Cu ce ne-am ales (la cald)…

(Sursa)
(Sursa)

E foarte probabilă victoria lui Klaus Iohannis. Dar că ea e la o diferență nu foarte mare, ceea ce înseamnă că aproape la fel de mulți români nu l-au dorit sau au fost convinși prin diverse mijloace să nu-l dorească. În orice caz, sunt vreo 5 milioane de români care l-au vrut pe contracandidatul său. Nu-i puțin și ei trebuie reprezentați în egală măsură.

Țara-i împărțită și televiziunile de propagandă (indiferent de tabără) se vor înfrupta din această rană că-i cu miros de sânge. Deja există semnale că se va exploata orice antagonism. De pildă, un lider PSD zicea că și cei din diaspora sunt frații noștri, dar noi suntem „aici”, cu „problemele noastre”.

Așadar, această falie trebuie repede soluționată de viitorul președinte, fiindcă nu se cade să se urască oameni pe care îi leagă atât de multe doar pentru că au votat diferit la alegeri. Nu avea cum să convină rezultatul tuturor, nu se putea să iasă doi președinți…

Avem apoi o surprinzătoare victorie a mediului online în lupta (inegală) cu mașinăria de manipulare clasică, deși părea imposibil. Mărturiesc că n-am crezut în asta. Dar țineți cont că manipularea va continua, învrăjbirea va continua, ura se va revărsa în continuare spre robii unui singur post de televiziune (oricare ar fi acela). Dacă într-adevăr mediul online a avut un rol esențial (așa cum pare să fie), atunci probabil că semnalul reconcilierii ar putea pleca tot de aici. Nu așteptați asta de la alde A3, RTV, B1, care s-au transformat în haznale de îndoctrinat și îndobitocit oameni.

Avem, pe urmă, un vot dat lui Iohannis ca om, dar nu neapărat pentru meritele sale, să fim cinstiți. Aici trebuie să detaliem. Citește mai mult »

Anunțuri

Pot creștinii să se uite la filmul …xyz?

(Sursa)
(Sursa)

Dacă o astfel de întrebare e pusă de un copil orfan sau dintr-o familie disfuncțională, de un proaspăt convertit care nu prea are repere morale, atunci e destul de legitimă și probabil că merită elaborat un răspuns. Dar individual și personalizat.

Însă dacă e formulată de către orice alt creștin, e consternantă. Și e năucitor că pastori celebri au abordat chestiunea sau că a trebuit scris un articol în presa națională americană pentru a lămuri această dilemă morală.

Un copil dintr-o familie creștină ar trebui să poată discuta astfel de chestiuni cu părinții lui. Dacă nu are cu cine, atunci iată o temă serioasă de meditație! Credincioșii recent convertiți ar trebui să poată discuta cu cei mai maturi decât ei din biserica lor locală. Dacă n-au cu cine, atunci aici avem o bubă și un semn de întrebare!

Ce fel de creștinism cultivăm sau am construit dacă un film ne poate ridica asemenea dileme la care trebuie date răspunsuri din vârful ierarhiei de celebrități? Cum de un mărunțiș ca ăsta ne mănâncă neuronii și ne tulbură discernământul încât musai să apelăm la instanțe morale cu mare notorietate?

Adicătelea, comparați și domniile voastre situația creștinilor din teritoriile controlate de ISIS, unde ei decid dacă mor sau nu pentru credința în Cristos, cu „dilemele” occidentale care au ca subiect central un… film.

După părerea mea, afară de cazul în care răspunsul e dat pentru cei fără discernământ (și care ar trebui să fie cazuri izolate), nu merita consumat timpul și curentul cu un răspuns la asemenea întrebare. Iar faptul că mai mulți pastori s-au aplecat să răspundă ar trebui să fie de natură să ne îngrijoreze.

