Cicadele continuau să cânte… sau despre un Dumnezeu absent

Nașterea lui Cristos a trecut aproape neobservată la vremea ei. Iar după aceea, Isus s-a cufundat multă vreme într-un anonimat perfect. Nu s-ar putea spune nici că, mai târziu, ar fi devenit vreo celebritate în epocă decât cel mult într-o provincie nesemnificativă din marele Imperiu Roman. Și asta post-mortem. Abia pe urmă, privită retrospectiv, viața Sa a fost reinterpretată într-o lumină care a impus-o ca unul dintre cele mai importante evenimente din istoria umanității.

De fapt, știți asta și nu fac decât să repet un loc comun. Și totuși… insist. Prezența Dumnezeului întrupat în lume a fost de o discreție derutantă. Nu s-a impus niciodată incontestabil în conștiința lumii. Mereu a rămas o chestiune de credință – în mai mare sau mai mică măsură. Pentru destui – și atunci, și acum – continuă să rămână absent. Pentru mulți alții, e prezent peste tot. Dar fără ca faptul să poată fi dovedit fără tăgadă. E mai la îndemână să-i afirmi absența decât să-i demonstrezi faptic prezența.

Când am citit romanul Tăcere al lui Shusaku Endo, eram încă sub puternica impresie a altui roman Puterea și gloria, de Graham Greene. Revenind însă ceva mai târziu la roman din pricina filmului, dar și a unor discuții, mi-a fost atrasă atenția asupra unei expresii ce se repetă ca un leitmotiv al destinului: „Cicadele continuau să cânte ca de obicei” (s.m.). În Tăcere este vorba, dacă nu știați, despre persecuția creștinilor din Japonia. Și, în vreme ce ei mureau ca martiri, în locul unei intervenții divine spectaculoase care să-i salveze, se aude… cântecul cicadelor. Ca de obicei. Ca de la facerea lumii.

Replica aceasta cade periodic precum o sentință neagră. Indiferent cine moare și din ce motiv, indiferent cât de multă suferință se concentrează pe scoarța pământului, lumea nu se oprește în loc. Nici de uimire, nici de groază, nici din compasiune. Lumea continuă să existe. Cicadele își văd de cântecul lor cvasi indiferent la schimbările lumii. Războaiele, persecuțiile, moartea celor nevinovați, suferința copiilor, torturile – toate acestea rămân, de regulă, fără un răspuns răspicat și audibil din cer. Discreția lui Dumnezeu seamănă, din acest punct de vedere, cu o asurzitoare tăcere.

Pentru unii, Dumnezeu este prezent în fiecare aspect al vieții lor, în fiecare mărunțiș. Dar este așa numai pentru că ei aleg să citească viața în această perspectivă, a credinței. Pentru alții, suferința și absurdul vieții sunt ca un munte de mister, care nu face decât să se înalțe la infinit, mut, colosal de apăsător și copleșitor. În lipsa oricărui Dumnezeu.

Dumnezeu pare absent. Chiar și din propria sa istorie. Discret peste măsură, este „promovat” doar de către adepții lui Isus, care credeau în el. Unii îl văd pe Dumnezeu răsturnând lumea cu susul în jos, coordonând istoria și orchestrând cursul evenimentelor. Alții se uită exact la aceeași panoramă și nu văd decât hazard, coincidențe, decizii bune sau proaste, civilizații care supraviețuiesc și se impun, altele care colapsează și dispar. Fără sens. Cine are dreptate și de ce?

Într-un copil dintr-o iesle să vezi Dumnezeul întrupat. Într-unul dintre nenumărații eroi mesianici ai evreilor, răstignit umilitor ca un criminal periculos, să vezi pe Dumnezeul care se sacrifică pentru om. Să crezi în ideea ilogică, irațională, inacceptabilă că Dumnezeu, dacă există, se întrupează. Evreii credeau că e blasfemie, pentru greci, era o țicneală.

De Crăciun, s-au petrecut lucruri care trebuie crezute. De Paște, așijderea. Înviere? Citește mai mult »

Reclame

Dacă creștinii ar tăcea… un pic

(Sursa)
(Sursa)

Pe când lucram la traducerea cărţii Izvoare de spiritualitate creştină, a trebuit să fac muncă de documentare pe diverse perioade şi evenimente din istoria Bisericii. Mi-a atras atenţia în mod deosebit faptul că, multe dintre momentele de reînnoire (sau reformă, dacă vreţi) au fost însoţite – dacă nu chiar determinate – de grija pentru problemele fundamentale ale oamenilor de rând şi ale marginalilor dintr-un anumit moment al istoriei.

E drep că personalitatea umană are constantele ei, că doar în virtutea lor ne recunoaştem ca oameni şi îi putem înţelege şi pe cei care au trăit cu mii de ani înaintea noastră. Şi totuşi, în fiecare epocă, în fiecare areal geografic, există anumite teme arzătoare, anumite probleme acute, la care biserica trebuie să aducă un răspuns adaptat la context.

Există mişcări care s-au născut dintr-o nevoie specifică a epocii sau a comunităţii (beghinele, frăţia vieţii comune, chiar ordinele franciscan şi dominican). Un fir roşu care se observă însă destul de lesne e că toate aceste mici reforme ce au punctat istoria creştinismului au avut ca punct de pornire faptul că biserica instituţională se înstrăinase cumva de realitatea în mijlocul căreia era aşezată.

