Despre gâlceava „teologilor” cu „intelectualii” în mediul evanghelic – posibilă soluție

Am pus ambii termeni-cheie în ghilimele pentru că nici teologi nu prea avem, nici intelectuali. Ba chiar unii dintre cei mai teologi s-ar putea să fie percepuți ca fiind cam… prea intelectuali, de către alți „teologi”. Și atunci trebuie să lucrăm puțin la aceste definiții conjuncturale.

Prin teolog am putea înțelege, în sens larg, orice credincios care-și asumă o identitate creștină, o tradiție/paradigmă teologică evanghelică (asta ca să restrângem dimensiunea terenului de… luptă), care are un instrumentar minimal teologic și reflectează asupra Scripturii (pe care o consideră autoritativă) și asupra învățăturilor pe care le extrage el (sau le-au extras alții) din ea cu scopul de a le înțelege, verifica și aplica la trăirea sa creștină, sporindu-și astfel propria înțelegere a adevărului revelat și cunoașterea relațională a lui Dumnezeu în vederea progresului spiritual. Dar știm cu toții că cei care contează în discuții, dezbateri sau scandaluri sunt liderii de opinie și/sau ecleziali (pastori, predicatori, învățători, prezbiteri) care adesea au și o diploma aferentă.

Prin intelectual ar trebui să înțelegem, cel mai probabil, un spirit mai reflexiv, mai frământat, un ins care frecventează lecturi și domenii „necreștine” (istorie, psihologie, filosofie și beletristică) și este cât de cât familiarizat cu marea cultură, apreciind diverse lucruri extra-bisericești (literatură, film, muzică, teatru, arte plastice etc.), preocupat de  (unele dintre) marile întrebări ale umanității, un om care chestionează și evaluează critic aproape tot ceea ce aude și se raportează mai ales la mesaj/argument și mai puțin la emițător pentru a-i discerne autoritatea. Cel mai probabil, un astfel de personaj e relativ incomod fiindcă pare să știe mai multe decât media, să despice firul în patru, să complice (inutil?!) lucrurile și să aprecieze înțelepciunea „lumească”. Cel puțin așa pare.

Insist aici, nu prea avem intelectuali evanghelici în sensul propriu al cuvântului, ci cel mult oameni cu aspirații intelectuale. Nu avem nici teologi români de anvergură – cum îi au ortodocșii pe Stăniloae, I. Bria, I.G. Coman, Ene Braniște sau chiar Ioan I. Ică jr (care n-a prea scris cărți, dar are o grămadă de studii tematice excelente răspândite prin cărțile altora) – deși avem niște oameni care gândesc teologic, iar asta e important. Nici măcar străinii care influențează puternic direcțiile teologice evanghelice românești nu sunt adesea decât niște pastori sau autori mai influenți, dar nu neapărat teologi, în sens tare.

Cum ar putea exista o cale de relaționare între cele două categorii? Cred că pentru a putea răspunde, trebuie să facem un pas mai departe și să analizăm câteva dintre ispitele posibile fiecăreia.

„Intelectualii” sunt ispitiți să creadă că rafinamentul lor le permite să privească de sus la oricine, să disprețuiască incultura și ignoranța celorlalți, riscând astfel să le desconsidere și credința prea „simplă” la pachet cu credinciosul cam.. mărginit. De unde și riscul de a deprecia o credință autentică, dar mai îngustă, poate chiar habotnică, și de a supraaprecia în sine intelectul mobilat sau inteligența ascuțită. La această superbie dublată de dispreț se poate adăuga și un cinism otrăvitor, care acționează și asupra celui care-l nutrește, dar și asupra celor cu care interacționează. Simțindu-și marginalitatea – și oarecum pe bună dreptate, câtă vreme circula în folclorul evanghelic epitetul „intelectălăi”, fără să se știe exact cine sunt sau nu sunt respectivii sau cel puțin eu nu am reușit să identific vreunul anume, dar toată lumea trebuia să se ferească de asta ca de o boală necunoscută – „intelectualul” riscă să se izoleze de comunitate sau trăiește în mijlocul ei cu frustrarea celui pururi neînțeles, într-o trufie autistă, ranchiunoasă și necontenit bombănitoare. O altă ispită este, evident, „contaminarea” cu tot felul de ideologii ale momentului, cunoscută fiind tentația idealistă a intelectualului (vezi cartea lui Paul Johnson, pe subiect).

