Când toți devin romani și vor sânge

(Sursa)
(Sursa)

Mi-a rămas ca un cui în minte o replică (pusă în gura lui Pilat) din filmul Ben-Hur: „Look at them [cu referire la spectatorii iudeii din tribunele arenei]. They want blood. They’re all Romans now.” (Uită-te la ei. Acum toți sunt romani și vor sânge.)

Replica apare în contextul în care, Ilderim, proprietarul carului și cailor cu care concurează Iuda Ben-Hur, merge să-și exprime părerea de rău (absolut formală) pentru faptul că Messala pierduse întrecerea și era grav accidentat. Iar Pilat răspunde că nici nu poate fi vorba despre vreo pierdere, după care își etalează – prin cuvintele menționate – adevăratul câștig.

Pericolul de a vrea sânge mi se pare a fi foarte prezent azi. Sub forma alunecării sub spectrul diverselor ideologii care împart oamenii în cei demni să trăiască și cei care nu merită să trăiască. Indiferent dacă această alunecare se produce sub imboldul fricii, al ignoranței, al urii sau al derutei, nu cred că există o scuză suficient de bună pentru justifica asemenea ideologie.

Mă surprinde disponibilitatea mare de a accepta (cel puțin teoretic) împărțirea oamenilor în vrednici să trăiască și buni de omorât. Pentru unii, pretextul e un câine mort, un animal împușcat la vânătoare. Pentru alții, împărțirea se face în funcție de principiile morale. Iar alții folosesc terorismul sau islamul ca criteriu. Evident, există o diferență de grad, pe care nu vreau s-o minimalizez, între gravitatea diverselor manifestări sau acțiuni.Citește mai mult »

Anunțuri

Şi totuşi…

(By Vito Manzari - sursa)
(By Vito Manzari – sursa)

Urmărind reacţii şi discutând mai aplicat diverse aspecte ale crizei refugiaţilor, cred că ar trebui să fac nişte precizări, în completarea a ceea ce deja am scris. Sunt chestiuni de nuanţă sau principiale, dar care consider că trebuie menţionate pentru a întregi imaginea şi ca să nu mă dau a fi ceea ce nu sunt.

În primul rând, insist că spaima legată de eventuala islamizare a Europei şi a României trădează un fatalism cu totul străin de spiritul creştinismului. Dacă ne pot islamiza, atunci valoarea a ceea ce afirmăm noi, forţa credinţei noastre este cu adevărat problematică. Şi atunci, nu islamizarea e buba, ci credinţa creştinilor.

Europa creştină – dacă va fi fost vreodată un concept ce reprezenta o realitate – este acum doar un mit. Din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei, da, avem vestigii create în mileniile de creştinism trecute, dar în prezent Europa e departe de acele valori creştine de referinţă, după cum remarcă numeroşi observatori ai fenomenului.

Această Europă, dacă ar fi islamizată de către acei reprezentanţi paşnici ai religiei musulmane probabil că măcar s-ar alege cu nişte valori solide şi clare. Iar dacă ar fi islamizată de către islamiştii violenţi, ar căpăta la finalul procesului o forţă la care mulţi râvnesc, inclusiv dintre creștini. [A se „simţi” ironia.]

De asemenea, dacă preconizata islamizare ar avea loc după modelul agresiv al fundamentalismului din ţările musulmane, e foarte clar că s-ar distruge un patrimoniu cultural extrem de valoros şi de vast. Dar, iarăşi, pentru creştini, acest fapt nu este decât un memento care ne aminteşte că nimic din cele materiale nu sunt fundamentale pentru existenţa, perpetuarea şi afirmarea creştinismului.

Dacă istoria creştinismului e adevărată (dincolo de elogiile care vor fi înfrumuseţat anumite personaje), atunci e incontestabil faptul că opoziţia nu l-a stârpit, ba chiar, în destule situaţii, l-a consolidat şi l-a scos în evidenţă.

