Cicadele continuau să cânte… sau despre un Dumnezeu absent

Nașterea lui Cristos a trecut aproape neobservată la vremea ei. Iar după aceea, Isus s-a cufundat multă vreme într-un anonimat perfect. Nu s-ar putea spune nici că, mai târziu, ar fi devenit vreo celebritate în epocă decât cel mult într-o provincie nesemnificativă din marele Imperiu Roman. Și asta post-mortem. Abia pe urmă, privită retrospectiv, viața Sa a fost reinterpretată într-o lumină care a impus-o ca unul dintre cele mai importante evenimente din istoria umanității.

De fapt, știți asta și nu fac decât să repet un loc comun. Și totuși… insist. Prezența Dumnezeului întrupat în lume a fost de o discreție derutantă. Nu s-a impus niciodată incontestabil în conștiința lumii. Mereu a rămas o chestiune de credință – în mai mare sau mai mică măsură. Pentru destui – și atunci, și acum – continuă să rămână absent. Pentru mulți alții, e prezent peste tot. Dar fără ca faptul să poată fi dovedit fără tăgadă. E mai la îndemână să-i afirmi absența decât să-i demonstrezi faptic prezența.

Când am citit romanul Tăcere al lui Shusaku Endo, eram încă sub puternica impresie a altui roman Puterea și gloria, de Graham Greene. Revenind însă ceva mai târziu la roman din pricina filmului, dar și a unor discuții, mi-a fost atrasă atenția asupra unei expresii ce se repetă ca un leitmotiv al destinului: „Cicadele continuau să cânte ca de obicei” (s.m.). În Tăcere este vorba, dacă nu știați, despre persecuția creștinilor din Japonia. Și, în vreme ce ei mureau ca martiri, în locul unei intervenții divine spectaculoase care să-i salveze, se aude… cântecul cicadelor. Ca de obicei. Ca de la facerea lumii.

Replica aceasta cade periodic precum o sentință neagră. Indiferent cine moare și din ce motiv, indiferent cât de multă suferință se concentrează pe scoarța pământului, lumea nu se oprește în loc. Nici de uimire, nici de groază, nici din compasiune. Lumea continuă să existe. Cicadele își văd de cântecul lor cvasi indiferent la schimbările lumii. Războaiele, persecuțiile, moartea celor nevinovați, suferința copiilor, torturile – toate acestea rămân, de regulă, fără un răspuns răspicat și audibil din cer. Discreția lui Dumnezeu seamănă, din acest punct de vedere, cu o asurzitoare tăcere.

Pentru unii, Dumnezeu este prezent în fiecare aspect al vieții lor, în fiecare mărunțiș. Dar este așa numai pentru că ei aleg să citească viața în această perspectivă, a credinței. Pentru alții, suferința și absurdul vieții sunt ca un munte de mister, care nu face decât să se înalțe la infinit, mut, colosal de apăsător și copleșitor. În lipsa oricărui Dumnezeu.

Dumnezeu pare absent. Chiar și din propria sa istorie. Discret peste măsură, este „promovat” doar de către adepții lui Isus, care credeau în el. Unii îl văd pe Dumnezeu răsturnând lumea cu susul în jos, coordonând istoria și orchestrând cursul evenimentelor. Alții se uită exact la aceeași panoramă și nu văd decât hazard, coincidențe, decizii bune sau proaste, civilizații care supraviețuiesc și se impun, altele care colapsează și dispar. Fără sens. Cine are dreptate și de ce?

Într-un copil dintr-o iesle să vezi Dumnezeul întrupat. Într-unul dintre nenumărații eroi mesianici ai evreilor, răstignit umilitor ca un criminal periculos, să vezi pe Dumnezeul care se sacrifică pentru om. Să crezi în ideea ilogică, irațională, inacceptabilă că Dumnezeu, dacă există, se întrupează. Evreii credeau că e blasfemie, pentru greci, era o țicneală.

De Crăciun, s-au petrecut lucruri care trebuie crezute. De Paște, așijderea. Înviere? Citește mai mult »

Eroii nimănui și antieroii tuturor

 …sau despre binele care trece neobservat

În fiecare zi, în lumea asta largă (sau minusculă, depinde de unde o privești), în fiecare clipă, miliarde de oameni iau decizia să facă un bine. Mai mic sau mai mare. Din egoism sau altruism. Din interes sau bunătate. Neștiuți, nevăzuți, ei îmbunătățesc cu o câtime viața noastră a tuturor pe această planetă. Păcătoși sau sfinți, genii sau reduși mintal, importanți sau derizorii, la ecuator sau la poli.

