Criterii noi pentru viitorii pastori (exercițiu de imaginație)

(Sursa)
(Sursa)

Acest exercițiu de imaginație nu este o critică adresată pastorilor, ci mai degrabă o propunere adresată enoriașilor de a privi altfel acest oficiu. Fiindcă criteriile de selecție din prezent sunt în mare măsură rezultatul așteptărilor explicite sau implicite ale comunităților eclesiale. Dacă n-ar fi așa, atunci pastorii cu un anumit profil (mai ales cei care „nu ne plac”) nu s-ar mai regăsi la amvoane, ci în alte locuri de muncă.

1. Fiecare aspirant la statutul/vocația de pastor va trebui să aibă un viciu de care fie n-a scăpat încă, fie a scăpat cu multă trudă (după ani de zile). Dar nu din astea gen: nu mă pot trezi dimineața, îmi place mirosul cafelei, sunt bookaholic, mănânc numai vegan sau îmi plac numai produsele organice. Ci din alea urâte: invidie față de oricine e mai bine poziționat, violență în familie, obsesia îmbogățirii, cleptomanie, dependență de alcool sau pornografie, mândrie imposibil de reprimat etc.

Cineva din comisia de examinare și-ar putea asuma răspunderea să-l ajute pe aspirant să lupte și, în cele din urmă, să scape de acel viciu, în cazul în care n-a scăpat. Condiția aceasta i-ar ajuta pe viitorii pastori să înțeleagă mai bine natura păcatului, natura umană și să fie mai smeriți în general, amintindu-și periodic care le sunt limitele.

2. Aspirantul să fie invitat să semneze un angajament scris (sau să se jure) că nu va divulga niciodată discuțiile private pe care le are cu enoriașii nici măcar autorităților. Evident că asta exclude din start folosirea confesiunilor individuale ca exemple în predici, bârfa în cercul privilegiaților din anturajul pastoral, învrăjbirea membrilor comunității pornind de la mărturisirile făcute între patru ochi etc. Documentul semnat să aibă valoare legală și în baza lui pastorul să poată fi tras la răspundere – putând chiar să-și piardă temporar dreptul de a păstori vreo biserică.

3. Aspirantul să se angajeze că nu va folosi niciodată (în mod voluntar și conștient) Biblia ca paravan după care să-și ascundă incompetența sau neștiința. În consecință, ar fi bine ca anumite subiecte să nu le abordeze niciodată în predică. De pildă, dacă n-a excelat niciodată la matematică (e un fel eufemistic de a spune că era „tufă”!), ar fi bine să nu țină predici despre teoria probabilităților, că riscă să râdă smarphone-urile de el. Dacă nu s-a priceput niciodată la fizică, e mai bine să nu încerce să explice relația dintre bosonul Higgs și sfârșitul lumii. Etc.

Citește mai mult »

Anunțuri

Femeia să tacă…?

worthywealthywise.com
worthywealthywise.com

Și de ce ar vorbi? De ce e neapărat un lucru bun să vorbești (în public)? Numai într-o epocă a logoreei se poate închipui că a vorbi altora e în sine un lucru bun. Numai într-o vreme a vorbelor goale – dar multe – poate fi considerat jignitor să taci. Chiar așa multe beneficii ne-a adus obsesia pentru „comunicare”?

A tăcea nu e o insultă. Dimpotrivă, la cum se pune problema în Noul Testament, de pildă, a vorbi și a învăța pe alții e o activitate cu mare risc, o răspundere care atrage după sine o seamă de consecințe și de poveri suplimentare. Inclusiv în viața de dincolo.

La limită, vorbirea în biserică e un fel de concesie necesară. Plină de riscuri și ce impune numeroase precauții. Rugăciunea, cântarea, lauda, închinarea sunt accesibile tuturor și sunt activități mai puțin riscante, mai ales dacă se desfășoară discret, fără nevoia de a epata, de a impresiona pe alții.