Deschid o paranteză. Această abordare este una, evident, teoretică și lucrează cu ipoteze. În fața unei persecuții, stofa fiecăruia se dă în vileag și cred că e imposibil de anticipat cine va fi viteazul și cine lașul. Părerea mea e că situațiile limită nu pot fi simulate.

În al doilea rând, consider că e esenţial să privim refugiaţii ca pe nişte oameni, cu drame individuale, cu probleme, aşa cum sunt ei. Raportarea ideologică la ei mi se pare păguboasă. Imperativele creștine ne obligă să-i ajutăm pe cei care sunt în impas.

Pe urmă, mi se pare inadmisibilă acea logică foarte contorsionată (pretins creştină) care acceptă senin, cu detașare, ba chiar cu încântare orice nenorocire şi oricâte crime în numele unei profeţii care ar trebui să facă loc, prin genocid, unui popor (fie el şi „poporul ales”).Citește mai mult »

O Europă care înțelege doar(?) limbajul morții

Regina Europa, de Sebastian Munster (sursa)
Regina Europa, de Sebastian Munster (sursa)

S-a făcut multă vorbire despre faptul că Europa ar fi neglijat 2000 de morți din Nigeria, victime ale grupării teroriste islamiste Boko Haram, în timp ce își jelea cei vreo de 20 de „eroi” morți pentru libertatea de exprimare. Cel puțin cam așa suna prezentarea tendențioasă a unora.

Dacă ne referim strict la șefii de stat și de guvern care au participat la marșul solidarității, e posibilă și această interpretare. Dar dacă ne uităm pe știri, acuza este nefondată și deformează adevărul.

Rămâne însă adevărat că evenimentul tragic din Franța a fost semnificativ mai mediatizat măcar în primă fază, iar asta cred că ține de mai mulți factori.

Întâi de toate, astfel de incidente nu sunt foarte frecvente în Occident. Iar dacă au loc, există o cohortă întreagă de vânători de senzațional care se reped imediat cu toate mijloacele din dotare ca să facă cât mai multă publicitate cu sânge. Aproape orice cetățean european are asupra sa un telefon capabil să filmeze sau o cameră foto cu funcție de filmare.

Pe când, Africa e mai departe, e mai violentă de felul ei, dispune de mai puține modalități de mediatizare și, foarte probabil, ne interesează îndeobște mai puțin.

Confortul nostru european este în așa fel construit încât să ducă astfel de incidente spre periferia atenției publice și individuale, să le ignore pe cât posibil, pentru a se putea întreține iluzia că „nouă nu ni se poate întâmpla”.Citește mai mult »

Mineriadele – simboluri și profeții

By Cristian Chirita (sursa)
By Cristian Chirita (sursa)

Dacă vă aduceți aminte (dacă nu, puteți să revedeți documentarele făcute de alții), la scurt timp după mineriada sângeroasă din iunie 1990, Iliescu explica la televizor că minerii au săpat spațiul verde și au plantat flori în fața clădirii guvernului.

Gura lui aurită de profet fără brevet a grăit un adevăr ce s-a transformat într-o normă. Luați, de pildă, obsesia primăriilor pentru borduri, pentru spații verzi. Dar nu vă gândiți imediat la faptul că vor să ne primenească plămânii (că partea asta ține de discursul pentru imagine), ci gândiți-vă cum o firmă poate semăna flori de 4-5 ori într-un an pe un scuar nesemnificativ, cum poate semăna gazon de curte și să-l schimbe periodic, cum poate vărui borduri, copaci, bănci și tot ce nu mișcă, numai să rămână lipită de robinetul cu bani publici ușor accesibili.

Nu puțini sunt primarii care au rămas în istoria orașelor pe care le-au gospodărit prin grija iliesciană pentru panseluțe și pentru inventarea spațiilor în care să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe…

La un nivel ceva mai sofisticat, această preocupare a politicienilor pentru detaliile de imagine ce ascund crime sau nenorociri a devenit un sport extrem de popular. De fapt, nu doar politicienii, ci o grămadă de categorii sociale sunt înscrise în competiția „cine arată mai mișto, fără să fie”.

