De ce-i rău să publici cărți proaste

Via: http://www.ala.org

– Cu aplicație la editurile evanghelice –

Ca să ajungem la „de ce-i rău”, mai întâi trebuie să examinăm o problemă ce poate părea, celor mai puțin avizați, halucinantă: de ce-i bine să publici cărți proaste? Dar mai trebuie lămurită o chestiune. Ce înseamnă cărți proaste?

În opinia mea, cărțile proaste sunt, în primă instanță, toate scrierile care nu vor trece proba timpului. Ar fi un subiect infinit de vast să încercăm să detectăm toți factorii care acționează asupra unei scrieri de-a lungul anilor și care se soldează, în final, cu impunerea unui autor sau a unei cărți în canonul literar-cultural al omenirii. Prin urmare, prefer să iau de bună această selecție pe care o avem – cu mici retușuri de nișă.

Cum se aplică însă acest criteriu la producțiile actuale este o problemă ce merită atenție. Cred că, fără să deschid nici acest subiect prea tare, există oameni care au citit suficientă literatură[1] de calitate încât să poată distinge o scriere bună de una proastă. Și mă refer aici la publicul cititor, nu la editorii de specialitate. Așadar, în virtutea faptului că au avut contact cu multe cărți de valoare, pot deosebi destul de repede și de precis valoarea de non-valoare.

La o primă clasificare, în categoria cărților proaste intră toată literatura de consum, toate volumele publicate exclusiv pentru că așa dictează imperativele cv-ului și orice altă maculatură care fură ochii cititorilor neexeperimentați.

În 50 de ani, probabil că o grămadă de cărți de pe listele actuale de bestseller vor fi înghițite de o binefăcătoare uitare. Dar la fel de probabil e că în 50 de ani o bună parte dintre cititorii de acum vor fi și ei oale și ulcele. Așa că trebuie găsite niște filtre eficiente pentru azi.

Tot în categoria cărților proate se pot include și cele care îndeamnă oamenii să facă lucruri rele. Desigur că acest criteriu e aplicabil numai în măsura în care împărtășești o anumită morală. Poate că e impropriu spus „proaste” și că mai corect ar fi să le numim cărți „nocive”.

În fiecare epocă există astfel de cărți otrăvitoare care, mai ales în vremuri ca ale noastre, sunt impuse de mode și de năravuri nefaste. S-ar putea ca urmașii noștri să le constate potențialul dăunător pur și simplu privind retrospectiv felul în care ne-au modelat apucăturile și ne-au distrus idealurile.

Ceea ce nu înseamnă însă că nu avem încă de pe acum mugurii și semnele care să ne pună în gardă. Deci cred că ar trebui ca lista cărților proaste să le conțină și pe cele dăunătoare.

O categorie aparte a cărților proaste o reprezintă traducerile proaste. Pot fi cărți foarte bune care, „grație” unei traduceri complet ratate, devin automat cărți proaste, fiindcă mesajul lor a fost denaturat în mod fundamental.

Consider că am descris suficient arealul ca să vă faceți o idee cu privire la ceea ce numesc cărți proaste.

Și acum, iată o expunere de motive în favoarea publicării cărților proaste. E bine să publici cărți proaste pentru că, de obicei, sunt relativ vandabile. Fiind ușurele, fără mize importante, prind repede la o largă categorie de cititori. De altă parte, cum avem de-a face mai mai ales cu traduceri, e mult mai rentabil să plătești puțin un traducător superficial, iar pe urmă un redactor de carte fără standarde prea înalte. În câțiva ani te trezești pe piață cu un purcoi de cărți vandabile și ieftin de făcut.Citește mai mult »

Reclame

Să râdem cu traducătorii (2)

toonpool.com

Promiteam data trecută să vin cu niște formulări năstrușnice – culese din traduceri – care se referă la sentimente. Cu destulă întârziere, mă țin azi de cuvânt.

Conversaţia deveni destul de dificilă după aceea. K… se şi întreba deja dacă nu cumva acea tentativă de conexiune dintre ea şi J… se şi frânsese deja în două.

[Formularea mă face să mă gândesc cu ciudă la mesajul „eroare în conexiune” pe care îl capăt destul de frecvent pe telefon graţie serviciilor furnizate de compania la care sunt abonat. Şi pe cuvântul meu că înţeleg cum e să eşueze tentativa, însă frângerea în două – fix! – e dincolo de capacităţile mele de percepţie.]

Se uită la bărbatul pe care-l iubea printr-un strat de lacrimi şi se gândi cu groază la ideea de a-l pierde din nou.

[E bine că nu se uita după el prin stratul de ceapă sau prin două straturi de lacrimi. Cât despre ideea la care s-a gândit…. tare aș vrea să știu dacă se gândea din punct de vedere negativ sau din punct de vedere pozitiv.]

Da. Cred că suntem diferite una de cealaltă ca ziua de noapte. Dar am fost în acelaşi loc, şi ne-a făcut aceleaşi în interior, în inima noastră.