„Teologii” sunt ispitiți de aroganța de a crede că ei știu tot ce e important de vreme ce se ocupă cu textul sacru și, din acest motiv, să extindă această „cunoaștere superioară” de care au parte la toate domeniile (științe exacte, științe sociale, tehnică și tehnologie etc), exprimând puncte de vedere ultimative și autoritative mai ales în domenii (sau pe subiecte) controversate pe care, în mod evident, nici măcar nu le înțeleg la nivel elementar. Prin urmare, pot ajunge să creadă că nu au ce învăța de la nimeni altcineva, nu pot primi lecții de la alții și, evident, cu atât mai puțin de la niște „intelectuali” prea lumești (care nu sunt suficient de îmbisericiți). Un alt pericol este cel al fricii ca nu cumva tentațiile intelectuale să-i tulbure/fure turma. Frică de înțeles într-o anumită măsură – dar pe care o pricep mai puțin în dreptul calviniștilor și penticostalilor (unii știind că lucrurile sunt deja prestabilite, ceilalți știind că Duhul Sfânt este foarte prezent și activ în viața fiecărui credincios pentru a-l călăuzi), însă asta e numai o observație parantetică. Ar mai putea apărea aici și orgoliul (dublat de o teamă) de a nu fi dovedit incompetent pe subiectele abordate și nevoia de a compensa prin tonul autoritar sau prin inventarea unor adversari care urmăresc discreditarea lor. Iar la asta se adaugă uneori și ispita suspiciunii generalizate și arogante la adresa tuturor celor de altă părere. Tot la frici intră și aceea de a nu-și pierde identitatea în dialogul (inevitabil!) cu alte identități. Nu în ultimul rând, poate apărea și tentația excepționalismului: vocea profetică, personajul mesianic, ultimul apărător al adevăratei credințe etc.

Cu siguranță sunt și altele, dar cred că cele enumerate sunt destul de reprezentative.

Antiintelectualismul nu doar că există, dar el este cumva inerent identității evanghelicilor români și nu numai – fapt remarcat de către Mark Noll (The Scandal of the Evangelical Mind) sau Gene Edward Veith jr (de văzut, de pildă, prefața la Citind printre rânduri). Începuturile baptismului și penticostalismului, de pildă, în România au afectat cercuri modeste social. Și nu e absolut nimic rău în asta. De asemenea, în timpul comunismului, monopolul ideologic obliga, practic, credincioșii evanghelici să își restrângă orice ambiții intelectuale, dacă voiau să nu își compromită credințele. Aceste realități însă au dat și un vlăstar sălbatic sub forma mândriei proletare de a fi oameni de rând (fără mulți știutori de carte) – cu mici excepții – trufie care face încă ravagii în unele cercuri. Câteva profesii au scăpat însă de sub un eventual oprobriu și, inclusiv sub influență proletcultistă a epocii, au ajuns să pară în mișcarea evanghelică postcomunistă meserii „intelectuale” (așa cum erau privite în timpul comunismului de către „proletariat” și „țărănime”): doctor, inginer, profesor – toți aceștia puteau face dovada unei utilități sociale și nu se ocupau de speculații filosofice sau teologice suspecte. Dar, evident, ei nu sunt deloc, prin natura profesiei, niște intelectuali în adevăratul sens (deși unii și-au dezvoltat astfel de valențe), ci doar niște profesioniști care au avut nevoie de mai multă școală pentru calificarea lor de vârf.

Acest antiintelectualism (strâns legat de antielitism, dar dublat ironic de un elitism al „spiritualilor”) se reflectă în ceea ce se citea/citește în cercurile evanghelice, în afara Bibliei și a lecturilor imediat conexe: meditații, studii biblice, devoționale, spiritualitate, autoeducație, romane „creștine”, mărturii etc. De asemenea, se reflectă în amatorismul manifestat în diverse domenii care reclamă un anumit efort, o anumită competență, o anumită cultură și un oarecare rafinament: poezia, muzica, scriitura, capacitatea de a purta un dialog cu un om de cultură de altă confesiune sau din afara creștinismului. Iar ceea ce e antiintelectualist aici e nu lauda „sincerității” în detrimentul calității artistice, ci refuzul și interdicția evaluării critice a oricăror producții evanghelice (care musai apreciate fiindcă sunt făcute „pentru Domnul”), pe de o parte, dublat de obligația de a scrie, compune, concepe „pe înțelesul tuturor”. Această atitudine are de-a face și cu încercarea de a limita orice manifestare cu iz artistic la perimetrul strict al mediului confesional și la capacitățile acestuia de „absorbție”. Aici, inevitabil vorbim despre „sus” și „jos”, despre „valoare” și „non-valoare” culturală, dar este vorba despre o evaluare care nu are conotații spirituale, ci strict culturale, artistice. Pur și simplu așa se prezintă produsele și producțiile culturale, iar evanghelicii nu excelează de regulă în astfel de zone. Asta n-ar fi o problemă dacă nu ar începe să fie suspectații puținii care dau semne de „emancipare”.