Atunci, în iunie, minerii omorâseră oameni, iar Iliescu ne spunea că criminalii trebuie apreciați pentru că au semănat flori în scuaruri.Citește mai mult »

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – note de lectură (1)

Excludere si imbratisare

Disclaimer.

S-a iscat, bag samă, o mică furtună în păhărelul cu apă al evanghelicilor români vizavi de iminenta și înfricoșătoarea descindere a lui Miroslav Volf, teolog mai greu de citit și înțeles, dar mai ușor de beștelit, pe teritoriul unor grupări care se știau relativ liniștite și invulnerabile la influențele păcătoase ale veacului.

Pentru a nu da apă (sau aer, că se poartă și eoliene) la morișca pricinoasă, am găsit cu cale să fac vreo câteva precizări pentru cetitorul curios și de bună credință.

1. Nu am de gând să discut despre „crislamul” de care s-ar face vinovat Miroslav Volf. E un subiect delicat, asta-i cert, dar care nu cred că poate fi tranșat în trei sentințe dezlânate și pline de sfânt năduf.

2. Cartea Excludere și îmbrățișare poate fi judecată autonom pe mai multe considerente solide. Unul e acela că – garantat! – nu pune deloc sub semnul întrebării doctrina Sfintei Treimi, ba chiar pe asta se întemeiază o bună parte a pledoariei. Nu contestă istoricitatea sau unicitatea lui Cristos. Nu exprimă vreun dubiu privind validitatea Bibliei și nici nu propune compatibilitatea ei cu vreo altă scriere sacră. Pe urmă, cartea a fost publicată înainte (cu vreo 10 ani) ca Volf să fi abordat chestiunea relației cu musulmanii.

3. Citim azi fără fiori reci pe șira spinării cărți și autori care au făcut mare vâlvă în epoca lor cu ereziile pretinse sau reale. De la Tertulian și Origen, până la puritani și iluminiști cam zevzeci dogmatic (Milton, de pildă, care avea probleme cu Sfânta Treime). Mai încoace nu prea trecem, fiindcă spaima de „liberalism” încă bântuie antroposfera drept credincioasă evanghelică. Deci chiar dacă ar fi ceva discutabil și problematic în scrierea asta (sau legat de persoana autorului) nu înseamnă că vom cădea automat, fără știrea noastră, în cine știe ce sincretism involuntar și păcătos.

4. Vâlva stârnită ar putea crește interesul pentru islam și, poate (just maybe – vorba clișeului), unii se vor alege cu niște informații folositoare sau măcar cu câteva întrebări serioase. Singura condiție ar fi să nu se mulțumească să citească chestii superficiale sau din aceeași zonă ideologică, ci să caute dovezi mai temeinice, la persoane cu autoritate, nu la spăimoși care nu pot face distincția între șiiți și suniți sau între musulman și islamist.

5. În ce mă privește, cartea lui Volf a fost un real câștig, din mai multe puncte de vedere pe care am de gând să le detaliez în cele ce urmează.

Îmbrățișarea

Metaforă și termen „tehnic” totodată în cartea lui Volf, îmbrățișarea cuprinde 4 secvențe obligatorii: (1) deschiderea brațelor, (2) așteptarea, (3) închiderea brațelor, (4) redeschiderea brațelor. Să le luăm nițel pe rând.

Deschiderea brațelor reprezintă dorința după celălalt (înțeleasă ca renunțarea la auto-suficiența de sine), o invitație adresată celuilalt și, totodată, anunță că ești dispus să îi faci loc să intre în sinele tău. Aș zice că putem spune că e vorba de asumarea unei vulnerabilități.

Așteptarea îi lasă celuilalt posibilitatea să accepte sau să refuze, în mod liber, invitația făcută. Riscul e, firește, să rămâi cu ochii în ploaie, căci nimic nu garantează un răspuns favorabil. Dar așteptarea înseamnă și recunoașterea faptului că e nevoie de reciprocitate pentru ca o îmbrățișare să aibă loc.

