„Respectul se câștigă” – chiar așa?

(Sursa)
(Sursa)

Am auzit de multe ori acest slogan mai ales de la oameni lipsiți de respect sau care aveau nevoie să-și argumenteze, la un moment dat, o atitudine nerespectuoasă față de cineva. Și există adevăr în această afirmație, însă acest adevăr este valabil numai într-un anumit context.

Cine poate câștiga și mai ales cum respectul nesimțitului fără leac? Probabil cine care l-ar bate până la leșin, dar nici asta nu-i sigur.

Pe vremea când încă mai predam, am discutat cu o clasă despre Elisabeta Rizea, simbol al luptei anticomuniste. În momentul în care am explicat cum era torturată, unul dintre elevi s-a gândit că ar fi bine să facă o poantă. Țin minte că m-am înfuriat și l-am făcut nesimțit. Dar, la urma urmei, avea el cu adevărat vreo vină?

Ce vreau să spun este că respectul, înainte să poată fi câștigat de către cineva, trebuie cultivat ca atitudine dezirabilă de către o societate și de către familie. De fapt, chiar așa se și întâmplă în mod implicit, atâta că respectul este în strânsă legătură și în relație de dependență cu valorile sociale de la un moment dat dintr-o cultură.

Iau un exemplu ca să fie mai limpede. Într-un trib de canibali, un devorator feroce poate câștiga respectul etern al comunității. Sau între naziștii înverșunați, ucigașii care căsăpeau cei mai mulți evrei puteau deveni eroi printre adepții ideologiei. Respectarea acestor criminali devine însă imposibilă într-o cultură unde canibalismul este privit cu oroare și nazismul este considerat o anomalie.Citește mai mult »

Anunțuri

Avem motive să ne temem de Rusia?

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:COA-map_of_Russia.png
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:COA-map_of_Russia.png

De dimineață, mi-a fost dat să aud o domniță de la ceva organizație d-asta cu nume pompos (Educația 2000+, cred) cum se văita că e vai ș-amar de transdisciplinaritatea noastră, fiindcă noi avem doar profesori tradiționali, de fizică, de chimie, de biologie, și nu profesori „de științe”.

Mi-au trecut numaidecât niște frisoane electromagnetice pe șira spinării, căci încercam să înțeleg profilul acestui dascăl de tip nou, european: profesorul de științe. Voi cum vi-l închipuiți? Știe câte puțin din fiecare, dar nimic până la capăt? Știe totul despre toate? Știe numai ceea ce se situează la limita dintre științe – indiferent ce o fi acolo?

Sper să nu existe niciodată asemenea aberație, fiindcă ar aduce numai nenorociri educației copiilor. Autorul Manifestului transdisciplinarității (și altor cărți teoretice despre transdisciplinaritate), fizicianul (deci nu „profesorul de științe”) Basarab Nicolescu, susține că numai după ce stăpânești temeinic o disciplină poți să stabilești corelații transdisciplinare.

Și e la mintea cocoșului că trebuie să îl înveți pe copil ceva ca să poată avea loc o transcendere, trebuie să-i arați granițele, ca acestea să poată fi traversate. Ca să poți transcende ceva, e nevoie să deții acel ceva inițial la care te raportezi. Educația tradițională e absolut fundamentală pentru a facilita, ulterior, elevilor o ieșire din aria disciplinei deja asimilate.

Hai s-o luăm și din alt unghi: între care noțiuni se vor stabili relațiile transdisciplinare dacă totul este de la început trans? E ca și cum ai pretinde să ai doar cablul, fără să ai televiziunea care emite și televizorul care receptează. Cum ai putea fi transcultural, dacă n-ar exista niște culturi de referință? Tot ce e trans se raportează la altceva ce nu e trans.

