Pentru viață!

IMGP2127Fiindcă am participat la „Marșul pentru viață”, simt nevoia să-mi clarific mie însumi cum înțeleg această idee. Nu încerc să impun convingerile mele și altora și, cred că e important, nu mă fac purtătorul de cuvânt al marșului. Deci aceste opinii nu reprezintă un punct de vedere oficial și nici măcar o dare de seamă sau o concluzie a ceea ce s-a întâmplat efectiv la marșul de sâmbătă, iar enunțarea lor e o încercare de armonizare a teoriei cu practica.

Mediatizarea. Un astfel de marș are un evident și voit caracter mediatic. Când se adună 20 de inși într-un oraș de provincie ca să susțină o cauză, presa poate considera că e vorba despre un incident izolat. Dar dacă se adună câteva sute în câteva zeci de orașe din țară, avem obligatoriu o știre. Iar din această știre, oricât de deformată, aflăm că mai mulți oameni din țara asta consideră că există o problemă serioasă care trebuie semnalată atenției publice.

De obicei, există și un mesaj transmis, pentru cine are urechi de auzit. Iar unele instituții de presă chiar reușesc să sesizeze corect acel mesaj (Moise Guran, de pildă, spunea la Europa FM ce a înțeles și cred că a surprins esențialul, chiar dacă discuția ulterioară era cu argumente pro și contra avort).

Principiul vieții. Am înțeles acest marș în primul rând ca o pledoarie pentru valoarea vieții. Într-o vreme când sunt valorizate toate formele de viață, când există o preocupare intensă pentru drepturile animalelor și pentru protejarea vegetației, 480 de avorturi la mia de nașteri pare totuși cam mult și cam în disprețul vieții.

Indiferent de locul în care se află celulele vii (dacă pe Marte sau în pântecele unei mame), calitatea lor de a fi vii nu se schimbă. Așadar, la un prim nivel, avortul ucide ceva viu. Deci marșul atrage implicit atenția asupra nevoii de a respecta viața nenăscutului și de a o trata – chiar atunci când există interese divergente – cu mai multă considerație.

Persoana. Cei care militează pentru dreptul la viață a celor nenăscuți nu se limitează doar la afirmarea principiului vieții – care e foarte general, putând fi aplicat inclusiv la organismele monocelulare –, ci merg mai departe și susțin demnitatea și drepturile persoanei umane. Dacă la punctul precedent nu ar trebui să avem deloc conflicte de opinii (fiindcă viața celulei e detectabilă științific), la acest punct intervin adevăratele probleme.Citește mai mult »

Cât e de simplu să obții de la CNAS dovada că ești asigurat (cazul PFA)

(Sursa)
(Sursa)

Poate că ați prins știrea care anunță că fiecare asigurat are acum posibilitatea să verifice direct pe site-ul CNAS dacă figurează sau nu ca asigurat la zi. Când am văzut una ca asta, mi-am zis în sinea mea: „Gata cu statul la coadă!”

Ei, aș! Totul a durat până când, în lumea reală, am avut nevoie de prima adeverință de asigurat. Distracția adevărată abia acum începe. Apelând la noua facilitate care ne scutește de multe bătăi de cap (așa ar trebui, cel puțin), am descoperit că figurez ca asigurat în baza de date. Așa că am verificat și alți membri ai familiei, care beneficiau de același statut.

Dar, fiind noi în România-hârtiilor-inutile-greu-de-obținut, pentru a face dovada asigurării, e nevoie de o adeverință pe care o tante de la un ghișeu pune o ștampilă și se iscălește.

Așa că am pornit spre sediul CAS de unde urma să obțin – ăsta era planul – țidula necesară. Nicăieri nu scrie ce documente sunt necesare pentru acea bucată de hârtie, dar tu trebuie să știi că e nevoie de o copie după buletin (care costă 50 de bani!), fără de care ai stat degeaba la rând o oră sau mai bine.

Când ajungi însă în fața ghișeului, tante (sau nenea) de la vorbitor e deja cu capsa pusă, așa că te ia pe un ton de harță să-ți explice ție – contribuabil prostovan ce ești! – că nu figurezi ca asigurat la CAS de vreun an și mai bine. Dar că poți rezolva această problemă dacă aduci dovada că ai plătit contribuția aferentă.

De unde aduci dovada? Evident, de la Finanțe, fiindcă, după cum poate știți, acum tot la Finanțe se plătesc și contribuțiile la asigurările de sănătate, dar, așa cum e normal între instituțiile de stat, cei de la Finanțe nu trimit vreun raport sau vreo evidență către CAS. Iar sistemele lor nu sunt integrate, astfel încât să afle în timp real cine și dacă a plătit. Sau poate că sunt, dar e mult mai distractiv să te trimită după o foaie cu tradiționala ștampilă și semnată, grațios, de mână.

