De la poziția de hegemon la politica struțului și retur

Prima biserică baptistă din America (în Providence, RH - sursa)
Prima biserică baptistă din America (în Providence, RI – sursa)

Istoria Europei și a Americilor atestă că Biserica (Ortodoxă, în Bizanț și în răsărit; Catolică și Protestantă în vest și în Americi) a exercitat o covârșitoare influență în veacurile scurse după Constantin încoace. Au existat chiar momente când înalții ierarhi bisericești împărțeau diverse privilegii și binecuvântări sau blesteme.

Peste toate astea, Biserica impunea morala societății, fapt repetat frecvent mai ales acum, când se manifestă tot mai vocal contestatarii „moștenirii iudeo-creștine” a Occidentului. În această privință, era un adevărat hegemon, care putea dispune uneori chiar de viața indivizilor care încălcau norma – faptul se vede mai cu seamă în istoria Inchiziției, dar nu e străin de niciun spațiu creștin cu oareșice tradiție. Căci, dacă nu s-au făcut „procese ale vrăjitoarelor”, sigur au existat sancțiuni dure și ale comunităților „pure” împotriva păcătoșilor și la protestanți sau evanghelici.

Nu mă preocupă în acest text să identific momente foarte precise, dar e cert că a survenit undeva, nu foarte departe de zilele noastre, o perioadă în care, din diverse motive, a intrat într-un declin ca poziție de autoritate în societate.

Mișcările mai puriste, de după Reformă, s-au concentrat adesea spre interior, izolându-se de lume (chiar dacă erau foarte prezente în mijlocul ei prin arhitectură, ritualuri sau gesturi publice), preocupându-se mai cu seamă de chestiuni interne, administrative, de „bunul mers al lucrării”. Ba chiar unele au și emis diverse teologii care justificau această separare care trebuia să prevină riscul pângăririi.

Dacă e să privim lucrurile într-o perspectivă mai amplă și mai nuanțată, evanghelicii au avut perioada lor în care se „amestecau” (după știință și putință) în treburile statelor unde erau influenți. Unul dintre exemplele pozitive este cel al lui Wilberforce, care a militat pentru abolirea sclaviei și a reușit. Sunt și alte cazuri, nu toate la fel de „inspiraționale”.

Probabil însă că acea întoarcere spre interior se poate regăsi și în bisericile mai mari și cu tradiție, având în vedere cele două tentative de aggiornamento ale Bisericii Catolice, dar și inerția puternică de care dau dovadă bisericile ortodoxe române, de pildă.

Evanghelicii, mai ales dacă ne referim la cei din România, au avut chiar mândria de a nu se amesteca cu „lumea”, de a se delimita cât mai precis și cât mai vocal de tot ceea ce ar fi putut prezenta pericol de contagiune. E drept că, în perioada comunistă, această opoziția la sistemul „lumii”, deși era în esență politică, putea fi suprapusă cu opoziția religioasă, fiindcă regimul însuși făcea această „confuzie” intenționată.

Exceptând această perioadă dificilă, evanghelicii pot observa că și aici (cel puțin în ultimii 25 de ani), și pe alte meleaguri au avut, prin acest reflex spre interior, tendința certă de a practica un fel de politică a struțului (probabil că fundamentalismul american și ceea ce a urmat după celebrul „Proces al maimuțelor” ar merita analizate mai în profunzime pentru a înțelege fenomenul): ceea ce nu vedem noi nu există și nu ne amenință.Citește mai mult »

Reclame

(Neo)protestanții care s-au născut „ex-nihilo”

(Sursa)
(Sursa)

Nu știu dacă știați, dar există niște curente (nu știu cum să le zic altfel) în perimetrul creștinismului care s-au născut… din nimic. Promotorii lor nu mai vor să aibă de-a face cu TRECUTUL. Odiosul trecut. Nici cu rânduielile omenești. Totul e nou, totul e aktual, totul e spontan, miza e pe autenticitatea ultimă, deplină, pe simțământ, pe dialogul direct cu Dumnezeu și… și gata.

Dar există vreo câteva problemuțe, așa mititele care rămân cumva nerezolvate. După cum nici măcar despre primii oameni de pe pământ – Adam și Eva – nu ni se spune că ar fi fost parașutați din neant, legile firii ne obligă să observăm că toți avem un tată și o mamă (fie ei și donatori la eprubetă). Că, adicătelea, lăsând la o parte universul care a fost creat ex-nihilo, nimic altceva nu prea apare din… nimic.

Biblia. Biblia o avem de la niște antici care, sub inspirație divină, au eliminat anumite scrieri, au inclus altele și au dat posterității cele două testamente. Ea, Biblia, n-a picat din cer, un exemplar gata scris în 500 de limbi de circulație internațională sau tribală, ci a luat chip într-o varietate de contexte culturale, sub influența diverselor tradiții (între care cea ebraică și cea greacă se datașază net). Peste toate astea, a mai fost și tradusă. Deci e o chestie veche, moștenită, transmisă, interpretată și situată într-o tradiție interpretativă.

Credința. Credința creștină este arareori rezultatul unei revelații divine explicite, directe și individuale și mult mai frecvent (cel puțin în partea noastră de lume) consecința unor predici, discuții care devin prilejul pentru metanoia. Cu siguranță că Dumnezeu s-ar descurca și fără aceste mijloace omenești destul de tradiționale, dar se pare că a ales să se folosească de ele.

Preceptele fundamentale – precum definirea Sfintei Treimi, persoana divino-umană a lui Isus Cristos, nașterea Bisericii și rostul ei în lume – plătesc toate un mare tribut trecutului și unor inși care s-au bătut pentru adevăr, invocând foarte frecvent în aceste confruntări tocmai argumentul tradiției. Proști cum or fi fost ei, poate că totuși știau ceva și înțelegeau câte ceva.

Cântarea. Fără-ndoială, cântarea este prevăzută în Biblia picată direct din cer, dar felul în care se cântă, prin nu știu ce nefericită împrejurare, este preluat din moda vremii. Nu prea am văzut pe nimeni cântând la vreun fluier de os sau la vreo țiteră cu corzi din păr de cal (sau cum se vor fi făcut în vremurile biblice), ci pe instrumentele sofisticate ale timpului nostru și, culmea, pe ritmuri prestabilite în memoria măgăoilor electronice. Citește mai mult »