În tot acest timp, în Rusia se învață pe rupte, în stil „vechi” și „demodat”.Citește mai mult »

Toți suntem istorici (mai mult sau mai puțin onești)

via: eatingisart.com
via: eatingisart.com

Istoricii nu sunt acei oameni care povestesc tot ceea ce s-a întâmplat în trecut, pentru că este absolut imposibil să povestești tot trecutul. De pildă, dacă vrei să povestești un război, spui ce s-a petrecut în mare, cine a câștigat și cine a învins, ce arme s-au folosit, ce alianțe existau, ce strategii s-au adoptat, care au fost formele de relief ale câmpului de bătălie etc. Dar nu vei putea niciodată consemna deplasarea în front a fiecărui participant. Care are propria istorie, propriul viitor.

Așadar, istoricii sunt cei care selectează din istorie ceea ce li se pare lor semnificativ, iar pe urmă interpretează aceste fapte într-o anumită lumină. De cele mai multe ori, perspectiva asupra istoriei este una destul de puternic ancorată în prezent, în cultura și concepțiile istoricului care relatează.

Când privim spre propria viață, fiecare suntem asemeni istoricilor, căci selectăm anumite evenimente din trecut și le interpretăm într-un anume fel. Cel mai bine se vede asta atunci când intervine o schimbare majoră în viață (o convertire, un eveniment crucial) și când constatăm că o seamă de lucruri ce păreau esențiale sunt înlocuite cu altele, pe care nu le luam altă dată în seamă. Însă e limpede că și unele și altele erau prezente în memoria noastră, dar am făcut o selecție.

La sfârșit de an, se practică așa-zisele bilanțuri sau autoevaluări. Citește mai mult »

Raed Arafat – furnizorul nostru de încredere

preluată de pe smurd.ro

Precizez de la bun început că am mare stimă pentru ceea ce a reușit să facă Raed Arafat în România. Sistemul pus la punct de el este o palmă pe care profesionalismul a administrat-o birocrației și delăsării. În timp ce o grămadă de manageri de spitale se văicăreau că n-au bani, că nu pot, că nu știu, Raed tăcea și făcea. Și făcea bine. Și bine făcea. Merită toată susținerea noastră.

Dar dacă Arafat ar fi fost un profesionist desăvârșit în turism sau în arta culinară, dacă arfi pus la punct un lanț de cofetării excepționale sau ar fi reușit să implementeze un sistem performant de lucru în agricultură, după care să devină secretar de stat, atacurile lui Băsescu nu ne-ar fi scos din pepeni.

E normal, veți zice, doar e vorba de sănătatea noastră. Tocmai asta vreau și eu să zic. În esență și dincolo de primul strat al discuției, nu pe Raed Arafat îl căinăm (există și câteva excepții reprezentate de oamenii care au lucrat direct cu el și l-au cunoscut), ci propria noastră soartă ne-o plângem.

Prin sistemul de intervenție rapidă pe care l-a creat, medicul arab a devenit furnizorul nostru de încredere. Toți cei care am avut nevoie de ambulanță (înainte să se pună SMURD-ul pe picioare) știm că timpul ce se scurgea între momentul apelului și sosirea efectivă a mașinii era imposibil de estimat. Putea fi vorba de câteva minute, dar și de câteva ore. Citește mai mult »

Copiii sunt viitorul bisericii?

via conroechristiancenter.com

Nu puțini sunt cei care, zilele astea, cu prilejul programelor de Crăciun și Anul Nou, văd în cohortele de copii și adolescenți care se produc mai mult sau mai puțin artistic în fața comunității promisiunea unui viitor sigur al bisericii.

Am auzit-o – n-are niciun rost să dau nume și coordonate spațiale, fiindcă nu e o afirmație izolată – chiar în această formă: „Viitorul bisericii noastre este asigurat!” (s.m.). Iar replica e urmată de un gest larg care-i cuprinde pe toți copiii prezenți la programul respectiv.

Oricum aș încerca să privesc această idee, tot nu-i găsesc o noimă, nici o justificare. Poate cel mult o explicație în predispoziția ușor melancolică și paseistă la care ne împinge sfârșitul de an. Oamenii își mai amintesc o dată că viața pământească e vremelnică și atunci, într-un elan de autoconservare, speră că ce au început ei se va perpetua.