Covârșitoarea lor majoritate nu va atinge vreodată pragul celebrități. Căci și binele trebuie să întrunească anumite condiții să devină suficient de celebru: riscurile înfruntate, anvergura faptei, sacrificiile asumate, notorietatea înfăptuitorului etc. Când binele devine suficient de consistent pentru a-l scoate pe făptuitor din anonimat, de obicei, stârnește admirația noastră a tuturor. Și pe bună dreptate. Nu prea ne întrebăm atunci din ce motive a făcut ce a făcut (deși sunt mereu și cârcotași), ci doar apreciem și ne emoționăm. „Uite, că se poate!” ne spunem.

Și totuși, trebuie remarcat că răul face știrile, sângele atrage atenția, senzaționalul se grefează mereu pe crimă, ură, distrugere, invidie, abuz, moarte, nenorocire, cruzime, mizerie. Milioane de oameni se hrănesc zilnic, doar în România, cu dejecții televizate și livrate ca „știri”. Sunt dependenți de drogul lor, de participarea la soarta cruntă a lumii. Unii au chiar înalte justificări spirituale pentru acest sport: vor să vadă semnele sfârșitului. Și se uită la ele în fiecare zi. Dispoziția apocaliptică se îmbucă nefericit cu foamea după porția zilnică de rău în stare pură (ambalat strălucitor ca divertisment).

Până și cei care, declarativ și oficial, luptă pe sfinte baricade împotriva răului se hrănesc adesea din el și îl savurează îndărătul unor măști pioase. Ba chiar contribuie la răspândirea lui, dând și altora știri false, manipulări, comentarii care stârnesc reacții viscerale. Citește mai mult »

Cum să afli în ce (mai) crezi – 5 teste laice accesibile

Wenceslas Hollar - The Augsburg Confession (Detaliu - sursa)
Wenceslas Hollar – The Augsburg Confession (Detaliu – sursa)

Există creștini pentru care testul credinței și/sau al teologiei este unul de foc. Și mă gândesc acum la toți cei persecutați, începând din Coreea de Nord și până în zona de acțiune a ISIS sau Boko Haram. La ei, nu prea e loc de simplă teorie, ci convingerile atrag consecințe grave, costisitoare.

Pentru noi, ceilalți, e încă loc de predici teoretice, de învățături date din cărți sau din vârful limbii, de filosofări mai mult sau mai puțin folositoare. Nu spun că teoria (mai ales dacă ne referim la dogmă) ar fi de lepădat. Sau că discuțiile ar fi inutile. Nici vorbă. Spun însă că e mai greu să-ți testezi credința în confortul unei case frumoase, fără prea mari bătăi de cap și ducând o viață liniștită.

Creștinismul evanghelic nu cere nici ascetisme, ci, dimpotrivă, adesea ușurează viața, sporește bunăstarea materială sau cel puțin o consolidează. Mă declar sceptic cu privire la testul activismului – aproape singurul test disponibil în această zonă a creștinismului. Foarte activ și foarte prezent poți fi chiar dacă nu ai cine știe ce credință.

Dar sunt câteva teste care nu prea dau greș. Ele însă oferă instantanee, evaluări de etapă, nu calificative finale. Verdictele definitive și evaluările finale nu ne sunt accesibile. Însă asta nu înseamnă că nu ne putem privi periodic în oglindă.

Unul dintre aceste teste este suferința. Acolo iese la iveală mult din ceea ce rămâne ca precipitat de calitate după ce toate combinațiile de idei teologice s-au dus și au fost uitate. Omul față în față cu propria suferință află multe despre sine. Și află multe și cei din jurul lui despre el.

Un alt test destul de concludent este cel al copiilor. Mai precis, raportarea la copiii care cresc. De pildă, dacă tu crezi că sfârșitul lumii va surveni în două săptămâni, dar pregătești tabăra copiilor de peste o lună, e foarte posibil ca ceea ce proclami sus și tare să nu aibă nici măcar o legătură tangențială cu ceea ce crezi cu adevărat.Citește mai mult »

Butoiul cu fericiri

(Sursa)
(Sursa)

if God wants us happy then why is there a problem with

(fragment dintr-o scrisoare a unei femei gay)

…ziua când devin „martiri” este cea mai fericită zi din viață…
numai Allah poate da asemenea fericire

(parafrază după declarațiile familiilor și ale „martirilor” islamiști)

Da, un titlu mai șugubăț, pentru că prea se vorbește sobru despre fericire. Prea se ia în serios idealul suprem al fericirii. Și nu cred că de la constituția SUA ni se trage. Poate că aia-i doar un simptom. Atât de serios a ajuns acest subiect, că și Dumnezeu e tras la rindea în funcție de capacitatea de a ne face sau nu fericiți. Asta pare cea mai grozavă superputere pe care trebuie să demonstreze că o are.