Închiderea brațelor e pândită de două pericole simultan: pericolul sufocării celuilalt, caz în care îmbrățișarea se transformă într-o formă de opresiune (și, în final, de excludere), fiindcă răpește libertatea celuilalt; pericolul disoluției propriului sine în celălalt, al deplinei negări de sine.

La această a treia secvență, autorul introduce o noțiune extrem de surprinzătoare: inabilitatea inițială de a-l înțelege pe celălalt. Încerc să explic. E vital, spune Volf, ca la început să ai abilitatea de a nu-l înțelege pe celălalt, adică de a-l privi ca pe un mister (el zice „întrebare”). Această (in)abilitate trebuie să ia forma unui refuz de a nesocoti opacitatea celuilalt. Numai dacă se pornește astfel există șansa unei cunoașteri mai bune ulterior.

Se poate în mod justificat argumenta că în fiecare îmbrățișare – oricând ar surveni – e necesar să se păstreze ceva din această abilitate de a nu-l înțelege pe deplin pe celălalt, de a lăsa loc de surprize, aș adăuga eu.

Redeschiderea brațelor îi garantează celuilalt faptul că îi este respectată demnitatea și libertatea. Se recunoaște astfel că fiecare își păstrează individualitatea și nu este asimilat într-o îmbrățișare definitivă. Diferențele se păstrează, dar brațele redeschise reprezintă și invitația de a reveni și de a continua negocierea identităților și relației.Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (3) – Povești de adormit copiii

uncyclopedia.wikia.com

Era de așteptat ca nici poveștile să nu rămână necontestate și nechestionate. Așa se face că, într-un demers ironic ce sancționează această pornire deconstructivă, autorul James Finn Garner a scris o carte cu Povești corecte politic de adormit copiii. Inițial am crezut că e vorba despre un volum scris la modul serios, dar bine că n-a fost așa.

Totuși, direcția există. Știu despre existența volumului de povești întitulat König und König (în traducere liberă: Prințișorul și prințișorul) menit să-i deprindă pe copii cu un noi tip de „familie”, cea homosexuală. Așadar, miza poveștilor este cu adevărat importantă. Iar ceea ce se seamănă în copil în primii ani știm cu toții că lasă urme adânci.

Așadar, probabil că de aici vine îngrijorarea unor părinți care consideră că poveștile tradiționale sunt prea „violente”. La fel sunt considerate și multe dintre denesele animate la care noi privim cu multă nostalgie.

Firește că există o discrepanță revoltătoare între preocuparea unor militanți față violența din desene animate și indiferența acelorași față de violența și sexualizarea programelor de televiziune în general. Însă asta e altă poveste. Nasoală și sinistră…

Să ne întoarcem la ideea că poveștile copilăriei noastre și a multor altor generații, precum și mai recentele desene animate (Popeye, Tom și Jerry, toată colecția Looney Tunes) sunt mult prea violente pentru copiii noștri.Citește mai mult »

Elevul pedepsit „exemplar”

 

Domeniu public

Un elev de la Grupul Școlar Bârsești din Târgu Jiu ar putea primi media patru la purtare, după ce a amenințat cu bătaia un profesor, în timpul cursurilor, propunerea dascălilor privind scăderea mediei la purtare urmând să fie supusă aprobării consiliului profesoral al școlii (citiți restul știrii aici).

UPDATE: Hotnews a avut curiozitatea să afle și ce e în mintea profesorului. Răspunsurile lui îmi par destul de echilibrate și chibzuite (citiți aici).

Vreau doar să fac niște comentarii pe marginea ei.

Chestia asta cu nota patru la purtare m-a lăsat lat. Ca să vezi, dom’le, la ce măsură drastică s-au gândit „factorii responsabili”. Oricum, pedeapsa nu e încă aprobată, ci doar propusă. Mărturisesc că mi se pare o gogoașă. Mai întâi, pentru că pe tinerelul cu pricina îl doare în cot de asemenea măsuri. La ce atitudine avea, parcă de nota la purtare o să se sinchisească el.