Teologic vorbind însă, Biserica nu are deloc nevoie de acest tip de „viitor”. Adică, nu în numărul copiilor enoriașilor stă viitorul Bisericii, ci în îndurarea lui Dumnezeu. Faptul în sine că un copil este la un moment dat într-o biserică evanghelică nu garantează absolut nimic mai mult decât că la momentul respectiv este în biserică și nu altundeva.Citește mai mult »

Ray Bradbury despre… cum am ajuns unde suntem azi?

De fapt, Bradbury – în romanul Fahrenheit 451, publicat în 1953 – proiecta în viitor o distopie. Probabil că sesizase deja mugurii viitorului la vremea în care scria și a vrut să avertizeze omenirea. Dar e limpede că n-a avut pe cine. Și totuși el, care azi (și poate că și atunci) ar fi caracterizat drept „pesimist”, s-a dovedit a fi profetul.

Am spicuit frânturi din dialogul în care Beatty îi explică lui Montag cum s-a ajuns în situația actuală (actualitatea aceasta se referă la personaje și vremea în care au fost localizate narativ). Nu doar că a fost confirmat în intuițiile sale, dar civilizația noastră se străduiește să-i depășească chiar și cele mai sumbre previziuni:

„…cărțile [au devenit] din ce în ce mai scurte, mai condensate. Apărură digest-urile, rezumatele de tot felul. Totul se reducea la deznodământ, la final…

Clasicii erau înghesuiți în emisiuni radiofonice de câte cincisprezece minute, apoi comprimați și mai mult, cât să umple o rubrică literară de două minute… mulți oameni nu știau despre Hamlet decât ceea ce spunea un rezumat de-o pagină, într-o carte care pretindea: Acum puteți în sfârșit citi toți clasicii! Nu vă lăsați mai prejos decât vecinii voștri! […]

Durata studiilor era din ce în ce mai redusă, disciplina slăbea, filosofia, istoria și studiul limbilor erau abandonate, limba engleză și ortografia erau neglijate treptat, iar în cele din urmă complet ignorate. Viața e scurtă. Înainte de toate contează slujba, iar după slujbă distracțiile sunt destule! Ce rost are să înveți altceva decât să apeși pe butoane, să tragi de manete și să fixezi șuruburile în piulițe? […]

Cât mai multe sporturi pentru toată lumea, sporturile îi fac pe oameni mai sociabili, sunt distractive și nu cer nici un efort de gândire, nu-i așa? […]

Cât mai multe cărți cu poze, cât mai multe filme!… Șoselele erau din ce în ce mai ticsite de mulțimi care se îndreptau undeva, încotrova, nicăieri. Nomazi ai benzinei. […]Citește mai mult »

Mi-am văzut viitorul (?)

Sursa: deviantART.com
Sursa: deviantART.com

O sindrofie familială. Cu circuit închis. Lume multă. Mâncare bună. Voie bună. Mulţi juniori gălăgioşi. Toţi minori. Toţi plini de energie. Toţi călare pe singurul calculator din încăpere. Inclusiv cel mai mic – 3 ani.

În faţa lor, un joc. Nu ştiu cum se chema. Dar un joc violent. Cu un tip care trage oameni afară din maşini şi le ia locul. „Vrei să poţi omorî oameni?” întrebă unul. „Că eu ştiu parola pentru arme…” „Da, vreau”, răspunde celălalt. Amândoi sunt crescuţi în biserică. De dimineaţă au fost la grupele de copii. Acum vor să… omoare oameni. Iar cel de 3 ani stă chiar în faţa monitorului să nu scape nimic.

Ce-i de făcut? – vorba lui Cernâşevski şi Lenin. Păi, întâi de toate trebuie sărit la jugulara părinţilor. Că sunt inconştienţi. Că sunt indolenţi. Că n-au autoritate în faţa copiilor. Adevărate toate. Dar băgaţi voi mâna în foc că nu veţi ajunge la fel? De obicei, cei mai feroci dintre critici sunt cei cu musca pe căciulă. Ei ştiu să spună tuturor ce ar trebui să facă. Mai sunt şi sfătoşii care, deşi au experienţă până la genunchiul broaştei, mustesc de înţelepciune. Aşteptăm ordonanţele dumneavoastră!

