M. Oprea vs. Vl. Tismăneanu: cine-i cel mai anticomunist din România?

Încă nu s-au stins cu totul reverberaţiile concedierii lui Marius Oprea. Mare scandal, mare tărăboi. Că Oprea era cel mai anticomunist dintre anticomunişti. Că el era Luptătorul prin excelenţă, că era un simbol, că era, că ştia, că putea, că aşa şi pe dincolo.

Încă în urmă cu un an remarcam că fiecare – în România noastră confuză – are propriul lui comunism şi anticomunism. Pe atunci, Oprea administra anticomunismul lui Tăriceanu. Iar Tismăneanu era cavalerul aruncat în lupta cu fantomele comuniste de către Băsescu – primul mandat. N-avea cum să iasă bine…

Între timp, Tăriceanu a fost scos de pe traiectoriile de referinţă, virând către cvasi-anonimatul unui membru de partid. În locul lui s-a instalat – bine! – Crin Antonescu. Nu mică mi-a fost uimirea când l-am auzit pe acesta din urmă deplângând – la Firea în emisiune – soarta adevăratului-cel-mai-competent-anticomunist-din-România. Nu ştiu de ce îmi seamănă cu adevăratul-cel-mai-mare-rege-al-manelelor. Poate că e doar intransingenţa mea de vină.

Fac o mică incursiune în istoria ultrarecentă a României. Acest Antonescu îngrijat de soarta arhivelor şi elucidării trecutului declara – când interesul politic i-o cerea – că el şi partenerul său (ex-preşedintele Geoană) nu mai sunt preocupaţi de trecut, ca alţii, ci pe ei îi interesează de acum numai viitorul. Am auzit declaraţia eu însumi şi cred că poate fi scotocită prin vreo arhivă de emisiuni de la Antena 3. Dacă nu s-o fi volatilizat.

Ca urmare a acestei emancipări de sub povara trecutului, PNL-ul şi PSD-ul au avut tupeul să-şi dea mâna în chip simbolic peste cadavrele Timişoarei. Sau să ignore Proclamaţia de la Timişoara cu care partidele istorice au fost multă vreme solidare. Fără să se ia seama că toate acestea poartă încă simbolul luptei anticomuniste şi fără ca vreun resort adânc să se mişte în politicienii care voiau să scape ţara de „ciuma” PDL-istă.

E o mare ipocrizie şi o nesimţire pe măsură să te prefaci dintr-odată preocupat de o temă care te incomoda vădit cu câteva luni înainte. Toate astea numai pentru că ţi-ar putea aduce un capital politic suplimentar. A te plasa mereu în opoziţie făţişă cu preşedintele ţării a devenit cea mai inteligentă metodă de a face politică în România anului 2010?Citește mai mult »

Reclame

O dată la douăzeci de ani Iliescu face lifting facial

Am aflat cu stupoare din „Jurnalul Naţional” de luni… Aici musai să întrerup preafrumoasa şi stupefiata mea introducere pentru o paranteză mai lungă. Primul germene de suspiciune a tresărit când am văzut ziarul în care apare informaţia. Mi-am mărturisit şi cu altă ocazie neîncrederea în campania de restituire a istoriei române pre-revoluţionare iniţiată de acest cotidian. Prea mult prezent în trecutul povestit de dumnealor. Ce căuta, încă mă mai întreb, Băsescu pe prima pagină a unui număr „restaurat” al „Scânteii”? Doar coincidenţa face ca şi Antenuţele să nu-l aibă la inimă pe acelaşi personaj? Poate mai bine s-ar ocupat în detaliu numai de meciul Dinamo-Steaua, din ’88.

Îmi reiau cursul introducerii. Stupoarea mi se trăgea aşadar de la dezvăluirea că Ion Iliescu e, de fapt, „complotist” cu acte în regulă. Pe scurt, în martie 1989, el ar fi scris o scrisoare de protest pe care i-a înmânat-o lui Virgil Măgureanu (pe atunci cadru didactic la „Ștefan Gheorghiu”) care urma să o paseze lui Ovidiu Trăznea (tot profesor pe la Academia Partidului), iar acesta să o trimită peste graniţă. Scrisoarea însă n-a mai părăsit niciodată ţara. Trăznea, care ar putea să confirme, a decedat. Un alt personaj implicat în chestiune – un fost ambasador, după declaraţiile lui Măgureanu – rămâne anonim din princina unui neaşteptat… lapsus al fostului şef SRI. Omul chiar insistă că nu-şi aminteşte. Să-l credem dară.

După ce am citit scrisoarea în întregime, am rămas cu nişte întrebări care nu-mi dau pace. Unele sunt mai direct legate de subiect. Altele îi dau târcoale mai pe departe. Dar n-am ce face, că nu pot scăpa de ele cu totul.

