptomanie, dependență de alcool sau pornografie, mândrie imposibil de reprimat etc.

Cineva din comisia de examinare și-ar putea asuma răspunderea să-l ajute pe aspirant să lupte și, în cele din urmă, să scape de acel viciu, în cazul în care n-a scăpat. Condiția aceasta i-ar ajuta pe viitorii pastori să înțeleagă mai bine natura păcatului, natura umană și să fie mai smeriți în general, amintindu-și periodic care le sunt limitele.

2. Aspirantul să fie invitat să semneze un angajament scris (sau să se jure) că nu va divulga niciodată discuțiile private pe care le are cu enoriașii nici măcar autorităților. Evident că asta exclude din start folosirea confesiunilor individuale ca exemple în predici, bârfa în cercul privilegiaților din anturajul pastoral, învrăjbirea membrilor comunității pornind de la mărturisirile făcute între patru ochi etc. Documentul semnat să aibă valoare legală și în baza lui pastorul să poată fi tras la răspundere – putând chiar să-și piardă temporar dreptul de a păstori vreo biserică.

3. Aspirantul să se angajeze că nu va folosi niciodată (în mod voluntar și conștient) Biblia ca paravan după care să-și ascundă incompetența sau neștiința. În consecință, ar fi bine ca anumite subiecte să nu le abordeze niciodată în predică. De pildă, dacă n-a excelat niciodată la matematică (e un fel eufemistic de a spune că era „tufă”!), ar fi bine să nu țină predici despre teoria probabilităților, că riscă să râdă smarphone-urile de el. Dacă nu s-a priceput niciodată la fizică, e mai bine să nu încerce să explice relația dintre bosonul Higgs și sfârșitul lumii. Etc.

Citește mai mult »

Un film inspirat din „Dublul” lui Dostoievski

Mai multe informații găsiți aici.

Dacă n-ați citit Dublul, vă puteți face o idee pornind de la un mic eseu din care citez:

„Eroul nostru” este atras de anonimatul mulţimii, să fie adică şi el unul dintre toţi ceilalţi, dar, atenţie!, nu mai prejos decât ei. Însă îl ispiteşte, în acelaşi timp, şi edificiul birocratic cu privilegiile şi demnitatea pe care o conferă funcţiile superioare ale ierarhiilor, dar acestea i-ar putea deveni şi lui accesibile numai prin impostură. Aşadar, dacă motivele dedublării pleacă din social, conflictul care se iscă este unul moral şi psihologic, ceea ce va determina o sciziune a personalităţii personajului.

Şi apare, se în-fiinţează acest dublu dorit şi urât în acelaşi timp. Deşi, poate ar fi mai bine spus că se îm-pieliţează(?!). Pentru că presupunerea „legăturii cu diavolul devine inevitabilă”. Toate referirile eufemistice la Goliadkin-junior, precum şi expresii aluzive („şi-a vârât coada”, „poate că tocmai el este tartorul”) fac trimitere la repertoriul lexical comun folosit pentru denumirea Diavolului, a demonicului. Dacă aşa stau lucrurile, mania persecuţiei, obsesia că există nişte duşmani care uneltesc împotriva sa, de care suferă Goliadkin-senior, au o bază. Se poate discuta, într-adevăr, dacă această bază aparţine realităţii sau este numai rodul unei minţi care ţine mereu să-şi justifice comportamentele, să le întemeieze pe argumente plauzibile.

Îl puteți citi integral aici. Mie unul chiar mi-a plăcut acest microroman dostoievskian.

1900 de cuvinte despre avort

 afisOradea_web

O sarcină „nedorită” poate fi o povară aproape insuportabilă

N-o spun eu, că n-am experimentat-o, ci o spune un reper al rezistenței anticomuniste pentru mediile evanghelice (deși el făcea parte din mișcarea „Oastea Domnului”): Traian Dorz. Confruntat cu un caz în care doi tineri i se prezintă cu sarcina nedorită și-i cer sfatul, Dorz e de acord ca ei să recurgă la avort (detalii aici)! Cei doi nu erau căsătoriți, iar bărbatul era o „tânără speranță” a grupării, un predicator cu priză. Dorz nu voia ca un copil născut „din flori” să compromită „mărturia” mișcării lor religioase (iar părinții amenințau că se sinucid). Așa că l-a condamnat la moarte!

Ulterior, Traian Dorz se va căi de această decizie. E bine. Dar merită meditat la faptul că un lider spiritual de talia sa a fost în stare ca, atunci când avea de ales între viața unui copil nenăscut și imaginea publică a unei comunități, să aleagă imaginea (amenințarea cu suicidul nu m-a convins).