Rezumând, ceea ce nu este înțeles și suficient de accesibil pentru o masă cât mai semnificativă, adesea devine suspect și chiar vinovat în mediul evanghelic, iar acest elan nivelator cultural cred că poate fi numit cu îndreptățire antiintelectualism. Am mai putea adăuga că recensămintele relevă o pondere mai scăzută a evanghelicilor cu studii superioare și un grad mai mare de analfabetism printre evanghelici – ambele raportate la media națională (vezi datele statistice). Așadar, acesta este lucrul la care mă refer și nu consider că antiintelectualismul este imputabil unei persoane anume, ci cred că e mai degrabă un spirit destul de prezent în multe locuri, chiar și la oameni cu studii superioare și la oameni interesați de (un anumit fel de) carte.

Uneori, acesta se cuplează în mod nefericit cu disprețul neputincios, cu diabolizarea lucrurilor aflate la un nivel inaccesibil. Frica, lenea, incompetența, superficialitatea – toate au partea lor în configurarea acestei stări de fapt, fără să fie singurele explicații. Căci există și factori obiectivi sau predeterminați: lipsa unui etos care să stimuleze prezența culturală dinamică, lipsa unui know-how, culpabilizarea spiritului dubitativ și a oricăror preocupări care nu pot dovedi o aplicabilitate spirituală imediată, obligativitatea soluțiilor rapide și simple, moralismul și legalismul, circulația ideilor și a nivelului acestora în mediu etc.

Soluția pe care o propun nu elimină nicidecum ispitele, nici nu rezolvă problemele reale sau închipuite existente, ci vizează altceva, după cum voi încerca să argumentez. După părerea mea, o astfel de soluție este dialogul continuu oricât de incomod. Chiar și atunci când e posibil numai de la distanță sau mediat.

În măsura în care există cele două tabere sau se percep ca atare (și, după părerea mea există, fără să aibă granițe precise, ci variabile), cred că tot ce pot face este să dialogheze cu încăpățânare. Evident, pentru dialog e nevoie de o anumită predispoziție, de o disciplină, de o deschidere spre alte puncte de vedere, de o igienă relațională, de o smerenie… epistemologică, de un minim respect reciproc și încredere etc. Etichetele ieftine, aplicate cu sârg, și monologurile autarhice nu ajută nimănui, decât cel mult unui nucleu de luptători și  adepți plini de fervoare. Dar nu cred că biserica și „teologii” ei actuali își pot permite să se lipsească de mesajul pe care-l aduc „intelectualii” dinspre cultură și societate. Sau pot, dar cu riscurile și consecințele aferente. Și  nici invers. Biserica, în momentele sale cele mai importante din istorie, a răspuns mereu la niște probleme resimțite foarte acut sau dureros nu doar în interiorul ei, ci neapărat și în societate, a venit cu soluții autentice, consistente la niște nevoi reale și profunde. Acest lucru nu se schimbă nici azi. Teologia are întotdeauna o importantă dimensiune contextuală, la fel și studiul și aplicarea Scripturii, iar asta impune o cât mai bună cunoaștere a contextului (și a celui inițial, și a celui actual). Și acesta este punctul în care „teologii” și „intelectualii” se pot ajuta reciproc.

Nu spun că un astfel de dialog va fi simplu sau că nu va înregistra sincope. Dar este absolut necesar, în opinia mea. Altminteri, puriștii (teologi) riscă să devină un ghetou autist, iar rebelii (intelectuali) o disidență externă comunității. Cum poate mișcarea evanghelică spera să articuleze o replică măcar onorabilă la ideologiile seculare dacă nu se poate stabili un dialog interior între propriii oameni cu oleacă de carte? Cine și în ce limbaj s-o facă? Cui să se adreseze?

Ceea ce propun ar mai putea funcționa și ca soluție la importul permanent – inevitabil până la un punct, dar și extrem de păgubos sub multe aspecte – de teologie gata gândită de alții (mai ales de americani) și adaptată fără nicio contextualizare. Oricum, importul nu va înceta și nici nu ar fi bine să înceteze cu totul, dar există o șansă firavă să se mai producă și ceva realmente autohton, în afară de copiile după schemele de gândire ale altora sau lucrări rămase în cercurile închise ale mediului academic (adesea devenit un univers închis – cauzele și vinile fiind împărțite) unde sunt tratate și subiecte de interes mai general.