Îmi amintesc că, pe vremea când predam, am dat unuia – pe care l-am prins copiind – nota 1. Efectul a fost colosal: elevul (de clasa a VIII-a) mi-a râs în nas și a ripostat printre hăhăituri: „Mai dați-mi încă unu!”. Nu el era principalul vinovat pentru starea în care ajunsese. Era vorba, ca să folosesc un clișeu, de un concurs de împrejurări. Însă el știa una și bună: nimeni n-o să-l lase repetent, oricât de pramatie ar fi fost.

Motivul e cât se poate de evident – toată lumea voia să scape de asemenea belea. La cel de clasa a IX-a (din imagini) situația e întrucâtva diferită. Dar, așa necioplit cum pare, sunt convins că știe că învățământul obligatoriu de 10 (sau 11?) clase îi salvează poponețul. Cineva tot îl va lua și pe el, iar dacă nu, atunci culmea e că aceeași școală o să se procopsească cu el. Ceea ce, după mintea mea, profesorii se vor feri să facă.Citește mai mult »

Câinele profet sau impasul autorității

După cum se vede în imagini, este vorba de o mașină a poliției mâncată de un câine. Dacă veți citi explicațiile de pe youtube, veți afla că animalul a mestecat două cauciucuri, pe lângă spoilerul din față al mașinii.

Consider că imaginea se constituie ca o metaforă a societății contemporane. De o parte e câinele agresiv și curajos. Acesta își înfige cu hotărâre colții în mașina unei patrule de poliție. Care poliție, de altă parte, reprezintă ordinea publică, autoritatea statală (sau locală) prezentă în teritoriu. Însă violentul buldog nu se sinchisește. De ce s-ar sinchisi, de altfel?

Polițistul din interiorul autoturismului devastat nu are niciun fel de reacție categorică. Dă mașina înainte și înapoi, reușind mai mult să înfurie animalul. N-o fi avut claxon? Că ăsta e util în asemenea cazuri. Mai mult, avea accelerație, putea să demareze în trombă, dar risca să lase pe șosea un buldog excesiv de lat și foarte subțire. Iar asta nu le-ar fi plăcut deloc organizațiilor pentru protecția animalelor.

Exista și posibilitatea să folosească armanentul din dotare, însă, pesemne, devastarea mașinii poliției de către un necuvântător nu este considerată un motiv întemeiat. Așa că omul stă dezorientat în mașină, mișcând-o înainte și înapoi, colaborând astfel involuntar cu patrupedul anarhist.Citește mai mult »

Virtuţile curative ale turmei

În urmă cu vreun an de zile primeam acest clip la care, din când în când, sunt nevoit să mă întorc. A rămas un punct de referinţă. De atunci, nu mai pot vorbi cu dispreţ despre turmă, am grijă ce numesc animalic. Pe bune, nu-i doar o retorică de blog, ca să dau mai deştept pe monitoarele cititorilor. Dimpotrivă, s-ar putea ca pentru unii să dau de prost când spun asta.

Două sunt chestiile care mă determină să îmi amintesc periodic acest filmuleţ: comportamentul turmei şi atitudinea faţă de violenţa îndreptată spre cel slab.

Prezentul nostru destupat la minte vituperează de câte ori are ocazia împotriva turmei şi a comportamentelor de turmă. Profeţii contemporaneităţii ne zoresc să ieşim din turmă şi să ne afirmăm sinele. Să dăm frâu liber vieţii încătuşate în… habar n-am unde, de fapt. Ideea ar fi că trebuie să fii tu însuţi. Nu prea îţi spune nimeni cum, iar cei care îţi spun te trimit, vai, la un set de modele preexistente. Fii tu însuţi/însăţi când îţi faci un tatuaj mişto (că tot aşa mai au vreo câteva zeci de mii din ţara asta). Fii tu însuţi/însăţi şi cumpără cel mai tare gadget de pe piaţă (oricum e făcut în serie). În orice caz, îndemnul de a te lepăda de blestemata turmă e un nonsens în sine. Nu poţi să te afirmi dacă nu e cine să te privească. E ca şi cum ai încerca să arunci un avion de hârtie într-o cameră vidată.Citește mai mult »

Ne-am tâmpit ?!