Când este doar o parte din mulțime, când nu este scos în evidență prin activități individuale, credinciosul riscă mai puțin să fie mânat de vanități și de trufii. Cântarea comună, rugăciunea tăcută, închinarea de obște sunt activități comunitare ce diminuează importanța individului particular, evidențiind comunitatea.Citește mai mult »

Cum să te faci sfânt (etapa verbală)

 

biblestudyoutlines.org

Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit
şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul. (Iacov 3:2)

 

În majoritatea situațiilor cunoscute mie, acest verset e invocat cu sprânceana încruntată spre banca babelor clevetitoare sau, mă rog, spre cei cunoscuți ca bârfitori pătimași. Se admite totuși, cu jumătate de gură (deh, ce să facem?), că toți suntem expuși riscurilor, dar se subînțelege numaidecât că nu e cazul să ne alarmăm prea tare.

Primul și cel mai frecvent nivel de interpretare al acestui verset biblic este cel imediat, care se referă la strunirea limbii. Adicătelea, dacă tăceai, filosof rămâneai. Sunt o mulțime de alte ziceri care elogiază tăcerea sau vorbirea precaută. Și pe bună dreptate.

Dar această interpretare minimal(ist)ă nu satisface câteva dintre principiile fundamentale ale creștinismului și, în ultimă instanță, ale realității. Toți știm că nu doar ce iese pe gură poate fi otrăvitor, ci și ceea ce se coace în minte. Plus că unii vorbesc puțin, rar, cu auditoriu restrâns, însă scriu mult și veninos. Deci limba e cuminte, dar desăvârșirea e hăt departe.

Cred, de aceea, că e obligatoriu ca acest precept biblic să fie extins și la scris, și la gândul nerostit. Două sunt motivele pe care le invoc în sprijinul acestei extrapolări. Mai întâi, și scrisul, și gândirea lucrează cu același material folosit de limbă: cuvintele. În afara cuvintelor, scrisul și gândirea sunt, practic, imposibile actualmente. Iar al doilea argument e că ideea de desăvârșire capătă dintr-odată o dimensiune mult mai amplă, ce se potrivește mai bine cu felul în care credința afectează viața.

Celor care se îndeletnicesc măcar din când în când cu scrisul – și care au și niscai standarde pentru această activitate – le este cunoscută instabilitatea cuvintelor, dificultatea cu care se fac vehicule cinstite ale ideilor. Adesea cuvintele deturnează sensul gândului, îl atrag în tot felul de capcane. Cât de greu e uneori să șlefuiești ideea conferindu-i toate nuanțele pe care le-ai dori…

Lupta cu cuvintele e permanentă, căci, în momentul în care te simți stăpân pe situație, ești aruncat de trufia firii în comentarii periculoase, în rostiri inutile. E foarte ușor să treci de linia până la care cuvintele rămân decente, înțelepte, juste, precise, fidele, modeste.

Această luptă este cunoscută însă și indivizilor fără veleități scriitoricești. Gândiți-vă numai la dificultatea pe care o încearcă fiecare, măcar de câteva ori în viață, când vrea să-și exprime anumite trăiri afective intense. Cel mai adesea trebuie să facă niște comparații, pentru că nu poate spune ce simte, ci doar cu ce seamănă. „M-am simțit de parcă pluteam” – prea puțini suntem familiarizați cu levitația, dar toți înțelegem descrierea acestui sentiment.Citește mai mult »

Despre bunătatea timpului nostru

„La drum” © Andrei Baciu
http://andreibaciu.blogspot.ro/

– text adresat, cu precădere, celor care se declară creștini –

Zilele noastre tulburi, așa cum se află ele acum, nu sunt cu nimic mai rele decât altele dinaintea lor. Ba, aș îndrăzni să spun (sub influența unui gând din CS Lewis) că sunt chiar mai bune. Calitatea lor stă în aceea că ne furnizează în doze foarte concentrate adevăruri care, în genere, ne parveneau cu pipeta.

Da, viața e grea. Da, oamenii sunt corupți și coruptibili. Da, politica, așa murdară cum îi, e necesară. Iar democrația, oricât de urâtă ar fi la față, tot e mai bună decât un sistem autoritarist. Pentru simplul motiv că decizia împărțită pe umerii mai multora diminuează șansele ca răul să prolifereze prin voința unui ins sau a unui grup ușor de corupt.