Consider că răspunsuri la întrebări de acest tip întrețin o formă de infantilism moral și spiritual, de vreme ce totul trebuie să vină „de sus”, de la „capetele luminate”. Citește mai mult »

Problema Roșia Montană văzută de un cetățean

Rosia_Montana
Daniel Tara (Domeniu public): http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Rosia_Montana.jpg

Am ezitat mult timp să mă angajez în discuții privitoare la Roșia Montană, fiindcă, adesea (cel puțin în mass-media cu acoperire națională), acestea pun față în față niște indivizi orientați exclusiv spre profit și niște tipi care caută mereu un pretext ca să protesteze împotriva „capitalismului” de care, în realitate, profită din plin (Remus Cernea și „verzii” lui îmi vin inevitabil în minte).

De interesat, m-a interesat, însă informațiile sunt greu de obținut, pentru că o bună parte din datele ce privesc viitoarea exploatare țin de speculație și estimări mai mult mai sau mai puțin precise. Cantitatea de aur și alte minereuri este una estimată, la fel și cantitatea de cianuri și marja de risc.

E limpede că-i multă imprecizie la mijloc, de care profită și una și cealaltă dintre părțile combatante. Există însă și câteva lucruri care de detașează ca certitudini sau măcar ca ipoteze cu mare grad de plauzibilitate. Puteți citi aici un articol care m-a ajutat, în sfârșit, să înțeleg mai în amănunt câteva lucruri (nu e necesar să fiți și de acord cu poziția și concluziile asumate de autor).

1. Contractul cu RMGC este unul parțial secret – la fel ca mult lăudatul contract cu Bechtel, care a devenit un jăratec încins, aruncat de la unii la alții și, în final, dispărut fără urmă –, fapt ce stârnește multă suspiciune și care este în bună măsură îndreptățită. La câte procese au pe rol foștii demnitari, e aproape imposibil să nu te gândești și la corupție în negocierea acestui contract.

Când un contract de această anvergură este secretizat, devine o certitudine aceea că el conține niște clauze care ar fi cel puțin nepopulare, dacă nu chiar scandaloase. Ponta susține că Statul Român ar fi fost pasibil de plata unor despăgubiri în valoare de vreo 2 miliarde de dolari, dacă nu lua o decizie cu privire la acest contract. Asta ar fi deja o primă clauză defavorabilă României.

2. De remarcat faptul că Ponta joacă dublu în această situație. Nu mai punem la socoteală că se arăta pe față împotriva acestui proiect (a se vedea cele 15 puncte dinainte să se apuce de guvernare). E de ajuns să vedem că interesul economic l-a făcut să aprobe documentul în Guvern, iar interesul politic (că doar trebuie păstrați și votangii creduli) și-l apără în calitate de deputat.

3. Nu știu dacă Roșia Montană merită să intre în patrimoniul UNESCO. Un expert britanic UNESCO menționat pe site-ul RMGC ar fi zis că nu. Oricum, dacă nu se ivea problema asta cu RMGC, aproape nimeni – trebuie să facem totuși dreptate celor puțini care nu sunt doar apărători de ocazie – nu s-ar fi interesat de soarta sitului sau a moștenirii culturale din zonă. O știm prea bine, fiindcă același „interes” îl stârnesc și alte valori locale.

4. Știu sigur că aurul de acolo nu folosește nimănui dacă rămâne în pământ și, dacă această resursă naturală este reală, ea merită exploatată, fiindcă poporul are de câștigat din asta. Nu știu însă dacă – în măsura în care se optează pentru exploatare – acum e neapărat momentul optim pentru așa ceva. După cum zicea un opozant al exploatării într-o emisiune radio, e foarte posibil ca, în viitor, România să fie în stare să scoată aurul de acolo fără intermedierea unei firme din afară și cu tehnologii mai puțin riscante.

5. Consider că problema resurselor este una importantă și că trebuie gestionată cu multă grijă, pentru că și copiii noștri mai au nevoie de ele – cel puțin, la cum arată lumea în acest moment.

