Beneficiarii iliciți

wallpaper4god.com

Se face mare caz printre urmașii Reformei de abrogarea Tradiției. N-am să mă leg de faptul, mai mult decât evident, că fiecare bisericuță no name, care are mai mult de zece ani vechime (dau o limită inferioară de-a dreptul generoasă, fiindcă faptul devine evident și după 4-5 ani), are deja o tradiție locală uneori surprinzător de învârtoșată. Socot că acest aspect este unul inevitabil – fiecare avem nevoie de niște tabieturi și permanențe în iureșul existenței – și, oricum, cel mai puțin grav.

Cu adevărat grav mi se pare că acești iconoclaști perpetui profită de achizițiile Tradiției în mod ilicit. Ei spun, dacă-i ascultați și credeți, că le e de ajuns Scriptura ca temelie a învățăturii. Or nu e deloc așa. Fiindcă nicăieri în Scriptură nu pot găsi vreo afirmare explicită și incontestabilă a dogmei Sfintei Treimi. Iar doctrina trinitară este fundamentală pentru orice biserică ce se dorește creștină.

Oricât ar căuta exegeții zeloși prin Biblia de acasă, n-ar găsi nimic care să-i îndreptățească să spună că Dumnezeu e unul singur în trei persoane. Există un singur verset care, de fapt, e pus în parenteze, semn că e vorba de o adăugire editorială târzie. În rest, sunt multe dovezi indirecte, din care se poate, într-adevăr, deduce ideea de trinitate, însă și asta se face în temeiul unei exegeze anterioare care a deschis drumul orthodoxiei dogmatice. Deci practim noi știm chestia asta, nu o deducem pentru întâia dată, o confirmăm prin exegeza proprie, nu o descoperim în premieră.Citește mai mult »

Reclame

Stephen Hawking sau despre disoluția autorității

Imagine preluată via grafiko.ro

Se tot vorbește de o bună bucată de vreme că generațiile actuale au mari probleme cu acceptarea autorității, că sunt refractare la ierarhii, că mută orice autoritate exterioară în forul propriei subiectivități.

Tinerii sunt răzvrătiți, nu mai vor să asculte de părinții. Enoriașii nu mai vor să asculte de ierarhiile eclesiale. Subalternii își contestă șefii. Contemporanii contestă toată moștenirea predecesorilor. Tradiția este considerată o autoritate desuetă și împovărătoare.

Întregul eșafodaj de structuri ierarhice și relații de subordonare (caracteristice pentru secolele și mileniile trecute) este contestat, reevaluat, bălăcărit, persiflat și, în cele din urmă, repudiat ca fiind mult sub demnitatea noastră și a evului aprins în mijlocul căruia trăim.

Ideea că soția ar putea să se supună soțului este o blasfemie. Nici măcar profesorii nu mai sunt ce-au fost odată. Tot mai des li se contesă dreptul de a evalua și departaja între elevi/studenți. Astfel că unii propun ca orice formă de evaluare să fie eliminată, pentru a nu produce traume ireversibile celor pe care ierarhia aferentă procesului i-ar dezavantaja.

Autoritatea, sub toate formele ei e în criză, ai zice. Dar, la privire mai atentă, doar autoritățile de tip tradițional par să fi intrat în dizgrația contemporanilor. Orice alt tip de autoritate e mai mult decât binevenită.Citește mai mult »

Fixații și fixări

Mișcările recente din interiorul grupărilor evanghelice au adâncit o criză care se contura de multă vreme, însă putea fi pasată dintr-o parte în alta fără prea mari eforturi. Când s-au produs alte despărțiri răsunătoare, fiecare dintre părțile implicate avea posibilitatea să învinovățească în stânga și dreapta, ca să iasă basma curată în fața propriilor adepți.

Normal că, în ansamblu, s-au înregistrat niște pierderi, dar ele nu erau atât de semnificative încât liderii implicați să ia seama sau să le considere îngrijorătoare. Evoluțiile din ultimele săptămâni par să nu mai lase loc de eschive politice și diplomatice.

 

Fixația 1

De mic am auzit din toate părțile despre „trezirea spirituală” care musai să se întâmple. Iar dacă nu se întâmplă, vinovați suntem noi, cei din bancă, pentru că nu o vrem suficient încât ea să vină. Jonathan Edwards, unul dintre pionierii trezirilor spirituale, se pare că era convins că tot ce s-a întâmplat n-a depins de el. Ca pastor al bisericii sale, făcea exact aceleași lucruri și înainte cu 2 ani de începutul acestui eveniment, și la 10 ani după aceea. Însă trezirea respectivă s-a produs în mod neașteptat și s-a oprit tot așa cum a început, fără o legătură cauzală directă cu acțiunile lui și ale bisericii.