Nu zic că părinţii ar trebui absolviţi. Dar eu unul m-am cam săturat de cei care nu fac decât să le dea periodic în cap, arătându-le cât sunt de proşti. Iar când e să le ofere soluţii, vin cu nişte clişee şi reţete abstracte, impersonale. Completamente nefuncţionale. Și inutile.

Orice s-ar spune, părinţii trebuie să pună o pâine pe masa familiei. Iar acest lucru poate costa uneori foarte scump. Cei care gândesc în perspectivă încearcă şi să pună un ban de o parte pentru studiile (eventuale) ale urmaşilor sau pur şi simplu ca să le ofere un punct de pornire în viaţă. În timpul care le rămâne, mai trebuie să şi comunice cu pruncii, să-i mai şi înveţe câte ceva. Din ce ştiu ei. Dar de multe ori ştiu şi ei ştiu doar literă moartă, prejudecată seacă… Aşa au fost învăţaţi.Citește mai mult »

Viitorul din creierul nostru

Viitorul este unul dintre acele lucruri insuportabile care ne încurcă viaţa. Toată spaima cu privire la necunoscutul ce ne aşteaptă se aglomerează peste creierele noastre obosite. Ce spun eu creiere? Direct pe suflet, în coşul pieptului, în stomac, în plămânii din care oftăm doar-doar s-o mai lumina puţin perspectiva. Faptul că zâmbim la soare nu mai ajută, faptul că suntem pozitivi nu foloseşte la nimic, faptul că ne încăpăţânăm să fim proactivi nu face decât să bătucească spaima în noi mai adânc, mai afund.

De aceea meseria de futurolog este atât de bine plătită şi atât de căutată de către oameni foarte receptivi la vocile care se înalţă peste gloată, stârnind adevărate psihoze. Clarvăzătorul e apreciat indiferent de fişa postului şi de mijloacele folosite (cafea, cărţi de tarot, ghioc, palma clientului, statistici economice, prognoze financiare etc.). Aproape toţi pământenii, oricât de atei sau bigoţi, vor să afle ce se ascunde sub cortina care nu se dă nicicum la o parte. Dar această curiozitate corozivă este însoţită de un fior, de o spaimă. Fiindcă absurdul existenţei nu are niciun uitat, deşertăciunea poate să se arate la masa oricui, fără discriminare.

Aşa se explică, în parte, şi succesul instituţiilor care fac asigurări. Vând speranţă, mai mult, se jură că vând certitudini. Iar oamenii vor şi speranţe şi certitudini. Fac tot ce depinde de ei să mai scape de povara viitorului.

Incertitudinile viitorului, care ni se prezintă ca promisiuni sau ameninţări, dezghioacă omul din convenţii şi-l aruncă în lupta pentru supravieţuire. Pretextele pe care le are fiecare sunt colorate, fanteziste, veridice, monstruoase, cinice, diplomate, simulate, confuze, inflexibile, idioate, nobile, religioase, meschine: „pentru copii”, „pentru mama”, „pentru binele omenirii”, „pentru bani”, „pentru glorie”, „pentru posteritate”, „în Numele Domnului”, „pentru binele ţării”. În esenţă însă, fiecare luptă pentru sine. Mai precis, cu sine însuşi, cu spaima care zace în sine.

Viitorul are pentru fiecare „şobolanii” cu care să-l sperie. Probabil că doar sfinţii reuşesc să-şi facă invulnerabil călcâiul lui Ahile. Ceilalţi îl mascăm în pantofi comozi sau blindaţi, în speranţa că nimeni nu se va gândi să-l ia la ochi cu vreo armă. Ne doare în avans, ne doare în scenariile care ne bântuie nopţile sau zilele.