Pe de altă parte, epuizarea resurselor proprii va trebui compensată cu dependența de alte țări furnizoare, ceea ce nu are cum să fie prea ieftin (a se vedea dictatura rusă impusă gazelor). Așadar, drămuirea acestor bogății naturale ar trebui făcută mult mai transparent și mai „naționalist”, dacă doriți.

6. Problema ecologică nu e deloc de neglijat. Doar că nu vreau să cânt în corul ecologiștilor socialiști Citește mai mult »

Ce-mi amintesc din „numeroasele contribuții” ale lui Adrian Sârbu la presa audiovizuală

Adrian Sârbu, cunoscut mai degrabă ca „patronul PRO TV”, a demisionat de la conducerea CME, compania care a lansat PRO tv-ul în România. E greu de spus cât bine și cât rău a făcut societății românești acest post de televiziune și toate instituțiile de presă care au venit pe drumul deschis de el.

Atunci când aud însă despre vizionarism (este apreciată „viziunea creativă de excepţie” a lui Sârbu), întotdeauna îl asociez cu ceva bun pentru societate, că altfel orice dictator sau ucigaș în serie poate fi considerat un vizionar (iar unii au fost deosebit de creativi). Așa că mi se pare inevitabilă întrebarea dacă și ce bine a făcut această „viziune creativă” societății românești.

Îmi amintesc foarte bine că, în 1996, atunci când Iliescu deținea monopolul asupra TVR, PRO TV făcea practic opoziție media. La vremea respectivă, eram foarte încântat – și pe bună dreptate – că, în sfârșit, se spuneau anumite lucruri pe șleau, că multe dintre frustrările acumulate în semidictatura iliesciană puteau fi exprimate public.

În acea vreme, talkshow-ul lui Călinescu reprezenta o tribună de unde se contesta mesajul fesenist, iar populația putea să vădă și jurnalism de altă factură decât cel practicat cu obediență în TVR.

Mi-aduc aminte o astfel de emisiune în care Iliescu era pus față în față cu Dinescu (deși cred că era mai încoace, prin ’98-’99) și, din cauza subiectului fierbinte, Călinescu a anulat emisiunile care urmau, prelungind discuția cu vreo 2 ore, iar la final a decis să-i aducă pe cei doi și în ziua următoare. Nu-mi ascund satisfacția trăită când l-am văzut pe Iliescu – pentru prima oară – pus la zid, încurcat, defensiv, contrat fără menajamente, luat la întrebări și, la un moment dat, chiar în furculiță de impetuosul Dinescu și (aveam să înțeleg asta mai târziu) obraznicul Călinescu.

Cred că astea sunt dintre cele mai plăcute amintiri legate de PRO TV. Ba nu, mai am ceva. Emisiunile și prezența lui Cristian Tabără. Ori de câte ori avea un prilej, omul ăsta organiza o campanie de binefacere. Folosea toată logistica și toată „sloganistica” protevistă ca să poată ajuta niște oameni sărmani, fie loviți de inundații, fie de sărăcie, fie de boală etc.

PRO TV-ul a fost însă mereu preocupat să dea oamenilor ceea ce cer. Așa că a inventat groteștile știri de la ora 5 – pe care OTV-ul le-a existins pe toată ziua și le-a permanentizat în mintea și mai ales în afectul telespectatorilor.Citește mai mult »

Marea șmechereală – sau despre cel mai talentat român al anului

Mă gândesc că știe toată lumea cine a fost câștigător la „Românii au talent”. Un „mentalist”. Văd că a intrat acest cuvânt și în vocabularul autohton. De la Mudava încoace n-am mai avut parte de așa ceva.