Cine și cui spune ce să facă

Unul dintre argumentele vehiculate de către militanții pro-choice (adică cei care susțin legalizarea avortului) este acela că „fiecare femeie are voie să facă ce vrea cu trupul ei”. În principiu, sunt de acord cu acest argument. Dar afirmația de mai sus musai împărțită pe segmente ideatice și ideologice.

În primul rând, e drept că fiecare are dreptul să facă ce dorește. Cu condiția să își asume și consecințele faptelor sale. Democrația și statul de drept cam pe asta se bazează: pe libertatea individuală corelată inevitabil cu o răspundere aferentă.

Când vine vorba despre consecințele unui avort, ei bine, aici discuția se desparte pe paliere ideologice. Pentru militanții pro-life (care combat avortul), copilul nenăscut este ființă umană încă din momentul concepției. Astfel că avortul este echivalent cu crima.

Pentru militanții care susțin avortul, cel nenăscut devine la un moment dat ființă umană, nu este de la bun început. Merită remarcat aici că momentul de la care poate fi considerat persoană umană este unul disputat, iar unii au ajuns să considere că nici măcar un bebeluș abia născut nu e încă om cu toate drepturile garantate omului.

Am văzut că se discută adesea cu argumente de tipul „celula x de pe Marte e viață, dar embrionul/fătul nu e”. Pista aceasta reprezintă un drum înfundat. Citește mai mult »

Frozen sau despre două fete care se iubesc

 

Amenințare: textul conține detalii despre deznodământ!

Vă amintiți când ați văzut ultima oară un film de Hollywood în care două surori luptă una pentru binele celeilalte și amândouă pentru binele altora? Ei bine, în Frozen despre asta este vorba.

Elsa e o prințesă cu puteri magice – poate să creeze zăpadă și gheață –, iar acest fapt este un prilej de bucurie pentru ea și pentru sora ei mai mică Anna, până când survine un mic accident nefericit, iar Elsa realizează că ar putea face mult rău cu aceste abilități neobișnuite ale sale.

Consecința e că se izolează de toată lumea ca nu cumva să mai facă rău cuiva. Totuși, în ziua în care trebuie să ia locul tatălui ei pe tron, lucrurile iau o întorsătură nefericită și Elsa se refugiază într-un castel de gheață, pe care și-l ridică spectaculos în munți, nefiind însă conștientă că a înghețat întreaga împărăție în momentul în care a plecat.

Anna o caută încrezătoare că situația se poate rezolva printr-o simplă discuție între surori și e foarte convinsă că Elsa nu i-ar face niciodată vreun rău intenționat. Nu prevăzuse însă că, la întrevederea lor, vor mai fi și alții de față, element ce sporește anxietatea Elsei, iar de aici până când Anna e rănită în inimă nu mai decât distanță de un… țurțure.

Cu ajutorul lui Kristoff, Olaf, Sven și al trolilor, Anna descoperă că singura ei salvare este Citește mai mult »

Îi admir pe catolici

 

(Sursa)
(Sursa)

Gânduri la aniversarea primului an de pontificat al Papei Francisc

Azi ascultam la Radio Maria o discuție între doi preoți. Unul dintre ei sublinia, la un moment dat, ideea că pe durata postului, e important să identifici o problemă anume unde ai dificultăți de autocontrol (între altele, vorbea despre navigare pe internet, shopping, televizor) și să postești tocmai în acele domenii specifice.

Mai mult decât atât, preotul zicea că e mai important să procedezi astfel chiar încălcând regulile tradiționale ale abstinenței culinare în post. Am mai auzit astfel de poziții publice care mută accentul de pe reguli generale pe cazuri specifice (chiar în detrimentul rânduielilor conscrate) susținute de către preoți și mi se pare că ele rezumă cumva ceva esențial din catolicism.

Desigur că eu privesc din afară, de la distanță, și în acest text nu-mi propun să descopăr fiece hibă care s-ar putea găsi catolicismului. Mă gândesc că sunt destule.

Dar nu pot să nu admir o biserică în care au loc și misticul, și activistul, și rigoristul (eventual autoflagelant), și laxistul cazuist, și carismaticul dănțuitor, și meditativul solitar, și politicianul diplomat, și analfabetul bigot. Dacă înțeleg eu corect partea bună din efortul catolicismului contemporan, atunci îmi pare că ei vor o biserică vie, nu una pură, nici una după modelul ideal (și imposibil!) al Bisericii primare.Citește mai mult »

Până unde ține creștinismul în dialogurile „pe net”?