Ceva ar trebui/merita făcut, fiindcă în sfera teologiei românești evanghelice populare se lucrează adesea cu instrumentar și deziderate (implicite, nu explicite) de secol XIX: cu iluzia că se pot crea sisteme teologice complete și închise, cu un soi de pozitivism optimist în explicații teologice definitive, sărind complet peste realități abisale precum holocaustul sau gulagurile comuniste, păstrând încă nostalgia creștinismului dominant care poate impune (nu propune) și care, în virtutea revelației divine pe care se fundamentează, ar avea și drepturi divine asupra societății, cu un mesianism similar grupărilor politico-revoluționare etc. Apropo, dialogul cu știința secolului XXI nici măcar nu a început în mediul evanghelic românesc (cu foarte mici-minuscule excepții). Deocamdată avem doar tatonări apologetice, dar nu dialog – căci dialogul presupune să vorbești și tu limba celuilalt (adică să înțelegi), nu să-l obligi exclusiv pe el să o vorbească pe a ta. Și nici să-l caricaturizezi ca să-l poți demonta.

Sunt tot mai mulți absolvenții de studii superioare, iar unii dintre ei chiar deștepți și bine instruiți (posibili „intelectuali”). Destui (nu doar dintre ei, curentul e mai larg) nu mai privesc cu reverența de odinioară la mesajele din amvon și interacționează critic cu ceea ce li se spune. Nu de puține ori au dreptate să chestioneze, să conteste sau să se nedumerească. Dacă acest dialog al lor cu comunitatea (și, să nu ne iluzionăm, e vorba mai ales despre liderii comunităților) nu va fi încurajat și valorificat, cred că toată lumea va avea de pierdut. Ei, că se vor îndepărta spre nu se știe ce, ceilalți, că se vor închide să nu audă lucruri incomode.

În orice caz, părerea mea e că mingea se află mai degrabă în terenul „teologilor” care au posibilitatea să discrediteze public și să sancționeze comunitar pe oricine, stabilind strategii pentru viitor. Evident, problema e mai complicată, fiindcă și în tabăra „teologilor” există diverse nivele de autoritate și se pot aplica și sancțiuni celor din „sistem” care dau semne de prea multă deschidere „intelectuală”. Dar, una peste alta, enoriașii se uită totuși mult mai repede și mai cu încredere în gura „teologilor” după declarații clare, normative, lămuritoare decât în gura „intelectualilor”, care „complică lucrurile (inutil)”, cum zice folclorul.

Una dintre problemele cu care ne confruntăm și care apare tot mai frecvent în prim-plan este lipsa/criza de identitate a evanghelicilor. Și această criză este un alt motiv pentru care un conflict acutizat între „teologi” și „intelectuali” este o idee proastă. Fiindcă identitățile nu sunt ușor de conturat și bine-ar fi să nu se coaguleze sectar, izolaționist și agresiv. Nici să rămână în termeni exclusiv negativi – tăind mereu pe toți cei care nu reprezintă evanghelismul adevărat și punând în evidență mai ales cum nu sunt evanghelicii. Zbaterile de acum, cu toate conflictele aferente, reprezintă oricum și niște demersuri identitare, dar mult mai de folos ar fi ca acest proces să fie asumat și conștient, constructiv și vizionar. Nu e cazul, deocamdată, n-are rost să ne amăgim. Dar măcar să admitem posibilitatea asta în viitor.

Această discuție nu elimină importanța eclesiei, nici nu sugerează cumva că tot creștinismul s-ar reduce la gâlceava avută aici în vedere. Am adus-o însă în prim-plan pentru că o consider importantă pentru viitor și cred că trebuie făcut ceea ce depinde de fiecare pentru a găsi o cale de depășire a blocajelor atunci când apar. Trebuie să mai fac câteva precizări. Nu mă interesează să ierarhizez nici oamenii din biserică, nici vocațiile sau darurile lor. Dar mi-e clar că unii au mai multă responsabilitate publică decât alții. Iar în lupta pentru adevăr a fost nevoie, de-a lungul istoriei creștinismului, nu doar de comunități hermeneutice și de credință, ci și de eforturi și capacități intelectuale. Fără să încerc să introduc vreo normă sau vreun etalon de natură intelectuală pentru comunități, cred totuși că folosirea acestor mijloace ține de înțelepciune și poate avea efecte mai benefice decât disprețul spiritual sau sentimental față de orice formă de reflecție critico-analitică.

(Image by Gerd Altmann from Pixabay)