Undeva la ţară, un individ a ucis (în chinuri) un cal. Fiţi atenţi la cum este construită „ştirea”, nu la ceea ce spune. Dintr-odată, toate „organele” se sesizează că s-a produs monstruoasa „crimă”. Omul poate fi încadrat la… omor (!?). Într timp, despre tipii care au masacrat un om se vorbeşte aproape cu admiraţie. Ei sunt numai „suspecţi”, pe când ăstalaltu’ e o bestie!

S-au sesizat până şi genialii psihologi care au decretat cu multă competenţă ştiinţifică faptul că minorii care au asistat la acest „deces” (vorbim despre al calului) au nevoie urgentă de terapie serioasă şi îndelungată ca să-şi revină. Am rămas prost când i-am auzit. Adicătelea, toţi străbunii noştri erau nişte traumatizaţi irecuperabili, fiindcă, s-o spunem p-aia dreaptă, ei asistau frecvent la scene de cruzime. Până în urmă cu câteva sute de ani, vânătoarea era cu siguranţă o activitatea foarte sângeroasă.

Copiii din vremea noastră – în afară de cei marcaţi pe viaţă de moartea animalelor, desigur – nu au această problemă absolut deloc. La televizor văd numai îngeraşi plutind pe norişori, jocurile de computer sunt în majoritatea lor de perspicacitate şi complet lipsite de violenţă. Numai sacrificarea unui cal îi poate traumatiza, altfel sunt într-un mediu perfect non-violent.Citește mai mult »

Un film de Luc Besson

Am văzut recent un film de Luc Besson. Dar cam de pe acolo unde apare pe generic cine a făcut muzica. N-am pierdut decât distribuţia şi numele filmului. În rest, am prins tot. Numele regizorului îmi e destul de familiar, deşi n-aş fi ştiut unde să-l încadrez. După mai bine de jumătate de film, mi-am amintit că parcă am citit în vreo cronică, în vreun comentariu că era pus alături de Tarantino. Pentru violenţa unora dintre filmele sale, dacă nu pentru altceva.

Cuplul Leon cel nătâng – Mathilda cea precoce este unul absolut memorabil. Deşi la început pare misterios şi rafinat, curând asasinul Leon se dovedeşte un alienat ridicol. Jean Reno reuşeşte să întruchipeze stranietatea personajului, reperabilă în îmbrăcăminte, în tunsoare, în gesturi, în felul cum păşeşte, cum priveşte, cum se poartă. Nu foarte inteligent, neştiutor de carte, însă deosebit de priceput în meserie, Leon ucide pe oricine – niciodată femei şi copii! – contra unei taxe fixe. E un prestator de servicii care nici nu ştie să facă altceva. El se ocupă de „debarasări”. Doarme mereu în fotoliu şi cu ochelarii de soare pe ochi. Aceeaşi ochelari îi foloseşte şi când lucrează. E mereu de veghe.

Mathilda e fiica mijlocie şi isteaţă a unui mărunt traficant de droguri, care, din pricina lăcomiei, cade ucis de… brigada antidrog. Fata e salvată într-un moment de… slăbiciune de către Leon – altfel ar fi fost ucisă împreună cu restul familiei compuse din mamă vitregă, tată odios, soră mai mare insuportabilă, dar şi un frăţior de patru ani foarte drag. Se insinuează în viaţa izbăvitorului de ocazie cu atât mai hotărât cu cât îşi dă seama că el ar putea s-o ajute să-şi răzbune fratele.

O pereche nebună: un copil al nimănui care poartă povara unei răzbunări şi un matur dezrădăcinat care poate deveni instrumentul vendetei. El, care ucisese mereu în interes de serviciu ajunge să acţioneze „în nume personal”. Violenţa fără chip, fără nume, violenţa soartei (dacă mi se permite) capătă un oarecare sens. Deprofesionalizarea sa e, ironic şi cinic, un semn al re-umanizării.