 

(Sursa)
(Sursa)

Am văzut nenumărate situații conflictuale care porneau de la te miri ce pretext ultra-hyper-spiritual. Începeau oamenii pe un ton cucernic să spună fraze pompoase, care părea debitate pe cele mai înalte culmi ale sfințeniei, aduse din aerul cel mai sacrosanct.

Și se întâmpla ca vreunul dintre interlocutori – intenționat sau nu – să vină cu o chestie mai șuie, care tulbura armonia… divină. Uneori era provocare în toată regula, alteori era doar o întrebare ce atenta involuntar la „vacile sfinte” ale „evlavioșilor”.

La început, respectivul este tratat cu versete, cu îndemnuri duhovnicești, cu citate înțelepte, că poate-i trece. E înconjurat cu toate cataplasmele pioase, doar-doar s-o lecui omul și-o tăcea din gură.

Dacă nu ține, tonul se asprește și este trecut numaidecât în rândul păcătoșilor, e îndemnat să se pocăiască, să mai dea pe la biserică, să facă diverse cure de tratament religios care să-i primenească sufletul spurcat.

Dacă nici asta nu funcționează și omul se încăpățânează să-și susțină ideea (i.e. să nu-și recunoască păcătoșenia!), atunci cenzura și precauțiile cad rând pe rând, iar „evlavioșii” se dezlănțuie într-o beție de invective fără limită și, adesea, fără logică.

Aici găsește de-a valma sfinte anateme rostite pe ton profetic căutat și sudălmi grosonale, îmbrăcate în straie penibil religioase. E etapa în care păcătosul incurabil este demonizat și, odată văzut astfel, poate fi bălăcărit fără rețineri și fără mustrări de conștiință.

Unii, care ați participat la astfel de schimburi de replici, s-ar putea să spuneți că există agitatori de meserie care își merită soarta. N-am de gând să contrazic pe nimeni, fiindcă nu ăsta-i subiectul. Dar nu pot să nu remarc câteva aspecte, după cum urmează.

Mai întâi, e fascinant și dezolant cum haina evlaviei se transformă într-un mop de terfelit preopinentul, încât tot să te străduiești, nu mai observi nicicum că ar fi fost vreo țesătură aleasă sau că ar avea o croială înduhovnicită.

Pe urmă, cred că (și considerați că asta-i orbirea mea, dacă nu împărtășiți această convingere) nici măcar unul dintre „cucernicii” dezlănțuiți n-ar avea neobrăzarea să se adreseze celor bălăcăriți în aceiași termeni, dacă s-ar afla față în față și ar mai avea și martori. Există o doză de „curaj” pe care evlavioșii îl găsesc numai cât sunt „pe net”.Citește mai mult »

Cum să stârnești aversiunea copiilor pentru practicile devoționale – 10 idei cu succes garantat

By photostock / FreeDigitalPhotos.net (sursa)
By photostock / FreeDigitalPhotos.net (sursa)

Această postare – inclusiv titlul ei – este o prelucrare a unui text (scris de Jessica Thompson) pe care-l puteți citi în forma originală și integrală aici. Am reținut numai chestiunile esențiale pentru ca și cei ce nu citesc în engleză să știe cum să (nu) obțină un astfel de rezultat.

 1. Fii ferm convins(ă) că momentele devoționale (a.k.a. „timpul de părtășie”) ale familiei garantează mântuirea sufletelor copiilor tăi.

2. Obligă-ți copiii să stea ca statuile, fără să miște, câtă vreme vorbești tu.

3. Așteaptă rezultate imediate (rugăciuni în lacrimi, iertăciuni etc), altfel sigur ai greșit undeva.

4. Fă în așa fel încât să citești pasaje cât mai lungi din Biblie, ca să umpli cam același interval de timp precum o emisiune tv (dacă la televizor pot sta, de ce să nu stea și  la cele sfinte?).

5. Ascunde-ți cu grijă orice slăbiciune și pune-i numai pe ei să-și mărturisească păcatele [eventual, mărturisește și tu niște erori minore, ca să mimezi că ești vulnerabil – asta-i de la mine!].

6. Nu vorbi niciodată despre har. Dar amintește-le mereu că Dumnezeu vrea ca ei să fie ascultători de părinți.Citește mai mult »

Interviul acordat de Antonescu lui Gâdea – observații de ținut minte!

 

Nu sunt analist media, dar mi-am notat propriile concluzii, urmărind acest interviu.

 1. Gâdea ține cu orice preț să-l facă pe Antonescu antipatic în ochii alegătorilor și pentru asta nu se dă în lături de la nimic. Important e să stârnească în telespectatorii săi o reacție emoțională negativă la adresa lui Antonescu.