Dar nici la Finanțe nu mergi cu mâna goală, fiindcă ai învățat între timp că e cazul să-ți iei măsuri de precauție și să vorbești cât mai documentat cu ghișeul.

Prin urmare, te duci acasă, scurmi în arhiva personală după chitanțe (că doar nu ai încredere că ăia de la finanțe vor recunoaște că le-ai dat bani), te prezinți la Finanțe ca să afli cum stai, ceri o situație la zi și… după ce descoperi și că ți-au cerut mult mai mult decât era cazul… inexplicabil de mult, te întorci cuminte la CAS doar ca să vezi că coada e până în stradă și îți dai seama că e inutil să mai stai încă vreo 3 ceasuri (de vreme ce programul cu publicul se termină într-un ceas).

Așa că te gândești cu drag la ziua de mâine când te vei întoarce cu noi puteri, gata să reziști pe baricade ca să afli ce foicică – despre care nu știai – îți lipsește ca să poți dovedi că ești asigurat cu plățile la zi.

Așadar, faptul că aflați de pe internet că sunteți asigurat în bună regulă nu folosește la nimic. Nici măcar instituția de care aparține site-ul nu dă doi bani pe respectivul sistem, fiindcă informațiile de la ghișeul vorbitor sunt cu totul altele decât cele de pe site.

Iar dacă mai ai și ghinionul să fii cumva bolnav și să depinzi în vreun fel de acea adeverință, nici nu-i bine să te gândești cât de nasoală devine situația.

Iar la noi, ghișeul bate întotdeauna site-ul. Și filmul. Și imaginația. Și răbdarea. Și viața, bre!

Amintiri dintr-o Românie părăsibilă – Fata

Romania in EuropaDevine tot mai agasantă imaginea aceasta a unei Românii imbecile, numai bună de părăsit și împroșcat cu lehamite, obidă, dispreț și chiar ură. Da, sunt multe lucruri blamabile. Scriu de multă vreme (și poate prea frecvent) despre ele. Dar tocmai întemeiat pe convingerea că există și ceva bine, dincolo de masca asta grotescă a răului, am curajul să critic. Cel puțin așa mi s-ar părea normal dacă mai credem că purtăm o urmă a chipului divin cu care am fost creați.

Da, sunt de acord că în sistemul de învățământ se petrec multe lucruri nasoale, dar încă mai există printre cei (poate tot mai mulți și tot mai sus ierarhic) fără scrupule și oameni care au dat curs unei vocații când au ales catedra.

Ba, ca lucrurile să fie și mai complicate, există oameni care iau parte și la hoții, dar fac și lucruri bune. În proporții variabile, ca să nu putem noi judeca de pe margine fix cât bine și cât rău a făcut fiecare în viața sa profesională.

Mi-a venit în minte recent cazul unei fetițe cu handicap destul de sever (un IQ redus, deficiențe grave de coordonare și mișcare, dificultăți serioase de comunicare), care a fost pusă într-o clasă normală și „trecută” cu ajutorul profesorilor și al colegilor de pragul celor 8 clase. Ulterior, nu mai știu care a fost traseul ei.Citește mai mult »

Să reintroducem religia în biserică

By tango7174 (sursa)
By tango7174 (sursa)

E în toi campania de promovare a orei de religie în școală. Și eu cred că e bine să se facă. Deși, cum susțineam într-un text anterior, acest moment poate fi folosit ca prilej de analiză și de reevaluare.

Totuși, de ce n-am reintroduce religia și în biserici? Ce vreau să zic cu asta? Ei bine, evanghelicii se laudă mult cu fidelitatea lor față de textul Scripturii. Cuvântul „religie” nu apare foarte frecvent în Biblie, iar într-un singur loc primește și o definiție. Deși în traducerea ortodoxă termenul folosit e „cucernicie”, Valeriu Anania face o notă de subsol în care echivalează termenul cu „religie”. Iar catolicii folosesc termenul „religiozitate”. Asta ca să nu existe suspiciunea că ar fi la mijloc numai o preferință a traducătorului.

Cu toate că nu mă dau în vânt după argumentarea cu versetul, de această dată versetele mi se par foarte edificatoare. Apostolul Iacov definește ceea ce ar trebui înțeles prin „religia adevărată” (Iacov 1:26-27), iar definiția lui include: prudență în vorbire, refuzul autoamgării, grija pentru nevoiași și refuzul spiritului „lumii”.

Pare relativ simplu. Dar ia încercați să vedeți ce iese. Încercați să „implementați” în orice biserică, indiferent de confesiune, „înfrânarea limbii”. Sunt foarte curios câți sunt cei care atunci când le vine să bârfească sau să dea sfaturi altora sau să judece sau să jignească ar fi dispuși pur și simplu să tacă. Cine, în zilele noastre, își pune cu adevărat problema să-și țină gura în epoca „libertății de exprimare”?Citește mai mult »