Câștig de cauză se pare că a avut însă nu acest model (analizat îndelung de către Edwards însuși, deoarece omul se străduia să înțeleagă ce anume s-a întâmplat), ci cel al lui Whitefield, care lucra mult mai pragmatic și a preferat să adopte anumite strategii, care să garanteze, într-o oarecare măsură, un rezultat.

Baptișii (și poate și penticostalii) au dezvoltat o fixație (melancolică) pentru „trezirea” din anii ’70. Neavând însă o doctrină foarte solidă în care să-și fundamenteze experiența, au rămas mai mult cu simptomele trezirii: abstinența totală de la alcool, emoția resimțită, rată mare a frecvenței la biserică, curajul în fața autorităților, botezurile dese și cu candidați numeroși etc.

Edwards n-a fost tradus în românește, iar cărțile în care analizează pe toate părțile atât fenomenul surprinzător al trezirii cât și chestiunea convertirii au rămas necunoscute publicului românesc. În schimb, influența unui Billy Graham (care vine mai degrabă pe linia Whitefield) au statuat un anume model care se dorea aclimatizat și la solul cultural mioritic.

Oamenii care știu despre epoca Olah-Țon au căutat mereu să redescopere ceva asemănător. Așa că nu e de mirare că, atunci când au găsit un loc unde rugăciunea e mai intensă, unde se simt mai copleșiți de prezența divină, unde văd mai multă abnegație spirituală au devenit entuziasmați. Mai neașteptat e că li se reproșează că au căutat și găsit ceea ce au fost mereu încurajați să caute. Nici nu-i de mirare că oamenii vor fi derutați.

Într-o bună măsură, aceasta e consecința insistenței tocmai a liderilor pe ideea necesității unei treziri spirituale în genul anilor ’70 și a faptului că există un vid dogmatic umplut numai cu impresii subiective și cu amintiri din acei frumoși ani.Citește mai mult »

8 păcate capitale ale omenirii

Pe urmele vechilor călugări anahoreţi din Orientul Antic – ce identificaseră opt gânduri ale răutăţii din care decurg toate celelalte vicii individuale – Konrad Lorenz întocmeşte o listă cu ceea ce consideră a fi metehnele sociale care ar putea „să ducă la dispariţia nu numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie” (pag. 113).

E o cărţulie subţire, puţin peste 100 de pagini, însă timpul stă mărturie pentru valoarea profetică a ideilor conţinute (a fost publicată iniţial în 1973). Au trecut de la publicarea ei în germană mai bine de trei decenii, ani care n-au făcut decât să confirme în mare parte temerile şi avertismentele autorului. Se pare că ieremiada sa ori îndemnul „spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri” (pag. 5) nu a fost luat în seamă.

Nouă, celor din Europa de Est, încă ne-ar mai putea folosi acest text, fiindcă „epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu oarecare întârziere” (pag. 6). Iar noi abia acum ajungem să cunoaştem unele dintre deprinderile culturale care în Occident sunt normative. Din păcate însă, predispoziţia către imitarea necritică pe care o manifestăm ca naţie, face ca acest mic avantaj să fie repede anihilat.

În diagnosticarea societăţii, Lorenz recurge la etologie, ştiinţa care se ocupă în egală măsură cu cercetarea comportamentului uman şi animal – între care stabileşte diverse similarităţi. Comportamentul este considerat ca fiind funcţia unui sistem al cărui aspect actual este determinat de întreaga devenire a omului în contextul său cultural şi istoric. Ca în orice alt sistem, elementele componente şi subsistemele sunt în interdependenţă, influenţându-se reciproc. Orice anomalie cere însă un mecanism de reglare. Iar anomaliile şi procesele de „feedback negativ” care reglează sistemul răspunzător de comportamentul uman reprezintă tocmai proecuparea acestei cărţi.

Cel dintâi păcat – din care se trag apoi şi celelalte – al omenirii este suprapopularea. Aglomeraţiile urbane solicită la maxim capacitatea omului de a stabili contacte sociale. Consecinţa e că se ajunge la o indiferenţă din ce în ce mai accentuată, fiindcă „nu suntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii”. Astfel individul duce o existenţă tensionată, încercând să se protejeze de excesul social la care este supus. Se ajunge în final ca preocuparea de căpătâi să fie neimplicarea emoţională în relaţii.Citește mai mult »