Şi totuşi…

(By Vito Manzari - sursa)
(By Vito Manzari – sursa)

Urmărind reacţii şi discutând mai aplicat diverse aspecte ale crizei refugiaţilor, cred că ar trebui să fac nişte precizări, în completarea a ceea ce deja am scris. Sunt chestiuni de nuanţă sau principiale, dar care consider că trebuie menţionate pentru a întregi imaginea şi ca să nu mă dau a fi ceea ce nu sunt.

În primul rând, insist că spaima legată de eventuala islamizare a Europei şi a României trădează un fatalism cu totul străin de spiritul creştinismului. Dacă ne pot islamiza, atunci valoarea a ceea ce afirmăm noi, forţa credinţei noastre este cu adevărat problematică. Şi atunci, nu islamizarea e buba, ci credinţa creştinilor.

Europa creştină – dacă va fi fost vreodată un concept ce reprezenta o realitate – este acum doar un mit. Din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei, da, avem vestigii create în mileniile de creştinism trecute, dar în prezent Europa e departe de acele valori creştine de referinţă, după cum remarcă numeroşi observatori ai fenomenului.

Această Europă, dacă ar fi islamizată de către acei reprezentanţi paşnici ai religiei musulmane probabil că măcar s-ar alege cu nişte valori solide şi clare. Iar dacă ar fi islamizată de către islamiştii violenţi, ar căpăta la finalul procesului o forţă la care mulţi râvnesc, inclusiv dintre creștini. [A se „simţi” ironia.]

De asemenea, dacă preconizata islamizare ar avea loc după modelul agresiv al fundamentalismului din ţările musulmane, e foarte clar că s-ar distruge un patrimoniu cultural extrem de valoros şi de vast. Dar, iarăşi, pentru creştini, acest fapt nu este decât un memento care ne aminteşte că nimic din cele materiale nu sunt fundamentale pentru existenţa, perpetuarea şi afirmarea creştinismului.

Dacă istoria creştinismului e adevărată (dincolo de elogiile care vor fi înfrumuseţat anumite personaje), atunci e incontestabil faptul că opoziţia nu l-a stârpit, ba chiar, în destule situaţii, l-a consolidat şi l-a scos în evidenţă.

Deschid o paranteză. Această abordare este una, evident, teoretică și lucrează cu ipoteze. În fața unei persecuții, stofa fiecăruia se dă în vileag și cred că e imposibil de anticipat cine va fi viteazul și cine lașul. Părerea mea e că situațiile limită nu pot fi simulate.

În al doilea rând, consider că e esenţial să privim refugiaţii ca pe nişte oameni, cu drame individuale, cu probleme, aşa cum sunt ei. Raportarea ideologică la ei mi se pare păguboasă. Imperativele creștine ne obligă să-i ajutăm pe cei care sunt în impas.

Pe urmă, mi se pare inadmisibilă acea logică foarte contorsionată (pretins creştină) care acceptă senin, cu detașare, ba chiar cu încântare orice nenorocire şi oricâte crime în numele unei profeţii care ar trebui să facă loc, prin genocid, unui popor (fie el şi „poporul ales”).Citește mai mult »

Secretul rușinos al corectitudinii politice

libel.com

Știm cu toții cât de locvace sunt – în ultima vreme și la noi – portavocile nediscriminării. Chiar și CNCD-ul românesc și-a zburlit destul de frecvent coama în anii din urmă. Numai Becali a încasat nu știu câte amenzi. Dar, vorba lui, „să îmi dea amendă și 50 de milioane”.

Nu e chiar întâmplător faptul că am adus vorba despre acest incident, fiindcă el ilustrează foarte bine neputința CNCD-ului. Și merge taman la una dintre rădăcinile secretului rușinos ascuns sub tot felul de denumiri, măști și atitudini anti-discriminare.

Corectitudinea politică, sub toate formele mai agresive sau mai diluate, mărturisește prin însăși existența sa eșecul umanismului – generic vorbind. Care umanism credea în valoarea omului, în capacitatea lui de a face binele, în dorința și capacitatea lui de a progresa, de a deveni din ce în ce mai bun – pe toate planurile.

Or, dacă așa ar fi stat lucrurile, de ce ar mai fi nevoie azi de CNCD-uri și alte asemenea sperietori? Se pare că omul lăsat liber, să se dezvolte așa cum îi vine lui – doar libertatea era una dintre marile cuceriri ale rațiunii umaniste, nu? Nu așa am scăpat de „obscurantismul” religiei? – nu se dezvoltă neapărat în sus.

Eșecul este recunoscut însă mai abitir (și mai penibil totodată) prin instituirea cuvintelor tabu. Sunt tot mai multe cuvinte considerate „ofensatoare” sau „discriminatoare” sau „sexiste”. Așa că nu mai e voie să le rostești. Însă asta e tot ce se (mai) poate face: să fie interzise cuvintele. Fiindcă nimeni nu te oprește, în rest, să gândești acele cuvinte și să macini ideile din spatele lor. Importan e să nu spui.Citește mai mult »

De ce sunt intolerant?

©Cohen, main.nc.us

Franța s-a săturat de romii noștri. Că-s hoți, că-s nespălați, că-s… ai noștri. Ni-i trimite acasă la pachet. Ba ne dă și bani la fiecare „colet”, numai să-i ținem noi departe de Hexagon. Recent au fost promovate niște legi mai aspre privitoare le imigranți. Și nu e vorba de vreun accident, ci de o tendință.

Italieni nu ne au nici ei la inimă. Mai mulți români au avut de suferit de pe urma faptului că sunt români. Independent de cazul Mailat, au avut loc mai multe agresiuni asupra unor cetățeni români, iar italienii (îmi spune un prieten) nu se arată deosebit de încântați nici de români, nici de albanezi, nici de kosovari.

Britanicii nu ne simpatizează nici ei în mod deosebit. Probabil că s-au săturat de cerșetori. Dar ăia care cerșesc la ei, asta vor face și dacă se vor întoarce la noi. Deci dacă ei nu-i tolerează, de ce ne-ar dăscăli cum să-i tolerăm noi? Păi, pentru că sunt ai noștri.

Nici cu nemții nu ne avem tare bine. Germania e reticentă când vine vorba de spațiul Schengen pentru români. Aceeași Germanie a declarat recent eșecul multiculturalismului (spre care nu o dată am fost noi îndemnați).

Cu ungurii… știți povestea. Aici le e greu lor cu noi, dincolo ne e greu nouă cu ei. De ce? Păi, nu suntem de-ai lor.

Americanii ne primesc numai cu viză. Iar cine a fost respins la ambasadă (mai ales în anii trecuți) știe cam ce tratament „nediscriminatoriu” li se aplică românilor care vor să ajungă în „pământul făgăduinței”.

Olandezii ne țin la graniță și ne lasă numai în măsura în care suntem buni de muncă și dacă nu mai vor ai lor să trudească. Nu le suntem nici simpatici, nici antipatici, ci doar necesari. Ca orice alt obiect casnic. Ca orice pubelă de la poartă.

Elvețienii ne-au și găsit o reprezentare foarte plastică: suntem niște corbi care abia așteptăm să ne înfruptăm din trupul țării lor.

De ce? Pentru că suntem români? Puțin probabil. Mai degrabă, pentru că nu suntem elvețieni, britanici, francezi, unguri, italieni etc. Adică, sub acea pojghiță de ideologie, de toleranță autoimpusă, se ascunde o funciară intoleranță, care nu poate fi suprimată multă vreme. Și, orice i-ai face, tot răzbește până la urmă afară.Citește mai mult »