Da, democrația trebuie apărată și trebuie cultivată, altminteri se împute, ca orice acțiune comisă de oameni.

Și, nu, oamenii nu sunt niște ființe pure pervertite doar de societate și de condițiile de viață. Ci sunt făpturi cel puțin ambivalente, cu puterea de decizie spre bine sau spre rău, după cum dorește fiecare.

Vremurile pe care le trăim au marea și insuportabila calitate de a se înfățișa nude vederii. E greu să le privești toată pestilențialitatea în ochi și să nu-ți vină să verși. Dar, iată, aceasta este, în realitate, the big picture.

Dacă dumneavoastră știți vreo societate unde progresul ființei umane a izbutit și a născut o obște aproape de desăvârșire, dați-mi de știre că îmi fac bagajele și mă mut acolo. Dar nu vreau chestii experimentale, ci funcționale, dovedite, încercate și pe oameni și pe animale. Care au trecut și proba timpului. Desigur că există zone mai albe și mai întunecate, însă, în esență, la cât înțeleg eu până în prezent, nicăieri nu s-a moșit încă omul nou, complet diferit de ce știm noi din experiența nemijlocită a anilor. Nici comunitatea umană perfectă, din care să fi fost eradicat răul.Citește mai mult »

Oamenii din Ardeal (și Banat) sunt mai sfinți

via deacondance.com

Astă-noapte a plouat frumos în jurul Oradiei. Nu am cunoștință de pagube materiale. Cu câteva zile în urmă a pluat și în Arad, Timișoara și în zonele limitrofe. Cu minime pagube materiale. Spun asta cu gândul la seceta care a distrus mii de hectare de culturi prin restul țării.

Care să fie explicația? Păi, e simplă, oamenii din vestul țării sunt mai credincioși decât restul populației din România. Aici sunt mai mulți evanghelici, care, evident, sunt mai evlavioși decât cei din alte zone. N-ați băgat de seamă că și cutremurele de pământ ne ocolesc pe cei care locuim în aceste regiuni păzite de Dumnezeu? Că nu avem nici inundații (decât arareori), nici alte calamități naturale?

Ei bine, dacă sunteți de acord cu ideile anterioare, aflați căCitește mai mult »

Dinozaurii vs. lupii tineri

 

Multă cerneală a curs – degeaba? – pe tema primenirii elitelor societății românești. Din pozițiile exprimate de diverși cetățeni, se putea înțelege că bătrânii corupți, legați prin nenumărate fire de vechea orânduire socio-politică, ar fi cazul să facă un pas mare în spate, iar în locul lor să vină oameni tineri, fără un trecut comunist, fără aderențe din regimul totalitar.

Nu cred că sunt singurul care am înțeles aceste discursuri ca fiind o pledoarie pentru tinerețe, un elogiu al juneții care, vezi bine, ar fi fost una dintre virtuțile pe care putem conta în dorința de a asana organismul social, de a purifica puțin atmosfera greu respirabilă.

Iată că tinerii au venit și încă în cohorte întregi. Însă virtutea tinereții pare să nu fi ajuns odată cu dumnealor. Ne săturasem de bătrânul Iliescu, de bătrânul Păunescu, de bătrânul Nicolaescu, de bătrânul Hrebengiuc, de bătrânul Văcăroiu, de baba Rodica Stănoiu. Ba mai apărură și niște bătrâni foarte respectabili care s-au dovedit destul de compromiși: Bălăceanu-Stolnici sau Mircea Ionescu Quintus.

Se subînțelege că tot la bătrâni intră și cei pe care etatea fizică îi plasează mai degrabă în zona vârstei a II-a, dar relațiile cu trecutul îi transformă în vestigii ale fostei nomenclaturi comuniste și vorbim aici de majoritatea politicienilor români, de o bună parte dintre actorii scenei sociale. Oameni coruptibili, pentru că au un dosar de taină, oameni care au profitat de sistemul ceaușist, iar acum fac același lucru.