Ca să nu-I cerem demisia pe motiv de insensibilitate, am văzut că se practică să decretăm din start că Dumnezeu ne vrea fericiți. God wants us to be happy! Dacă nu vrea asta cu orice preț, atunci e un Dumnezeu rău, de care n-avem nevoie și ar face bine să se conformeze așteptărilor.

Pentru ca viața să-și păstreze nuanțele rozalii, iar creștinismul să nu rămâie repetent la capitolul fericirii (unul dintre cele mai în vogă!), se subînțelege, de comun acord, că e mai bine ca sub acest cuvânt – fericire – să lăsăm spațiu de manifestare pentru imaginația fiecăruia.

Iar dacă Dumnezeu ne vrea fericiți, așa cum deja am stabilit și nu revenim asupra deciziei, atunci musai să-și pună ștampila peste toate fanteziile pe care le aruncăm în butoiul etichetat cu fericire, fantezii despre care vom spune că sunt condițiile noastre pentru a deveni cu adevărat fericiți, împliniți – că vom atinge maximul potențialului nostru uman.

Adesea, îndemnurile de convertire la creștinism sunt livrate la pachet cu ferme promisiuni de fericire și aici, și dincolo. Cum ce fel de fericire? Aia după care tânjești tu și care reprezintă totodată suprema treaptă a dezvoltării personale și desăvârșirea ultimă a realizării sinelui.

Mai explicit sau mai moșmondit, se întâmplă nu foarte rar ca aceasta să fie sugestia din subtextul promisiunilor prin care creștinismul e făcut mai apetisant. Păi, ce fraților, nu avem noi o fericire care să dea de pământ cu toată gândirea pozitivă și cu toată rațiunea de a fi a literaturii „motivaționale” sau de „dezvoltare personală”?

Vreți sănătate? Avem garantată. Vreți huzur? Numai să vă imaginați culoarea mașinii și suprafața utilă a casei. Vreți celebritate? Se poate aranja și asta. Creștinismul vă poate facilita acum accesul la toate chestiile la care ați râvnit de-o viață, iar peste toate (peste toate??) vă garantează și o conștiință ușoară! Beat that!Citește mai mult »

Care progres?

Preluată via http://thisisthestoryof.wordpress.com/

Multe s-au schimbat de-a lungul timpului. Unele dintre invențiile omenești ne-au ușurat mult viața la toți. Ne deplasăm – că noi nu mai călătorim, ci doar ne mutăm posteriorul dintr-un loc într-altul, în scopuri utile și concrete – mult mai repede, trăim în case mult mai confortabile decât în urmă cu 100 de ani etc.

Totuși așa-numitul progres înregistrat de umanitate pălește în fața câtorva permanențe insurmontabile: foamea, setea, suferința, moartea. Nu numai că nu s-au găsit modalități de a ocoli aceste permanențe umane, dar nici măcar nu s-a îmbunătățit prea mult situația de-a lungul veacurilor.

În prezent, criza alimentelor riscă să se acutizeze. Faptul că unii prognozează dispariția ciocolatei sună mai mult a poantă menită să-i tulbure puțin pe fanii dulciurilor. Dar sunt multe alte elemente indirecte care contribuie la diminuarea producției agricole, fără de care alimentele din magazin, fie ele naturale sau de sinteză, nu vor mai exista.

În orice caz, chiar dacă orizontul nu s-ar arăta atât de cenușiu, rămâne un fapt incontestabil că foametea e un flagel care ucide zilnic oameni mai ales în țările Lumii a Treia. Deci progresul înregistrat în timp n-a reușit să asigure cele necesare pentru a satisface una dintre nevoile elemantare ale ființei umane. Dacă nu a izbutit să furnizeze provizii de hrană suficientă, măcar să fi descoperit ceva ce să înlocuiască la nivel de principiu nevoia de alimente a corpului, să descopere o metodă alternativă de asimilare a substanțelor nutritive necesare.Citește mai mult »