2. Antonescu ține să denunțe metodele de manipulare pe care le folosește Antena 3 de ani de zile.

3. Nu deontologia profesională îl interesează pe marele director al Antenei 3, ci numai și numai demonizarea adversarilor și protejarea prietenilor. Așa se explică faptul că sunt scoase abia acum la iveală „răzgândirile” lui Antonescu. Acestea ar fi fost trecute sub tăcere dacă nu se destrăma USL.

4. Câtă vreme s-a bucurat de susținerea și chiar cocoloșirea Antenei 3, Antonescu n-a avut niciodată nimic de reproșat „jurnaliștilor” de acolo. Dar, când se întorc armele, atunci simte nevoie să precizeze că jocul este incorect.

5. Mi se pare îngrijorător modul foarte arogant și aproape amenințător în care un gazetar – fie el și extrem de popular și de bine protejat – vorbește cu un așa-zis „ales” al acestei țări și un om foarte important pe scena politică. Înțeleg incisivitatea, înțeleg principialitatea, dar aici vedeți aroganță în stare pură și un dialog subtextual de tipul „bă, tu-mi spui mie?”. Pentru contrapondere, a se vedea interviurile lui Guran, ale lui Radu Moraru de pe vremea când Nașul era la B1 sau chiar ale lui Turcescu din urmă cu vreo 10 ani.

6. Imaginați-vă că sunteți în locul lui Antonescu. Dar nu ca persoană publică, capabilă oricând să se apare, ci ca un individ mai amărât care a intrat în malaxorul mediatic al unui călău (sau gâde, dacă doriți) ce dispune de o armată de oameni dispuși să execute cele mai josnice porunci. Bănuiesc că aceasta e o schiță de portret al presei ce domină audiențele în România.Citește mai mult »

Cum mai definim azi erezia

 

Masacrul waldesienilor din Merindol (Sursa)
Masacrul waldesienilor din Merindol (Sursa)

Nu știu care e situația în alte religii, dar creștinismul mereu s-a confruntat cu învățături care, pornind de la Biblie, s-au îndepărtat de ceea ce s-a considerat a fi învățătura sănătoasă. Povestea nu e însă chiar așa de simplă pe cât ar putea părea la o privire superficială.

Au existat situații în istorie când o erezie a devenit aproape dominantă – numeric și geografic –, fapt ce nu a atras însă după sine și vreo corectitudine teologică. E cazul arianismului, de pildă.

De asemenea, în scaunele episcopale și patriarhale au stat nu o dată ierarhi eretici, care au ucis și exilat apărători ai credinței adevărate. Maxim Mărturisitorul e unul dintre exemplele cele mai notorii, dar mulți alți episcopi și teologi au avut de suferit – din partea creștinilor, nu a păgânilor! – de pe urma dreptei credințe.

Pare-se că și timpul a fost un factor determinant în decantarea adevărului doctrinar. Și totuși, chiar după mai bine de un mileniu și jumătate de creștinism, există învățături și personaje (Origen, de exemplu) care sunt reevaluate și interpretate într-o cheie mai favorabilă, chiar dacă nu neapărat absolvite de spectrul ereziei.

Se dovedește, așadar, că identificarea ereziei este un proces complicat, unde omul vrea să colaboreze cu Dumnezeu, dar se întâmplă ca multiplele condiționări conjuncturale pământești să interfereze în acest proces și să-l altereze.

Trebuie ținut cont și că în primul mileniu (și îndeosebi în primii vreo 500 de ani) de creștinism, atunci când s-au dat majoritatea bătăliilor dogmatice fundamentale pentru ce cred azi toți creștinii, creștinătatea era relativ unită sau, cel puțin, se zbătea să păstreze o linie dogmatică unitară.

După schismele succesive survenite mai ales după anul 1000, situația se complică simțitor, de vreme ce dogmele oficiale s-au împărțit în cel puțin vreo 3 ramuri principale (ortodoxă, catolică și protestantă).

Nu degeaba avem grupări de sorginte protestantă care și-au documentat genealogii ce includ mișcări considerate eretice la vremea lor, preferând să treacă sub tăcere aspectele controversate doar pentru a-și putea construi o legitimitate istorică.

Cred că am menționat suficiente elemente pentru a sublinia că procesele de erezie din zilele noastre trebuie să țină cont de numeroase aspecte și că nu pot fi telegrafice, cu câteva cărți nesemnificative la bibliografie și vreo 5 citate biblice invocate „după ureche”.Citește mai mult »