Privind la experinţa creştinilor de odinioară, mi se pare că e practic inevitabil să se întâmple una ca asta: adică bisericile să devină autiste, să piardă receptivitatea faţă de problemele ale societăţii.

Faptul se vede mai cu seamă la puzderia de confesiuni născute din protestantism care uneori s-au dezvoltat chiar pe o nevoie la care au răspuns la un moment dat, însă în timp au făcut o fixaţie pe acea nevoie sau pe o normă, fiind nevoie de o nouă mişcare ce să se desprindă de acea fixaţie şi să răspundă la alte nevoi ce apăruseră între timp. Nu cred însă că această multiplicare exponenţială e neapărat cea mai bună soluţie.

Sunt tot mai convins că una dintre marile probleme ale generaţiei actuale (şi nu mă refer numai la tineri) e că Citește mai mult »

Femeia să tacă…?

worthywealthywise.com
worthywealthywise.com

Și de ce ar vorbi? De ce e neapărat un lucru bun să vorbești (în public)? Numai într-o epocă a logoreei se poate închipui că a vorbi altora e în sine un lucru bun. Numai într-o vreme a vorbelor goale – dar multe – poate fi considerat jignitor să taci. Chiar așa multe beneficii ne-a adus obsesia pentru „comunicare”?

A tăcea nu e o insultă. Dimpotrivă, la cum se pune problema în Noul Testament, de pildă, a vorbi și a învăța pe alții e o activitate cu mare risc, o răspundere care atrage după sine o seamă de consecințe și de poveri suplimentare. Inclusiv în viața de dincolo.

La limită, vorbirea în biserică e un fel de concesie necesară. Plină de riscuri și ce impune numeroase precauții. Rugăciunea, cântarea, lauda, închinarea sunt accesibile tuturor și sunt activități mai puțin riscante, mai ales dacă se desfășoară discret, fără nevoia de a epata, de a impresiona pe alții.

Când este doar o parte din mulțime, când nu este scos în evidență prin activități individuale, credinciosul riscă mai puțin să fie mânat de vanități și de trufii. Cântarea comună, rugăciunea tăcută, închinarea de obște sunt activități comunitare ce diminuează importanța individului particular, evidențiind comunitatea.Citește mai mult »

Cum să te faci sfânt (etapa verbală)

 

biblestudyoutlines.org

Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit
şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul. (Iacov 3:2)

 

În majoritatea situațiilor cunoscute mie, acest verset e invocat cu sprânceana încruntată spre banca babelor clevetitoare sau, mă rog, spre cei cunoscuți ca bârfitori pătimași. Se admite totuși, cu jumătate de gură (deh, ce să facem?), că toți suntem expuși riscurilor, dar se subînțelege numaidecât că nu e cazul să ne alarmăm prea tare.

Primul și cel mai frecvent nivel de interpretare al acestui verset biblic este cel imediat, care se referă la strunirea limbii. Adicătelea, dacă tăceai, filosof rămâneai. Sunt o mulțime de alte ziceri care elogiază tăcerea sau vorbirea precaută. Și pe bună dreptate.

Dar această interpretare minimal(ist)ă nu satisface câteva dintre principiile fundamentale ale creștinismului și, în ultimă instanță, ale realității. Toți știm că nu doar ce iese pe gură poate fi otrăvitor, ci și ceea ce se coace în minte. Plus că unii vorbesc puțin, rar, cu auditoriu restrâns, însă scriu mult și veninos. Deci limba e cuminte, dar desăvârșirea e hăt departe.

Cred, de aceea, că e obligatoriu ca acest precept biblic să fie extins și la scris, și la gândul nerostit. Două sunt motivele pe care le invoc în sprijinul acestei extrapolări. Mai întâi, și scrisul, și gândirea lucrează cu același material folosit de limbă: cuvintele. În afara cuvintelor, scrisul și gândirea sunt, practic, imposibile actualmente. Iar al doilea argument e că ideea de desăvârșire capătă dintr-odată o dimensiune mult mai amplă, ce se potrivește mai bine cu felul în care credința afectează viața.

Celor care se îndeletnicesc măcar din când în când cu scrisul – și care au și niscai standarde pentru această activitate – le este cunoscută instabilitatea cuvintelor, dificultatea cu care se fac vehicule cinstite ale ideilor. Adesea cuvintele deturnează sensul gândului, îl atrag în tot felul de capcane. Cât de greu e uneori să șlefuiești ideea conferindu-i toate nuanțele pe care le-ai dori…

Lupta cu cuvintele e permanentă, căci, în momentul în care te simți stăpân pe situație, ești aruncat de trufia firii în comentarii periculoase, în rostiri inutile. E foarte ușor să treci de linia până la care cuvintele rămân decente, înțelepte, juste, precise, fidele, modeste.

Această luptă este cunoscută însă și indivizilor fără veleități scriitoricești. Gândiți-vă numai la dificultatea pe care o încearcă fiecare, măcar de câteva ori în viață, când vrea să-și exprime anumite trăiri afective intense. Cel mai adesea trebuie să facă niște comparații, pentru că nu poate spune ce simte, ci doar cu ce seamănă. „M-am simțit de parcă pluteam” – prea puțini suntem familiarizați cu levitația, dar toți înțelegem descrierea acestui sentiment.Citește mai mult »