Vârsta Pământului – cine rupe pisica interpretării Genezei?

Cele șapte zile ale Creației (sursa)

Intrigat de o discuție la care am asistat, am vrut să aflu ce cred evanghelicii despre vârsta Pământului și despre primele capitole din Geneza. Și unde să caut dacă nu la apologeții cei mai de seamă care s-au tradus și la noi și care, în prezent, reprezintă punctul de vedere creștin evanghelic în diverse dezbateri publice.

Am fost surprins să constat că n-am găsit nici măcar un apologet contemporan care să creadă că Pământul este „tânăr” (adică de până în 10.000 de ani). Poate că n-am căutat eu suficient, dar am luat la rând cel puțin vreo 20 de nume de apologeți și personalități publice influente în mediul evanghelic (găsiți aici 100 de nume).

La fiecare dintre numele incluse în această listă am atașat un link ce trimite la o declarație edificatoare. Alister McGrath, Francis Collins sau John Polkinghorne sunt oameniu de știință evoluționiști^* declarați, deci „pământul bătrân” e o premisă necesară în cazul lor.

Dar și autori precum Paul Little, Norman Geisler, John Lennox, Timothy Keller, William Lane Craig, Dinesh D‘Souza, Herni Blocher, admit existența unui „pământ bătrân”. Lărgind și mai tare sfera personalităților care s-au pronunțat asupra chestiunii, Billy Graham, John Stott, Mark A. Noll, Francis Schaeffer, C.S. Lewis, controversatul Pat Robertson,  Carl Henry, ori bătrânii Spurgeon și Darby, cu toții au admis posibilitatea unui „pământ bătrân”.

Mare atenție! Nu toți cei de mai sus sunt automat și evoluționiști. Însă toți admit că Biblia nu ne impune să credem că Pământul are cel mult 10.000 sau 6000 de ani, ci putem îmbrățișa ceea ce spune știința în această privință (adică vreo 4 miliarde de ani). Și nu interpretează cele 6 zile din Geneza ca fiind zile consecutive de 24 h și ca fiind în ordine strict cronologică.

Ce înseamnă asta? Întâi de toate, și cel mai important, înseamnă că primele capitole din Geneza nu se interpretează într-un sens literal strict. Întrebarea următoare ar fi: putem să le dăm dreptate ori s-au smintit toți aceștia de la prea multa învățătură?

Publicitate

O Europă care înțelege doar(?) limbajul morții

Regina Europa, de Sebastian Munster (sursa)

S-a făcut multă vorbire despre faptul că Europa ar fi neglijat 2000 de morți din Nigeria, victime ale grupării teroriste islamiste Boko Haram, în timp ce își jelea cei vreo de 20 de „eroi” morți pentru libertatea de exprimare. Cel puțin cam așa suna prezentarea tendențioasă a unora.

Dacă ne referim strict la șefii de stat și de guvern care au participat la marșul solidarității, e posibilă și această interpretare. Dar dacă ne uităm pe știri, acuza este nefondată și deformează adevărul.

Rămâne însă adevărat că evenimentul tragic din Franța a fost semnificativ mai mediatizat măcar în primă fază, iar asta cred că ține de mai mulți factori.

Întâi de toate, astfel de incidente nu sunt foarte frecvente în Occident. Iar dacă au loc, există o cohortă întreagă de vânători de senzațional care se reped imediat cu toate mijloacele din dotare ca să facă cât mai multă publicitate cu sânge. Aproape orice cetățean european are asupra sa un telefon capabil să filmeze sau o cameră foto cu funcție de filmare.

Pe când, Africa e mai departe, e mai violentă de felul ei, dispune de mai puține modalități de mediatizare și, foarte probabil, ne interesează îndeobște mai puțin.

Confortul nostru european este în așa fel construit încât să ducă astfel de incidente spre periferia atenției publice și individuale, să le ignore pe cât posibil, pentru a se putea întreține iluzia că „nouă nu ni se poate întâmpla”.