[Mărturisesc – spăşit – că nu mă duce capul să înţeleg ce se ascunde în spatele misteriosului pronume „aceleaşi”. Dar, după cum ştim, tainice sunt căile inimei.]

Doamna Hoffman trebui să se aşeze pentru a absorbi vestea.

[Se prea poate ca doamna în cauză să fi fost niţel supraponderală. Dar de aici şi până la comparaţia – jignitoare – cu un burete care trebuie să absoarbă… e o cale pe care traducătorul n-a ezitat însă s-o parcurgă. Cred că doamna din carte e îndrituită să ceară despăgubiri. Adică ce-i sufletul ei, o sugativă emoţională, o foiţă de turnesol care se colorează în funcţie de veşti? Ei, na!]Citește mai mult »

Să râdem cu traducătorii (1)

toonpool.com

Textele care urmează sunt autentice. Vi le prezint nu ca să-mi bat joc de iscusința traducătorilor, ci pentru a atrage atenția asupra superficialităţii cu care se lucrează (uneori? adesea?). Firește că oricine poate greși, însă există cărți – și acum mă refer doar la cele la care am lucrat – în care „greșelile” sunt prea numeroase pentru a fi simple erori datorate neatenției. Nu voi da nume, nici trimiteri bibliografice, tocmai pentru a nu leza persoanele celor răspunzători de aceste perle.

Din fericire, cărțile n-au ajuns în halul ăsta la cititori. Grație mâinilor prin care au trecut, s-a reușit – adesea numai în parte – ameliorarea traducerilor brute. Concluzia evidentă e că mulți traducători au o mare problemă cu limba română. Ba chiar pare să fie vorba despre un conflict în toată legea.

Din păcate, n-am păstrat perle din toate traducerile la care am lucrat. Însă tot am material pentru vreo 10 postări. Mai adaug o singură precizare: uneori, aceste rateuri de limbă română se datorează exprimării cu totul neinspirate și aproape stupide a așa-zișilor autori. Cei mai mulți, desigur, americani.

De multe ori nu am rezistat ispitei și m-am apucat să comentez năstrușniciile pe care mi-a fost dat să le întâlnesc (comentariile mele sunt marcate cu paranteze drepte). Pentru început, câteva colosale și cutremurătoare imagini de pe front:

(Disclaimer: Orice asemănare cu Google Translate este pur accidentală.)

Doi soldaţi trecură grăbiţi pe lângă trăsura oprită, sprijinind pe un al treilea, a cărui labă sângerândă atârna de picior.

[Înțelegem că soldații au o labă, care, dintr-o eroare, unuia îi atârna de picior, deși, probabil, trebuia să îi atârne de gât sau de ureche.]Citește mai mult »

Semnal editorial

beebe&foster

De puţină vreme, la Editura Casa Cărţii, a apărut o carte demnă de toată atenţia. Titlul românesc nu este neapărat o lovitură de marketing, dar probabil că s-a optat pentru fidelitate faţă de original: Tânjirea după Dumnezeu. Autorul acestei cărţi este Gayle D. Beebe, fost student al mult mai cunoscutului Richard J. Foster. Deşi pe copertă sunt trecuţi amândoi, Beebe s-a ocupat de conţinutul propriu-zis al capitolelor, Foster intervenind doar cu câte un comentariu la finalul fiecărei secţiuni.

Nu vreau să vă destăinui numele celor şapte căi, ci numai schema după care este alcătuită cartea. Fiecare din cele şapte capitole debutează cu o introducere ce prezintă „calea” creştină luată în discuţie. Apoi urmează partea cu adevărat fascinantă şi care, consider eu, reprezintă atuul principal al cărţii: autorul recurge la trei-patru personalităţi marcante ale creştinătăţii, selectate fără discriminări confesionale, pentru a ilustra fiecare dintre cele şapte modele devoţionale discutate.

Simpla enumerare a numelor vorbeşte de la sine: (I) Origen, Augustin, Bernard de Clairvaux; (II) Evagrie Ponticul, George Herbert, John Bunyan, Thomas Merton; (III) Toma d’Aquino, Martin Luther, Jean Calvin; (IV) Francisc de Assisi, Sfântul Bonaventura, Thomas à Kempis, Ignaţiu de Loyola; (V) Julian din Norwich, George Fox, John Wesley, Friedrich Schleiemacher; (VI) Ioan Casian, Benedict de Nursia, Grigorie cel Mare; (VII) Dionisie pseudo-Areopagitul, autorul necunoscut al cărţii Norul necunoaşterii, Tereza de Ávila, Ioan al Crucii.

Avem de-a face aşadar cu un autor care valorifică şi preţuieşte bogăţia întregii moşteniri creştine, trecând fără reţineri peste gardurile denominaţionale. Cu siguranţă, pentru unii deja se aude în fundal muzica ameninţătoare a controversatului ecumenism. Ar fi bine atunci să citească această carte să vadă dacă, într-adevăr, există motive de spaimă. Ar fi, desigur, infantil şi superficial să repudieze o scriere înainte să-i cunoască învăţăturile şi direcţia.Citește mai mult »