Cu „talentul” omului nu am nimic. Nu sunt în măsură să-l discut. Însă merită observat că cel mai tare din parcare a fost un ins care a reușit să facă o șmecherie. Publicul votant nu a avut ochi pentru cei care au asudat în fel și chip, ci pentru cel care a reușit să scurtcircuiteze firescul existenței, să evite norma, să se fofileze.

Un băiat „descurcăreț”, am zice, mai ales după ce a început să se zvonească prin târg că omul avea un complice care l-a ajutat. Păi, de ce nu? Că doar erau 120.000 Euro la mijloc. Poate că toate nu-s decât niște bârfe lansate de invidioși. Nu mă interesează aceste detalii.

Dacă anul trecut consideram că alegerea publicului e un gest bovaric, acum mi se pare că opțiunea pentru acest candidat reprezintă un fel de confesiune aproape agresivă.Citește mai mult »

1 Mai – năravuri revelatorii

prealuat din Wikipedia

Un 1 Mai duminica e un eșec total. E ca și cum ți-ar da cineva zi liberă când te afli în concediu. Cu toate acestea, am auzit mult vorbindu-se – aproape exclusiv la tv – despre planuri privitoare la această „sărbătoare”.

Mă îndoiesc că există vreun român care se gândește cu reverență la ceea ce se sărbătorește pe 1 Mai. Din câte știu, tot „ziua oamenilor muncii” a rămas. Adică ziua lor liberă, când, de obicei, iese lumea la iarbă verde, ca să mănânce mici și să bea bere. Altă semnificație, mai transcendentă, nu știu să i se fi acordat.

După mintea mea, cred că sărbătoarea asta se voia (în epoca socialismului triumfător) și un fel de substitut laic și anti-creștin pentru sărbătoarea Paștelui. Că doar nimeni nu avea liber de Paște, însă toată țara primea permisie pentru 1 Mai.

Acum însă e la modă să „ieși” din localitate (cât mai departe) cu acest prilej. E totodată o foarte nimerită ocazie ca politicienii să ungă mațul alegătorului și să-i stâmpere uscăciunea din gâtlej.

Când mi-am dat seama că, în acest an, 1 Mai coincide cu o zi de duminică – liberă prin definiție – m-am întrebat ce se tot bate apa-n piuă cu „Ce faceți de 1 Mai?”. Oare de unde atâta neliniște și preocupare în înaltele sfere ale mass-media naționale?Citește mai mult »

Cum se discreditează un om – rețetă în 7 pași

 

http://www.hermes-press.com/

1. Se alege un exemplar care trebuie sacrificat. Desigur, el trebuie să fie public, ca să merite investiția te timp și de efort. Numai așa se poate face cu adevărat rating pe spinarea lui cocoșată.

2. Mai întâi, se găsesc niște guralivi care să-și dea cu părerea despre personajul ce urmează a fi compromis. Cum se face asta? Simplu: se vâră microfonul sub nasul vreunu chefliu sau vântură-lume – poate fi și puțin cherchelit, ba chiar e recomandabil. Sau poate fi doar teribil de înverșunat. Interlocutorul de ocazie nu trebuie să aibă nimic altceva decât o furie oarbă, o lehamite sau o idee fixă împotriva cobaiului nostru. Faptul că sentimentul sau ideea lui au sau nu acoperire în realitatea propriu-zisă nu importă în acest punct.

3. După ce individul (indivizii) își varsă năduful, este prezentat pe un post de televiziune (de obicei pe cel care orchestrează acțiunea).