Criza economică ne obligă să ne confrutăm cu viitorul. Nu-l mai putem ocoli, fiindcă incertitudinea a urcat în pat cu noi, stă dimineaţa la micul dejun şi ne soarbe din cafea. Ne însoţeşte – mai ales! – la serviciu. Vine din ce în ce mai hotărâtă. Atunci căutăm braţele vânjoase ale cuiva să sărim, să ne liniştească, precum făceau maicile noastre odinioară. Guvernul lui Boc se dovedeşte o doică aspră, e dintre cele care nu prea ştiu să se poarte cu copiii speriaţi. Atunci fugim în altă parte. Trecem oceanul, ne-aruncăm în braţele superputernice ale lui Obama. El a promis că ştie cum să procedeze cu criza. A făgăduit că va ucide balaurul, că-i va reteza capetele, iar apoi vom primi soarele înapoi. Cu lună cu tot. Deşi doar un afiş electoral, până în urmă cu puţin timp, şi fără vreo realizare concretă, el a devenit făt-frumos pe care-l aşteptam şi care vine călare pe certitudinele unui viitor înfloritor.

Cum se căina un ziarist (acelaşi care-l socotea pe Obama erou): de la Harap-Alb încoace, noi n-am prea avut eroi în momentele cheie. Pesemne că dânsul a uitat de Cuza, a uitat de Carol I, a uitat de Mihai I, a uitat de Elisabeta Rizea, a uitat de Ion Mihalache, a uitat de Coposu, a uitat de Ierunca şi M. Lovinescu. Pesemne că i-a mâncat criza memoria. Aşa că n-a mai găsit pe nimeni care să fi făcut fapte eroice. Ori nu mai vede dincolo de colegii dumnealui de redacţie sau de coloană de ziar. Sau a confundat eroismul cu succesul economic. Cine mai ştie? Multă ceaţă împânzeşte creierele în momente de restrişte.

Şi ca şi cum asta nu ne-ar fi fost de ajuns… ca şi când faptul că românii nu mai au de lucru afară, iar criza va deveni astfel şi mai concretă nu ar fi fost destul, vor să ne ne pună cipuri în paşaport. Semnul Fiarei, al Anticristului. 666 (sau nu?). Cum să nu te înspăimânţi? Dacă deja e sfârşitul. Şi atunci ce faci ca un bun creştin ce te afli? Încerci să împiedici. Să amâi Judecata de Apoi. Să blochezi sfârşitul lumii apelând la bunăvoinţa instituţiilor. Să reprogramezi Eschatonul prin manevre birocratice.

Oare din curaj vine asta? N-ar presupune curajul să stai drept şi să-i laşi să-şi facă mendrele în jurul tău? Nu ştiu. Serios. Nu întreb retoric. Poate o veni din teamă? Nici asta nu ştiu. Poate că e doar surpriza. Deşi au aflat de multă vreme că „ziua e aproape”, creştinii au fost surprinşi că e posibil să li se întâmple chiar lor. Nu se poate o amânare? Să ne obişnuim cu ideea, să avem timp să cântărim, să decidem în cunoştinţă de cauză. Sau, mai rău, mai urât: să murim noi, apoi… copiii noştri s-or descurca ei treaba lor cum.

Nu ştiu cât curaj şi câtă laşitate se ascunde în aceste atitudini. Ca naţie, suntem destul de laşi, cum s-a văzut pe vremea Imperiului Otoman, pe vremea fanarioţilor sau pe vremea comunismului. Am avut şi noi rebelii noştri (admirabili!), dar ca naţie n-am mişcat nimic, spre deosebire de cehi, polonezi, unguri sau sârbi. Refuz această paradigmă destul de cenuşie. Şi îmi spun că oamenii strigă atât de tare probabil ca să îi avertizeze pe cei care dorm. Că nu vor, în fond, să tergiverseze zilele de pe urmă, ci doar să ne atenţioneze că ele stau să sosească.

În final, nu prea am decât două posibilităţi. Fie să cred că cei care vorbesc despre ameninţările viitorului apropiat sunt voci profetice. Iar atunci merită atenţie, cu toate că gălăgia e destul de mare, iar mesajul greu de recepţionat. Fie sunt speriaţi şi ţipă, căutând ocrotire şi un licăr de speranţă. Iar atunci mă întreb spre ce braţe suficient de puternice şi mângâieri suficient de materne se vor îndrepta ca să se simtă la adăpost.