Elogiu Porcului

(Sursa)

OUP (adecă Oxford University Press), editură de prestigiu și de referință, a hotărât să nu se mai facă referiri apreciative la adresa Porcului, fiindcă astfel ar jigni, chipurile, musulmanii și evreii (pe evrei cred că i-au adăugat numai să nu pară că măsura e cu dedicație specială).

Cum rămâne însă cu jignirea Porcului nostru… aproape național? Trebuie răzbunat sărmanul, fiindcă mult bine ne-a făcut.

Cum am putea uita că el adună, în fiecare an, familii întregi de români laolaltă la tradiționala „pomană a porcului” (aka „balul porului”, „diznotor” etc.)? Tot certat să fii cu frații și părinții, n-ai voie să ratezi, de ignat, un eveniment anual fără pereche.

Cum am putea neglija faptul că porcul îi ajuta pe românii noștri să traverseze iarna și să prindă la inimă vara, pe vremea recoltelor? Cârnați afumați, cârnați prăjiți în untură, șunci afumate, slănină afumată sau cu boia, costițe, răcituri (aspic), fasole cu ciolan și multe alte meniuri grase i se datorează toate Porcului.

El ducea greul mâncărurilor sățioase de-a lungul unui an întreg. Prăjelile în grăsimea lui se făceau (că ulei se găsea greu). Șnițele din ce să faci ca să te prezinți onorabil la vreun bairam familial? Sau ce te scotea mai bine în evidență decât un purcel la proțap sau la tavă?

Ar fi nedrept să uităm că nunțile trebuiau pregătite inclusiv în funcție de existența Porcului.

Detoxifierea de Eminescu e benefică pentru… Eminescu

Mihai Eminescu (sursa)

Îmi amintesc și acum cu strângere de inimă că, în clasa a X-a, am studiat un trimestru întreg numai Eminescu. E impropriu spus că „am studiat”. După ce se citea poezia (că mai ales poezii aveam în programă: Floare albastră, Dorință, Revedere, Scrisoarea III, Scrisoarea I, Luceafărul, Sara pe deal, Glossă etc.), profesoara noastră de modă veche – altfel o doamnă foarte de treabă – ne întreba și pe noi ce părere avem.

După cea lua la cunoștință care e părerea noastră, bineînțeles că ne dicta clasicele comentarii de la care făceam febră musculară la antebraț. Iar comentariile respective trebuiau ținute minte măcar până la teză. Nenorocirea făcea că, nereușind să țin pasul cu viteza cu care dicta doamna, mereu aveam găuri în comentarii și ideile nu se prea legau.

Din acest motiv, Eminescu a devenit repede o povară a adolescenței. Citam din el (că doar știam pe de rost fiecare poezie care se cerea la școală), dar numai pentru distracția noastră și, eventual, ca să ne tachinăm între colegi. Niciodată, cât am fost în liceu, nu am reușit cu adevărat să văd altceva în poezia lui Eminescu decât „materie”.

Ajuns la facultate, lucrurile s-au complicat. Acolo aveam bibliografii întregi pe acest „subiect”. Îmi mărturisesc nedumerirea și repulsia față de analizele unor eminescologi din care nu înțelegeam aproape nimic. Exprimări ultrasofisticate (de o prețiozitate căutată, dar greu de îndurat) transmiteau lucruri de neînțeles – probabil foarte interesante, cine știe?

Ai fi zis că acești critici și/sau teoreticieni se temeau ca nu cumva să se exprime prea accesibil, ca să nu fie socotiți incompetenți sau mai prejos decât alții. Îmi amintesc foarte precis o carte mare, cu copertă tare, cu pânză, din care ar fi trebuit să „produc” un referat. M-am dat bătut, fiindcă din primele pagini nu reușisem să înțeleg nimic sau, dacă înțelegeam ceva, mi se părea că sună mult prea banal în cuvintele mele obișnuite.

