Ne-oamenii

By IggyOblomov (sursa)
By IggyOblomov (sursa)

Când îi asculți (prea mult!) pe teoreticieni, predicatori, moraliști, politicieni, dăscăloși de ocazie și alții asemenea, chiar poți ajunge să crezi că există oameni făcuți numai din calități sau numai din defecte. Ori că într-un om contează numai anumite trăsături, altele fiind nesemnificative din perspectiva întregului. Sau să există o singură culoare dominantă a fiecărui caracter.

Sau poți fi ispitit să crezi că virtuțile și viciile se pot separa net, definitiv, clar. Sau că rădăcina viciilor poate fi extirpată cu totul dintr-un suflet. Sau că sufletele, caracterele, oamenii sunt niște obiecte măsurabile, cântăribile, ușor încadrabile (sfinții, păcătoșii, retrograzii, progresiștii etc.).

Ești tentat să uiți că o virtute poate să se preschimbe numaidecât într-un viciu când devine titlu de glorie. Că un defect poate consolida un caracter. Că un într-un suflet impulsurile sunt întotdeauna amestecate. Că binele și răul se combină în proporții variabile în orice caracter. Că nu există judecător fără păcat. Nici păcătos fără un dram de speranță. Că viața e întotdeauna mai mult decât se poate surprinde într-o caracterizare, într-un cv sau într-un necrolog.

Că oamenii sunt vii, mișcători, fluizi, contradictorii, surprinzători. Și în bine, și în rău. Că sunt mai mult decât se vede și de cât spun alții despre ei că ar fi. Că nu sunt rodul unei singure alegeri (bună sau proastă), ci o sumă de alegeri, cu motivațiile lor și cu toate condiționările involuntare ale acestor motivații.

Și te trezești, uite-așa, încercând să înțelegi niște abstracțiuni trunchiate, să stabilești relații cu niște etichete imprecise, să judeci niște abrevieri generalizate ilicit. Nu mai interacționezi cu oamenii vii, cu niște ființe cu o istorie proprie, cu luminile și umbrele caracterului lor. Ci dor cu măști, cu indici, cu categorii.

N-aș spune că generalizările sunt rele, că teoriile sunt nocive. Dar sunt bune în măsura în care Citește mai mult »

Înălțarea și mineriada

Ascensionmineri iliescu 01

Interesantă coincidență anul ăsta: și Înălțarea lui Isus Cristos la cer (după calendarul din Răsărit), și comemorarea mineriadei feseniste.

Mă gândesc că ucenicii se vor fi simțit oarecum stingheri, chiar dacă acum erau siguri de înviere. Omenește vorbind, poate că l-ar mai fi reținut, dacă puteau, și pe Învățătorul lor alături, căt tot intraseră  lucrurile într-o frumoasă „normalitate”. Sărbătoarea Înălțării va fi avut, speculez eu, și niște omenești nostalgii generate de locul „gol” al lui Isus Cristos.

Bucuria Înălțării, certă și atestată, are totuși un cadru de manifestare destul de închis în primă fază. Grupul se reorganizează, Petru se distinge ca ins cu inițiativă, dar rămân „în odaia de sus”. Până la Rusalii, se manifestă mai timorat în raport cu lumea exterioară. Așteaptă, cu credincioșie, dar nu-și asumă riscul să se arunce în gura iudeilor pe care-i știau de ce sunt în stare.

Lumea în care au fost „părăsiți” ei e asta în care se petrec mineriade, crime, furtișaguri, șmecherii, manipulări, înșelăciuni, mistificări, aberații. Și, în această ordine a lumii, făptașii par mereu să scape ieftin, să nu fie nevoiți să plătească.

Nu voi zice că cei ce au suferit aici vor fi răzbunați dincolo. Se poate să fie așa, se poate să nu fie tocmai așa – tâlharul s-a convertit în ultima clipă a vieții lui… ce dreptate să mai aștepte victimele lui?

Vreau doar să zic că suprapunerea celor două date descriu foarte bine o tensiune pe care creștinul o trăiește continuu și nu o poate aboli. Citește mai mult »