Laur și Laura se vor ocupa de imbecilizarea copiilor noștri

Dacă încă nu ați aflat, Laur și Laura sunt cei care îi vor „îndruma” pe copiii de clasa a v-a „prin manual[ul]” (?) de educație fizică. Deci tot ce urmează să spun, de rău!, îi are pe ei în vedere, nu care cumva să credeți că am ceva cu cei ce au venit cu această strălucită idee de a crea un manual de imbecilizat copiii. De conținutul manualului – din punct de vedere al specialității – n-am să mă leg, fiindcă nu e de competența mea, dar avem destule alte… elemente pe care le putem pune în valoare.

În primul rând, la nivel estetic, manualul arată ca un lucrare de licență tehnoredactată rudimentar în Word. Pentru cei care nu știți ce înseamnă asta, putem traduce cam așa: nicio editură care se respectă n-ar trimite spre publicare un material „aranjat” în halul ăsta (poze de proastă calitate, prost aranjate în pagină, cu sau fără chenare de încadrare; text aruncat „cu furca”, când prea înghesuit, de nu se poate citi, când prea larg; fonturi care se schimbă aleator sau care n-au fost schimbate; semne grafice uitate în text). Poate că totuși varianta tipărită va fi ceva mai brează…

o pagina tehnoredactata
Sunt curios câte erori de aranjare poate găsi un tehnoredactor priceput în această pagină. PS: Fontul folosit e altul decât cel din chenarul de sus.

Apoi, vine textul la rând. Nu spun că profesorii de educație fizică ar trebui să știe limba română la nivel de specialist, dar cu siguranță cu editura care publică un manual ar trebui să aibă un specialist care să știe gramatică. Formulări precum „respirația corectă în efort constă în realizarea inspirației profunde și a expirației forțate, încercând să dai afară cât mai mult aer” (p. 38) sau „prin escaladare te poți urca pe un obstacol mai înalt și trece (?!) pe partea cealaltă” (p. 45) sunt cel puțin… deficitare.Citește mai mult »

Lecția braziliană de creștinism

(Pe tricou scrie: „Dumnezeu e credincios” - sursa)
(Pe tricou scrie: „Dumnezeu e credincios” – sursa)

Probabil că înfrângerea cu Germania (7-1) este una dintre cele mai mari umilințe pe care le-a suferit Brazilia în istoria ei fotbalistică, dacă nu chiar cea mai mare. Deja a devenit celebru minutul 29 (când era 5-0), după care puteai să mergi la culcare fără să ai emoții că ai pierdut ceva esențial. Încă două goluri ale nemților și un gol (e chiar impropriu să-l mai numești „de onoare”) al brazilienilor.

Pentru mine însă, a meritat să stau până la final pentru ca, în câteva cadre foarte scurte să-i pot vedea pe David Luiz și pe un alt jucător brazilian (pe care n-am reușit să-l identific, în cadrul scurt prezentat) rugându-se. Ce-i așa special în asta? – ați putea întreba.

Din punct de vedere strict uman, aș remarca în primul rând consecvența lor și capacitatea de a-și mărturisi credința în ciuda circumstanțelor prielnice sau nefavorabile. E o dovadă de caracter să rămâi fidel convingerilor tale, chiar atunci când asta nu-ți mai aduce beneficii.

Pe urmă, gestul lor sfâșie brusc și definitiv vălul show-ului fotbalistic ce părea să dețină prim-planul și subordonează evenimentul unei realități de rang superior. Primul lucru pe care-l fac ei e să spună că umilința – fie ea și cea mai mare din istorie – nu e atât de importantă precum un alt univers: cel în care aceste lucruri au o altă măsură.

Nici nu contează dacă cei care i-au privit cred sau nu în Dumnezeu. Contează că fotbaliștii brazilieni care s-au rugat au declarat implicit că fotbalul nu e totul, că până și o semifinală de cupă mondială e un lucru mărunt, că ordinea aparentă a lucrurilor e cu totul diferită de ordinea lor adevărată.

E, dacă vreți, o infuzie de luciditate, care sparge gogoașa spectacolelor și a iluziilor, rupe vraja care fură ochii și subminează religia contemporană a sporturilor, detronându-i zeii și eroii.Citește mai mult »

Cum se joacă oina (sportul nostru național)?

Sigur de la vreun ardelean uituc au învățat americanii baseball (că prea s-au împuținat regulile și liniile de pe teren 🙂 ). Ia uitați-vă aici:

Iar dacă vreți să vedeți un meci explicat, începe aici și continuă aici.

Fotbalul în avangarda societății (1)

Că fotbalul este cel mai gustat spectacol sportiv este deja un truism. Toate televiziile de sport din România încearcă să ciupească de undeva niște meciuri. Iar în jurul acestora roiesc apoi tot felul de personagii care mai de care mai trăznite, mai bizare, mai sărace intelectual. Esențial este însă că tot ceea ce vine din fotbal ține prima pagină a ziarelor și acaparează grosul știrilor de profil.

În afară de pilula lui Mutu, evenimentul începutului de an a fost, fără discuție, re-re-realegerea lui Mircea Sandu la conducerea FRF. Lucrurile s-au desfășurat cu totul previzibil, în aceeași atmosferă mitocănească și borșită specifică bogătanilor bădărani care conduc cluburile.

Totuși, cu mai puțin de 10 ani în urmă, presa sărea la beregata lui Mircea Sandu și a lui Dumitru Dragomir, vorbind despre corupție, despre managementul defectuos al mișcării fotbalistice românești etc. Se cerea cu insistență schimbarea de generații, debarcarea boșorogilor și preluarea frâielor de către „generația de aur”.

Și într-adevăr, Gică Popescu a candidat atunci la conducerea FRF, sprijinit de către Ionuț Lupescu și Florin Prunea. „Campania electorală” a fost foarte agresivă, tinerii fiind deciși să facă curățenie în fotbal. Cum Gică Popescu n-a câștigat, curățenia n-a mai venit. Ba chiar mai rău, cei doi parteneri ai săi au trecut în tabăra „vrăjmașului” devenind directori prin federație. În plus, s-au și întors împotriva împotriva fostului lor coleg de la echipa națională. Mă scuzați pentru amănunte, dar sunt necesare pentru a contura un model.

Odată consumată faza acută a războiului, lucrurile au căzut în uitare. Campania de presă a sucombat probabil din lipsă de audiență. Sau cine mai știe de ce… Abia recent au mai apărut niște scandaluri, care însă nu au beneficiat nici pe departe de același tratament.

De fapt aici voiam să ajung, deoarece consider semnificativă și profetică schimbarea de atitudine a presei de sport. Există în prezent mult mai multe canale media sportive decât în urmă cu vreo 5-10 ani, când se consuma episodul relatat mai sus. Cu toate acestea, investigațiile au dispărut din această zonă media, cu foarte rare excepții (vezi cazul Ritzi, anchetat jurnalistic de Tolontan&co).Citește mai mult »