Aici intervine arta de a construi materialul filmat. Niciodată nu se începe cu cârcotașul, nici nu se aduc contraargumente la ceea ce spune el. Trebuie, în aparență, tratat doar ca o voce din popor – el e omul simplu (divinizatul om simplu!). În realitate însă, dacă replica lui e inserată la finalul unei știri sau al unui reportaj despre personajul ce trebuie compromis (să-i spunem COMPY), efectul este garantat. Nimeni nu poate zice că a fost luat prea în serios, de vreme ce nu s-a dat curs balivernelor debitate de individul indispus. Dar lumea va rămâne cu replica lui în minte. Asta va funcționa ca impresie finală de pe urma știrii. Nici nu trebuie mai mult deocamdată. E suficient să se sădească în mintea telespectatorului sămânța îndoielii.Citește mai mult »

Dansând pe ritm de tsunami

 

intranet.adm.schoolofvisualarts.edu

E bizară lumea noastră. O știm cu toții. Doar că uneori se străvede, printre articulațiile sfâșiate ale măștilor bunei purtări, chipul hidos al unei lumi de care ne rușinăm. De fapt, sunt optimist spunând asta. Căci noi, în realitate, nu mai avem rușine, ni s-a atrofiat capacitatea de a ne rușina.

Când ne lovesc nenorocirile – pe care acum le putem „trăi” global –, atunci transpare câte ceva din realitatea societății pe care o întreținem și ale cărei produse suntem totodată. Aceste „evenimente” nu ne parvin decât mediat. Iar aici se dovedește că televiziunile pot fi, la urma urmei, de un oarecare folos. Cel mai recent exemplu: Japonia.

Începe așadar transmisia. Glasul prezentatorului e mai grav sau mai panicat, după firea fiecăruia. Unii sunt mai reținuți și comentează sobru și prudent, alții, mai sentimentali, se îngrozesc, strigă, exclamă. Imaginile oricum vorbesc aproape de la sine. Tocmai de aceea, pe nimeni nu interesează cu adevărat și dacă prezentatorul e mai incoerent.

Oamenii sunt copleșiți de catastrofa care se derulează chiar sub ochii lor. Nu le vine să creadă. Își amintesc de moarte, de neamuri din țări străine. Se gândesc la viitor, la familie, la suflet, poate. Unii se întreabă de ce, fiindcă nu pot adminte atâta lipsă de sens. Alții încep dăscăloși să-și explice cum că păcătoșii așa pățesc. Pe când neprihăniții scapă.Citește mai mult »

Pledoarie pentru televizor

by ~Vylc3n; deviantart.com

 

I-am auzit pe mulți oameni, mai ales din medii eclesiale (dar nu numai), vituperând împotriva televizorului. La o primă vedere, atitudinea lor ostilă ai zice că e pe deplin justificată. Însă, după cum anunță titlul, mă erijez de data asta în avocatul respectivului instrument.

E foarte simplu să critici televizorul azi, când există numeroase alternative. Internetul e cea mai bogată sursă de informații, căci nu mai există ziar care se respectă, televiziune cu pretenții sau chiar radiou cu oleacă de ambiț fără un site adiacent. Așa că, cu ochii pe monitoare și smartphone-uri îți dă mâna să te plângi că televizorul distruge… mai știu eu ce.

Admit că s-ar putea să fie ceva nociv în felul în care imaginea comunică și este recepționată de către creier. Dar asta e o altă discuție, ce ține de domeniul științei și al medicinei. De obicei însă, argumentele împotriva televizorului nu vin din această sferă, ci mai degrabă se incriminează conținutul transmis prin imaginile respective. Deci obiecțiile sunt cu preponderență morale.

Țin să atrag atenția că înainte să se inventeze telefonul mobil și internetul, televiziunea era unul dintre cele mai la îndemână și mai rapide canale de informare. Promptitudinea televiziunii prin satelit a fost responsabilă, în 2001, că majoritatea românilor au aflat despre atacul terorist împotriva Americii. Tot televiziunea a vorbit lumii despre Piața Tiananmen, despre Nelson Mandela, despre ororile unor războaie. Aceeași televiziune a fost martoră a primei aselenizări umane.