Filmul lui Besson îmi pare o frescă eclesiastică urbană şi post-modernă. Acţiunea se petrece într-un oraş oarecare – poate fi chiar oricare – în locuri fără adresă. Repere sunt aprozarul din colţ (parcă mereu acelaşi), magazinul lui Tony şi locuinţa temporară (se mută de vreo 3 ori în cursul evenimentelor) a duetului principal. Plus, pentru o secvenţă relativ scurtă, clădirea cu birourile poliţiştilor corupţi. O lume în care exteriorul foloseşte doar ca mediu de deplasare, iar interiorul ca reşedinţă întotdeauna temporară. Totul însă perpetuu ameninţat, nesigur, provizoriu. Cel mai bun prieten al lui Leon este o plantă în ghiveci: mută, uşor de strămutat, fără nevoi afective, pasivă, vie şi totuşi nemişcată, inexpresivă, docilă, confident de încredere.

Şi deodată peste toate astea se înalţă – ca (sau cu) un solo de vioară – tandreţea unui asasin. Fiindcă, fără voia lui, el devine tată adoptiv. Ba chiar „amant”, dacă e să luăm de bun ce declară Mathilda, care se îndrăgosteşte, zice ea, de protectorul ei bizar (nu e cazul să vă alarmaţi, nu-i vorba de pedofilie, ci doar ajunge fetiţa la pubertate). Cert e că Leon începe să simtă, să acţioneze mânat din interior (ca un tată, adică), nu pentru bani. De fapt, nu îl interesaseră niciodată banii (pe care îi depozitează Tony, numai el ştie unde), dar acum îl interesează. Are pe cineva. Nu mai e singur. Prinde rădăcini.

Deşi iese destul de şifonat după întâlnirea cu poliţiştii corupţi (care sunt speriaţi de cel care îi lichidează pe rând, din motive personale), Tony supravieţuieşte. El deţine banii, informaţia, el supraveghează perimetrul al cărui stăpân neoficial este. Ştie tot ce se leagă de crimă, violenţă, ticăloşie. De aceea putea să-i găsească mereu de lucru lui Leon. El e piesa fundamentală în orchestarea marii simfonii a violenţei. E un catalizator care transformă răzbunările, conflictele, reglările de conturi în afaceri. Contra unui onorariu, strămută rezolvarea animozităţilor interpersonale, a pasiunilor întunecate pe teren neutru şi salubru, profesionalizează crima. Se comportă ca un adevărat sacerdot care coordonează sacrificiul ţapului ispăşitor. Conduce, în fapt, o instituţie. Tot ceea ce sublimează el is just business, nothing personal.

În final, ar fi vrut să o păstreze pe Mathilda dependentă de el (de aceea nu-i dă banii lui Leon, aşa cum se înţelesese cu acesta). Chiar dacă nu e dispus să îi repartizeze o „debarasare” fetiţei de 12 ani, nici nu-i oferă libertatea. Tony trebuie să ţină toate lucrurile în mână. Toţi ceilalţi pot să moară, el musai să supravieţuiască. E necesar. E din categoria lucrurilor care dacă n-ar exista, ar trebui neapărat inventate.

Însă Mathilda rupe vraja. Cu două decizii şi un gest simbolic. Se duce la o şcoală (de corecţie) din afara oraşului şi decide să aibă încredere şi să fie onestă cu directoarea şcolii respective. Apoi ia floarea lui Leon şi o plantează în grădină. Să prindă rădăcini. Ce o determină să procedeze astfel rămâne un mister. Înclin să cred că acea scânteie de bunătate care zace sub molozul răutăţii din fiecare om.

Mi-a plăcut muzica filmului. Nu mi-a fost dat până acum (sau în orice caz nu-mi amintesc) să audiez atâtea solo-uri de vioară într-un film aşa violent. Din păcate, n-am urmărit cu atenţie atunci, dar acum, retroactiv, mi se pare că erau legate de renaşterea afectivă a asasinului profesionist.

A, da. Filmul am aflat că se cheamă Leon. La final am aflat şi eu, aşa v-am spus şi vouă. Dacă nu ştiaţi deja.