E drept că unele exprimări din astea pompoase aveau și un umor involuntar care te mai scotea din disperare.

Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament

E a patra carte pe teme de context biblic la care am lucrat (celalalte sunt: Manualul biblic, Noua enciclopedie a Bibliei, Dicționar enciclopedic de personaje biblice), dar e prima în care asemănările dintre cultura în care s-a născut Biblia și cultura popoarelor învecinate sunt susținute cu numeroase argumente punctuale foarte interesante.

Incontestabil, Scriptura este și un produs cultural. Forma în care a fost scris textul diverselor cărți cunoaște numeroase paralele în texte antice. Inclusiv despre Creație și despre Potop s-a scris uneori în termeni asemănători (a se vedea scrieri precum Enuma eliș. Epopeea Atrahasis, Epopeea lui Ghilgameș).

De ce să nu recunoaștem, dacă nu ai idee despre istoria lumii antice, este puțin tulburător să constați că temele Bibliei nu sunt chiar atât de unice pe cât sugerează unii predicatori că ar fi. Dar asemănările cu alte texte sau descrierea unor obiceiuri și ritualuri practicate și în alte culturi învecinate nu diminuează nici valoarea, nici unicitatea de ansamblu a Scripturii.

Ce s-ar putea să fie afectată este ignoranța aproape idolatră care ne determină uneori să socotim că avem o Carte Sfântă căzută direct din cer (poate chiar în limba noastră națională), fără vreo asemănare cu vreun alt text scris vreodată și, prin extensie, această unicitate ni se transmite și nouă.

Biblia folosește teme care circulau Orientul Antic apropiat, fiindcă se adresează unor oameni ai vremii lor. Limbajul nu putea face abstracție de orice determinări istorice și de orice specific al locului sau al timpului. Legea mozaică prezintă similitudini cu Codul lui Hammurabi, cu Codul lui Ur-Nammu, cu cel al lui Lipit-Iștar sau cu legile asiriene.

Tema exclușilor și marginalilor societății este prezentă și în texte asiro-babiloniene, și în texte egiptene, și în cele hitite sau în cele akkadiene. Dreptatea ca obligație a regelui în funcție este un leitmotiv întâlnit și la alții. Apare și la alte popoare ideea că un rege a fost pedepsit de zeul său pentru nedreptățile, comise sau tolerate, împotriva celor slabi.

A fi sau a nu fi Charlie

(Sursa)

M-am tot gândit în fel și chip zilele astea la atentatul din Franța, la cum se poate „citi” acest eveniment. Am urmărit discuții, am parcurs impresii și opinii. Multe, variate. E greu să-ți alegi tabăra, să te poziționezi. Să fie loc și de nuanțe sau nu acum? Atitudinile trebuie luate prompt sau ai timp să te gândești?

Am făcut păcatul să mă gândesc mai îndelung și e cam tardiv să vin cu o poziționare categorică. În acest timp însă, mi s-a făcut tot mai limpede ce opinii nu împărtășesc.

1. Mai cu seamă nu împărtășesc ideea că jurnaliștii „și-au căutat-o”, că au „provocat” și, în consecință, „i-a bătut Dumnezeu” de „dobitoci” ce sunt. Creștini ce erau aproape satisfăcuți de această moarte violentă și, după ce condamnă „metoda”, mai mai că jubilau că i-a ajuns pedeapsa pe ateii hulitori! Ei foloseau cuvintele alea puse în ghilimele.

Păi, bine, bă, creștinule, dar dacă era între acei hulitori fiu-tău, maică-ta, taică-tău, soră-ta, omul ăla drag ție, la care ții de te doare inima și pentru care te rogi de ani de zile să se „pocăiască”, fiindcă-i ateu? Cu aceeași satisfacția abia disimulată ai anunța pedeapsa lui Dumnezeu? Nu ți s-ar fi făcut inima mică încât să nu-ți mai vină să spui nimic? Nu te-ar fi încercat măcar pentru o clipă disperarea neagră care te copleșește când îți trece prin gând că s-ar putea să nu te mai întâlnești niciodată cu cel la care țineai?

