„Relație personală cu Dumnezeu”

(Sursa)
(Sursa)

Sintagma din titlu („relație personală cu Dumnezeu”) este foarte dragă evanghelicilor și a devenit un adevărat automatism verbal în evaluarea credinței și a autenticității creștinismului. Orice creștin, indiferent din ce tradiție provine, este evaluat în funcție de această „relație” cu Dumnezeu.

Însă, odată cu standardizarea limbajului, conținutul acestei sintagme a ajuns să fie din ce în ce mai tehnic. Adică, relația cu Dumnezeu presupune, în general, o convertire, un botez (preferabil la maturitate – deci asumarea publică și conștientă a adeziunii la creștinism), o frecvență statutară a serviciilor de închinare ale unei biserici, niște fapte bune (sau, în formulare negativă, lipsa unor derapaje morale grave), „implicare” (fapt ce se traduce în diverse feluri: activism, contribuții financiare, disponibilitate).

În plus, relația cu Dumnezeu este accentuată – oarecum pleonastic – și cu adjectivul personală, ca şi când relaţia cu o persoană ar putea fi altfel decât… personală. Totuşi, cred că această subliniere suplimentară este semnul involuntar al unui deficit.

Vorbitorul obişnuit simte că nu e suficient să spună relaţie, ci trebuie să insiste că e o relaţie între persoane. Dar această precauţie de limbaj nu se răsfrânge benefic şi asupra realității la care ne referim.

Dacă relaţia „personală” cu Dumnezeu ar fi tratată în registrul caracteristic al relațiilor, ea n-ar mai fi atât de standardizată și de universalizată. Criteriile de… evaluare ar trebui să țină cont de toate experiențele noastre relaționale.

Căci adevărul este că, deși toate relațiile interumane ar trebui raportate (la modul ideal) la relația cu Dumnezeu, în realitate, fiecare relație pământească amprentează percepția pe care o avem despre relația cu Dumnezeu. Iar acest lucru se verifică mai ales în ce privește relațiile cu autorități.

De aceea răspunderea pe care o poartă părinții este atât de împovărătoare: fiindcă ei conturează în mintea copiilor o imagine implicită (și foarte adânc impregnată!) despre Dumnezeu. De aceea profesorii pot deveni foarte ușor „pricini de poticnire” pentru elevii care caută în ei creștinul și omul, nu doar dascălul. Citește mai mult »

Ceasul patriarhului și… bârnele noastre

agenda.ro

A făcut mare vâlvă ceasul cel scump al patriarhului Kiril, scos cu Photoshop-ul din poză și, pe urmă, reintrodus la locul lui. Problema, dacă e vreuna, e a Bisericii Ortodoxe Ruse și a înaltului ei ierarh. Desigur că presa poate să se sesizeze (e chiar de dorit s-o facă) și să ridice tot felul de întrebări. Multe dintre ele s-ar putea să fie legitime.

Dar ceasul lui Kiril nu e deloc problema (neo)protestanților români. Faptul că se dau pe net, nu-i îndrituiește să posteze critic și moralist observații dojenitoare la adresa patriarhului rus. Până una alta, nici măcar nu știau de unde are omul ceasul respectiv. Poate chiar a fost un cadou – așa cum susține patriarhul însuși. În orice caz, bisericile ortodoxe și catolice nu se sfiesc să-și afișeze prieteșugul cu puterea lumească. E, de altfel, o tovărășie notorie, veche de peste 15 veacuri,  de ce ar renunța la ea tocmai acum?

Revin și spun că nu văd în ce fel îi privea pe evanghelicii din România problema ceasului unui prelat ortodox din Rusia. Și că nu înțeleg de unde tonul acesta mustrător la niște oameni ce aparțin de confesiuni ce își au propriile probleme.

Puține vor fi fost bisericile evanghelice din România care, atunci când au vrut să-și construiască o clădire nouă (în ultimele două decenii), să nu fi fost nevoite să apeleze și la sponsori externi. Care sponsori erau din Occident. Unde, știm bine, există o puzderie întreagă de confesiuni, grupuri și grupuscule creștine.Citește mai mult »