Una peste alta, izbăvirea părea că ar putea veni numai de la oameni care erau încă prea tineri pentru a se murdări iremediabil. Oameni care vor fi activat cel mult prin vreo organizație utecistă modestă, dar care n-au făcut marele pact cu diavolul.Citește mai mult »

O hamartologie catastrofică

Uploaded by divewonder
http://www.sxc.hu

Că păcatul este prezent în lume – în forme de la cele mai atroce la cele mai subtile și mai ispititoare – sunt de acord toate marile religii și orice morală existentă. Toți oamenii admit că există lucruri rele și lucruri bune, păcate și virtuți – chiar dacă nu folosesc neapărat acești din urmă termeni pentru a le denumi.

Soluțiile de eradicare a păcatului diferă de la o religie la alta, de la o morală la alta. Cea mai bizară îmi pare a fi aceea care susține eradicarea instantanee a păcatului. O să revin la acest subiect, fiindcă aici e miza textului meu. Trebuie să convenim însă, până una alta, că nu există încă o rezolvare care să înlăture, în realitate, definitiv păcatul din practica de zi cu zi. Cei care ating perfecțiunea sunt excepții în orice religie.

Nici măcar soluția creștină, singura în care eu cred, nu promite eradicarea acestui flagel, ci propune confruntarea permanentă cu el, iar biruința absolută este promisă abia în viața de apoi. Căci, este un fapt cunoscut de către inițiați, un creștin nu e decât omul care s-a angajat pe drumul lepădării de năravurile ticăloase. Unii sunt mai virtuoși genetic, alții luptă toată viața cu patimile și cu tentațiile. Prea puțini sunt cei care se apropie de desăvârșire – iar respectivii sar imediat în ochi.

Există câteva confesiuni care admit dogmatic posibilitatea ca desăvârșirea să fie obținută pe pământ, dar e un fapt incontestabil că cei care urcă până acolo sunt extrem de puțini și acest nivel de sfințenie se atinge practic într-o viață de luptă spirituală necontenită. Plus că, până și cei care acced pe asemenea culmi spirituale nu sunt, atâta vreme cât trăiesc, pe pământ invulnerabili la ispite.

Dacă intri însă într-o biserică evanghelică, adesea ai impresia că păcatul poate, trebuie și musai eradicat numaidecât. Și că toată vina pentru nereușita acestui demers o poartă auditoriul. Fiindcă, la cum vorbește dumealui predicatorul, el are, cel mult, câte un păcat „nevinovat” cum ar fi cafeluța de dimineață sau mici iritări ocazionale și cu totul trecătoare, care și astea e posibil să fie în deplin acord cu mânia divină din Scripturi.Citește mai mult »

La căpătâiul oricărei fericiri veghează o spaimă…

Edvard Munch – Skrik

…una perseverentă și perversă. Mânjită pe față ca să semene cu moartea. Cu o coasă simbolică, de recuzită, care nu taie, nu zgârie, nu face nimic. Ci doar amenință. Stă acolo în chip de ce-ar putea să vină și să se întâmple.

Toți oamenii știu adânc în inima lor – chiar dacă nu sunt în stare să o pună în cuvinte sau nici măcar să o conștientizeze – că așa stau lucrurile. Că sunt pândiți de spaima că nu vor găsi…, că nu vor ști…, că nu vor putea…, că nu vor avea…, că nu vor fi… De spaima nudă și sălbatică, fără obiect. De spaima implacabilă care vine ca un inevitabil accent pe penultima silabă. Mereu pe penultima, ca să tulbure happy-end-ul.

Iar spaima asta are ochiul format, nimic nu-i scapă. Nicio fericire pământească nu trece neobservată. Totul se înregistrează. Iar când fericirea se stinge, spaima se înfățișează numaidecât să amintească fiecăruia în parte câtă dreptate avea când stătea amenințătoare la căpătâi. Și atunci tot omul pricepe că se știa cu spaima de multă vreme, că îi auzise șoaptele parșive, chiar dacă nu le recunoștea pe vremea aceea.Citește mai mult »