Sau dacă tot vorbești despre pedeapsa lui Dumnezeu care i-ar fi ajuns tocmai pe hulitorii atei, nu simți acea ciudă cu care zici „bine ți-au făcut”, dar fără să crezi cu adevărat ce zici? Nu simți nevoia să cauți un ungher, să întorci capul și să plângi cu amar de neputință și durere? Musai să-ți arați rânjetul satisfăcut?

Povara excepționalității

Schiță de Goya (sursa)

Încă din copilărie am auzit mereu discursuri care, în rezumat, spun următorul lucru: oricine e suficient de credincios devine un om mare/important/excepțional. Consecințele logice sunt următoarele: cum majoritatea creștinilor nu sunt excepționali înseamnă cei mai mulți sunt insuficient de credincioși. Se prea poate să fie așa, dar…

Mai întâi ar fi de observat că dacă toată lumea e excepțională, atunci nu mai e nimeni cu adevărat excepțional. De pildă, într-o trupă de circari, fiecare face un număr spectaculos, dar ei sunt cu adevărat spectaculoși numai pentru cei din afară, care nu sunt în stare să facă salturi, jonglerii, dresură etc. Dacă fiecare cetățean ar fi capabil să devină circar, nimeni n-ar mai merge la circ, fiindcă ar fi suficient să facem schimb de experiență cu vecinii.

Pe urmă, constatarea empirică ne conduce la concluzia că cei mai mulți credincioși creștini sunt oameni „obișnuiți”, banali, fără veleități deosebite, care trăiesc o viață relativ anostă, dar, sperăm, cu sens și cu speranță.

O altă deficiență a obsesiei pentru excepționalitate este aceea că nu ține cont de înzestrările personale ale oamenilor. Unii sunt pur și simplu lipsiți de talente speciale, de înzestrări deosebite. Nici nu cântă, nici nu sunt în stare să articuleze mesaje percutante, nici nu sunt lideri extraordinari. Sunt doar normali, cu calitățile și defectele lor care se înscriu în intervalul normalității.

Pe lângă asta, această obligație de a fi excepțional forțează cumva providența divină, decretând existența unei cauzalități foarte simpliste și foarte precise între credincioșia creștinului și o obligație sau vreun presupus angajament al lui Dumnezeu de a oferi, la schimb(!?), excepționalitatea.

Are rost oare să invocăm cazul milioanelor de creștini care au murit anonimi, fără ca cineva să le poată măsura pe scala spiritualității nivelul credinței? Sau ne vom repezi cu sentința că toți aceia au fost niște credincioși mediocri?

Am putea invoca totuși cazul numeroșilor misionari creștini rămași necunoscuți (cei mai mulți rămân așa), care au urmat o chemare divină sau o vocație aparte, dar fără să devină mari, cunoscuți, excepționali. Fără să se scrie cărți despre ei sau să fie elogiați periodic din amvoane confortabile.

E necesară o paranteză. Adesea, excepționalitatea asta e asociată cu recunoaștarea publică sau, dacă nu, măcar cu o lucrare cu impact (care, de asemenea, va trebui să devină la un moment dat celebră). Cică, „un om care se pune la dispoziția lui Dumnezeu va face mari lucrări”. Adică foarte renumite? Foarte mediatizate? Cu foarte mare succes de public? Cu rezultate foarte spectaculoase? Ceva neapărat grandios în sine sau în reflectarea de care va avea parte cândva în istorie?

O consecință nefastă a acestei condamnări la excepționalitate îmi pare a fi aceea că individul nu-și mai poate trăi normalitatea fără să se simtă vinovat.