Trec peste amănuntul că scrisoarea nu este semnată, ci dată „anonimă”. Iar Securitatea, deşi îl pândea de zor, îi dă ocazia să se întâlnească fără oprelişti cu Măgureanu şi nu suspectează nimic. Or fi având şi ei rateurile lor, cine ştie?

Este notorie aplecarea comuniştilor către rescrierea trecutului. N-aţi învăţat cei mai mulţi că 23 Augúst/Libertate ne-a adus – pe spezele Partidului? N-aţi fost – cei mai apropiaţi de vârsta mea, probabil – deziluzionaţi că Vasile Roaită nici măcar n-a existat? Iar dacă a existat totuşi şi a murit cu mâna pe sirenă, cum se spunea, s-ar putea să nu fi avut nicio legătură cu comunismul? Mare parte din poveştile cu ilegalişti erau mistificări realizate în buna tradiţie sovietică (după cum dovedesc cercetători ca Eugen Negrici sau Ana Selejan). Ce ne-ar putea convinge că această scrisoare nu este o făcătură? Mai ales că există, deocamdată, o singură mărturie în favoarea ei. Oricum, nici măcar un specialist de talia sociologului Vladimir Tismăneanu nu pare foarte convins de autenticitatea misivei.

E cel puţin straniu că această dovadă este servită în treacăt tocmai de către un fost şef de serviciu secret numit în funcţie de partidul învingător (FSN), la propunerea lui Iliescu. O fi o coicindenţă asta, dar bizară coincidenţă. Cum se explică şi că lui Măgureanu i-a zburat porumbelul abia în 2008? Dacă „scăpa” această informaţie în vremurile bune, poate că vedeam un adevărat erou în persoana preşedintelui ţării, poate că-i făceam statuie încă din timpul vieţii. Atunci era un moment priincios. Că doar I.I. deja se jucase cu „nu candidez, ba candidez”, iar ţara tăcu mâlc şi-l votă într-un procent ruşinos de mare. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva există vreo legătură între această apariţie tardivă şi imaginea din ce în ce mai şifonată a fostului revoluţionar-şef.

Să admitem însă că a existat această revoltă scrisă a lui Iliescu. Dacă o veţi citi, veţi constata că el îndeamnă la acţiune, la protest, la luptă. Oare chiar ştia că asta urmează să se întâmple? Sau ştia măcar că doar aşa poate fi speriat Ceauşescu? Iar dacă oamenii au ajuns să-i îndeplinească în decembrie visul lui primăvăratic, cum se face că i-a măcelărit pe unii şi după 22? Dacă e adevărat că „este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare din care provin şi pe care trebuie să le slujească”, atunci cum se face că aceste „organe” n-au simţit cu poporul?

Tot în acest text „apocrif”, fostul preşedinte al ţării critică dur clica din jurul lui Ceaşescu pentru indiferenţa pe care o manifesta faţă de popor. Surprinzător, toate clicile (mult mai cuprinzătoare numeric) care l-au înconjurat pe Iliescu după ’90 au manifestat aceeaşi indiferenţă dispreţuitoare faţă de ţărani (amintiţi-vă „retrocedările” de maxim 50 de ari făcute cu „permisiunea” lui imediat după ce a fost ales preşedinte), faţă de intelectuali (Piaţa Universităţii), faţă de muncitori (favorizarea minerilor şi a celor ce reprezentau mase electorale compacte). De ce a patronat cu seninătate de bunicuţă înţeleaptă şi pasivă toate furtişagurile care s-au făcut după revoluţie, din moment ce tocmai asta îl deranja teribil la ceauşeşti? Situaţia pare destul de similară, dacă ţinem cont că şi Ceauşescu părea se nu ştie exact ce se petrecea în ţară. Ba chiar ar fi în defavoarea lui Iliescu, care mereu voia să dea impresia că ştie foarte bine.

Documentul mai conţine şi referiri la compromiterea conceptelor de democraţie şi socialism „care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare…” Ar trebui văzut atunci de ce I.I. mânuia cu grijă toate mijloacele de propagandă împotriva partidelor istorice. Dacă pentru dânsul era atât de importantă expresia societăţii libere, de ce i-a contestat exprimările şi de ce i le-a cenzurat? De ce abia apariţia televiziunilor particulare a marcat şi o ascensiune semnificativă a altor forţe politice decât FSN-urile? De ce persecuţia împotriva Regelui Mihai?

Potrivit propriilor declaraţii, în ’71, după Tezele din iulie, a început îndepărtarea lui Iliescu din primele rânduri ale Partidului. Mergând mai în urmă, prin ’48-’49 îşi inaugura activismul politic şi social. Adăugaţi şi anul ’89 şi iese cum că o dată la vreo douăzeci de ani face o schimbare majoră de look. Oare ce-o fi determinat-o pe asta din urmă şi ce efecte va avea? D-l Vladimir Tismăneanu avansează o explicație, dar numai asta să fie? Sau ni se mai pregăteşte şi altceva?