Singura problemă adevărată a televizorului e că de ambele părți ale sale există oameni. Iar unde sunt oameni, există imoralitate și există corupție. Există sete de putere și există mase de manevră. Eliminarea televizorului dintr-o casă, spre exemplu, nu rezolvă nicio problemă, fiindcă în lume există în continuare cei din fața televizorului și cei din spatele lui. Ei rămân acolo și continuă să coexiste într-o simbioză bolnăvicioasă, nefericită.Citește mai mult »

E greu titlul de erou

 

http://knowyourmeme.com/

Cristian Pațurcă a intuit mult mai puțin și mult mai mult decât putea părea în ’90, când cânta acest cântec după represiunea mișcării din Piața Universității.

Evenimentele din vremea mineriadei nu diferă însă cu nimic de cele din timpul așa-zisei revoluții petrecute cu șase luni mai devreme. Actorii erau fundamental aceiași, metodele similare. Eroii… hm… aici începe adevărata poveste.

Epoca noastră gheboșită de povara divertismentului nu mai are apetit pentru eroi. Aceștia au fost depășiți. Palpitanți sunt super-eroii. Adică acele personaje care n-au existat niciodată decât în universuri ficționare. Nu există vreun erou în carne și oase care să poată concura cu Spider-Man, Wolverine, Superman etc.

Iată și de ce amestec în asemenea hal lucruri care ar trebui să stea separate. Urmăream zilele trecute un documentar făcut de francezi despre lovitura de stat din ’89. Toți cei care au intervenit cu opinii pe parcursul filmului erau convinși că a fost vorba de prima și cea mai mare intoxicare din istoria televiziunii.Citește mai mult »

Cum se fabrică informația?

Via: http://cartoon-planet.blogspot.com/

Mai întâi se ia un eveniment. Nu contează chiar deloc relevanța lui sau ponderea pe care o are în raport cu alte evenimente. El va deveni important de îndată ce procesul de fabricație e gata.

Se amușină bine direcția din care bate vântul (acesta poate fi reprezentat de interese financiare, politice sau ideologice în vogă). Evenimentul cu pricina trebuie astfel plasat încât să se înscrie pe cea mai favorabilă traiectorie a curentului de opinie ce urmează a fi favorizat sau dimpotrivă. Altminteri, s-ar putea să nu obțină efectul scontat.

Urmează apoi „împănarea” informației cu tot felul de mici accesorii și odori bine ascunse sub machiajul gros al știrii pretins relevante. „Consumatorul” nici nu va sesiza că, odată cu așa-numita informație, i se livrează și o doză sigură de interpretare (binevoitoare sau acidă). Important e ca mireasma sau miasma să-l incite. Un spectator înfierbântat e întotdeauna de preferat unuia inteligent și critic.

De pildă, se ia informația că Partidul Popular din Spania folosește în campania electorală (dintr-un oraș) imagini și texte care îi vizeză pe românii și pe rromii plecați din România. Această știre brută este pusă în contextul ideologiei anti-discriminare. Așa că nu contează dacă țiganii din Spania fură de sting, nici dacă românii stau acolo legal sau (așa cum știm cu toții) de multe ori ilegal, ci doar că acei oameni lipsiți de inimă îi discriminează pe ai noștri. Se obține, în consecință, tensiune și revoltă, însă problema de fond este dosită sub machiaj.

Ca știrea să fie și mai de efect, iar reacțiile și mai sigure, se pune partidul respectiv în relație cu PDL. Însă asta nu se face oricum, ci încă din rezumatul știri! Cât mai sus, ca să se vadă și toată lumea să aibă sub ochi legătura odioasă dintre cele două partide.

Pe scurt, ce ar trebui să înțelegem noi e faptul că spaniolii n-au niciun drept să se indigneze în propria țară de afluxul masiv de români, fiindcă astfel se cheamă că ne discriminează. Iar această discriminare este în sine un păcat de moarte împotriva multiculturalismului. În plus, faptul că suntem discriminați în Spania are legătură cu PDL-ul. Huoo!!! Jos Băsescu!Citește mai mult »