Teologia grupurilor de mămici

Una dintre cele mai eficace modalități de propagare a teologiei o reprezintă – cum bine știau reformatorii – textul cântărilor bisericești. Cealaltă cale importantă de răspândire a ideilor teologice o constituie, în opinia mea, învățătura doamnelor care stau mai mult cu copiii acasă – indiferent dacă în calitate de mămici, bunici sau bone – și, mai nou, grupurile de mămici.

De obicei, orice discuție despre teologie asociază această preocupare cu bărbații: teologi, pastori, lideri, vorbitori etc. Iar dacă ne lăsăm furați de criterii precum celebritatea și statistica, în mediile creștine tradiționale, e cert că, numeric, bărbații sunt cei care fac teologie publică.

Dar teologia pe care bărbații ajung s-o susțină la maturitate este adesea hrănită de teologia pe care mamele și bunicile care i-au crescut le-au insuflat-o. Sau, după caz, alții se războiesc întreaga viață cu această teologie pe care au moștenit-o odată cu educația elementară.

Consider că e esențial ce teologie ajung să aibă doamnele și, în special, persoanele care formează gândirea teologică a copiilor. Felul în care se formează etosul teologic feminin cred că e greu de stabilit în detaliu. Dar cu siguranță nu totul se rezumă la teologia oficială a unei confesiuni sau a unei biserici locale. Căci nu tot ce se spune la amvon sau la conferințele pastorilor ajunge cu acuratețe și la enoriașul de rând.

După cum există niște resorturi care atenuează colțoșenia unor păreri teologice radicalizate (inutil!), tot astfel există și niște afinități care încurajează diverse variante marginale de creștinism, cu excese și aberații. Iar asta nu numai în cazul doamnelor, ci în general în zona a ceea ce am putea numi „teologie populară”.

Nu teologia predicată de la amvon sau de la catedră este cea care modelează fondul teologic al copiilor, ci teologia filtrată prin sufletul credinciosului care interacționează cel mai mult și cel mai îndeaproape cu copilul. Iar prin natura vremurilor, mama și bunica (iar mai nou, bona) dețin un rol privilegiat în această ecuație. Chiar și la nivelul grupelor de copii – acolo unde există această formă de educație religioasă – tot femeile predomină de obicei.

Așadar, într-o biserică, teologia doamnelor are mult mai mari șanse să devină și teologia generației viitoare. Citește mai mult »

Viața condusă de… sloganuri

Mă declar surprins de felurite sloganuri „creștine” pe care le pun în circulație utilizatori – ce se declară creștini – ai rețelei sociale Facebook (mă leg de asta că e cea mai populară pe la noi). Că ele circulă printre tineri și adolescenți – unde toate lucrurile sunt resimțite mai intens și mai dureros – e oarecum firesc. Trebuie să defuleze și ei cumva. E greu până înveți să-ți gestionezi cât de cât furiile, dezamăgirile, frustrările etc (unii nici la bătrânețe nu prea izbutesc). Dar când apar la oameni trecuți de prima tinerețe și de năbădăile specifice, e de mirare.

Mai întâi însă, poate ar fi util să precizez la ce anume mă refer, că prea am fost vag în primul paragraf. Mă gândesc la acele citate și mesaje care instigă la suspiciune, asprime, judecată, intransigență, răzbunare, măsuri drastice aplicate altora ca răspuns la acțiunile lor contondente.

Rezum ideea câtorva, pentru a o mai mare limpezime: „te iert, dar nu te uit”, „mi-ai greșit o dată, a doua oară nu mai ai ocazia”, „prietenul adevărat nu te rănește niciodată” (sau reciproca acestuia: „cine te rănește nu te iubește”), „cel de care te-ai despărțit era cu siguranță un individ rău de care te-a ferit Cel de Sus” (poate l-a ferit pe el de tine, nu?), „nu acorda încredere și nu recurge la ajutorul altuia” etc.

Toate acestea popularizează un soi de „înțelepciune” ce izvorăște din experiențe incontestabil dureroase, dar care sunt ridicate la rang de principiu sau reper comportamental, fără să aibă legitimitatea necesară să devină normative. E un abuz să fie transformate în adevărate „învățături teologice”.

E drept că aceste inevitabile (dar nu lăudabile) reacții ale „firii” sunt sprijinite adesea pe tot felul temelii biblice aberante. Din versetul care sancționează pe oricine „se încrede în om”, se extrage obligativitatea de a trata oricând cu maximă suspiciune pe toată lumea (unii aplică regula inclusiv la propria familie, la soți și copii). Dacă asta nu-i diabolic, atunci sigur nu înțeleg nimic din ce se întâmplă aici.

Să luăm, de pildă, cazul unui slogan recent care clama vârtos că: „sunt un om destul de bun să te iert, dar nu într-atât de prost încât să mai am iarăși încredere în tine”. Trec peste îndreptățirea de sine și lipsa completă de modestie a celui care a debitat zicerea. Nu mă interesează nici cine o propagă (poate o face cu scopul să stârnească reacții). E mult mai interesant să vezi că oamenii dau „like” într-o veselie la această (ne)cugetare.Citește mai mult »