Lecturi obligatorii din autori medievali

Bernard de Clairvaux reprezentat într-un manuscris medieval (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bernhard_von_Clairvaux_(Initiale-B).jpg
Bernard de Clairvaux reprezentat într-un manuscris medieval (domeniu public)

Greg Peters, profesor la Biola University și cleric anglican, a alcăuit o listă scurtă cu autori (doar occidentali, din păcateâ!) medievali care n-ar trebui ignorați de niciun cititor care tratează „cu seriozitate cărțile, ideile și viața spirituală”.  Această listă – alcătuită din perspectiva beneficiilor pentru viața spirituală, îndeosebi – îi cuprinde pe:

1. Anselm de Canterbury (1033-1109) – s-a tradus mult din opera lui în românește, probabil mai ales scrierile de interes pentru filosofie.

2. Bernard de Clairvaux (1090-1153) – din opera acestui călugăr cistercian nu știu să se fi tradus nimic (de largă circulație) în românește.

3. Bonaventura (1217-1274) – discipol al Sf. Francisc din Assisi, tradus cu cel puțin două titluri (Viața lui Sf. Francisc și Itinerarul minții spre Dumnezeu).

4. Julian of Norwich (1342-c. 1423) – în ciuda numelui masculinizat, e vorba despre o mistică din Anglia, netradusă în românește, un personaj fascinant, care și-a consemnat „revelațiile” (showings) trăite într-un moment când era aproape să moară.

5. Dante Aligheri (c. 1265-1321) – sper că nu mai are nevoie de vreo prezentare!

6. Hildegard de Bingen (1098-1179) – am văzut câteva fragmente interesante dintr-un film recent despre viața ei, întitula Vision. Călugărița benedictină este cunoscută publicului românesc mai ales pentru interesul ei pentru medicina naturistă, dar nu știu să existe nimic tradus din scrierile ei.

7. Walter Hilton (c. 1343-1396) – un mistic despre care nu știu nimic, dar voi încerca să remediez asta.

8. Richard of St. Victor (d. 1173) – din nou, nu nume care nu-mi spune nimic, dar asta nu dovedește decât că avem de unde alege din istoria creștinimsului.

9. Thomas à Kempis (1380-1471) – un autor care ar trebui să fie foarte cunoscut creștinilor indiferent de culoare, fiindcă Imitatio Christi, cea mai celebră dintre scrierile sale, a fost publicată și de edituri catolice, și evanghelice, și ortodoxe. Sigur există în circulație măcar vreo 2 variante.

Mai multe detalii despre lista lui Greg Peters găsiți pe blogul Patheos. Merită menționat că autorul a scris, în colaborare, un ghid al scrierilor clasice de spiritualiteta destinat publicului evanghelic (Reading the Christian Spiritual Classics).

Subiecte conexe:

Reclame

Creștinism cu aditivi


sugars4life.com

Întâi aditivii…

Aditivii sunt puși în produsele alimentare ca să conserve, să coloreze sau să intensifice gustul. Oricât de odioşi ar fi pentru unii, aceştia sunt consecinţa cererii pe care o înregistrează piaţa. Nu ader la teoriile conspiraţioniste care susţin că cineva a pus la cale această otrăvire sistematică în masă. Fiindcă, dacă piaţa ar refuza aceste produse, s-ar renunţa la ele.

Însă consumatorii nu vor să renunţe, deoarece, de obicei, alimentele cu aditivi sunt dintre cele care produc cele mai intense senzaţii gustative. Mâncărurile foarte gustoase obținute din ingrediente exclusiv naturale sunt destul de costisitoare, aşa că pentru marea masă cel mai la îndemână rămâne potenţiatorul de aromă, iar pentru păstrarea proprietăților – conservantul.

Nevoile omului contemporan (de la cele financiare la cele gustative) concură pentru a impune prezenţa aditivilor. Unde mai pui că sunt fabricaţi în cantităţi industriale şi, spre deosebire de condimentele naturale mai sofisticate, sunt ieftini, nu depind de anotimp, nici de zona geografică.

În sens larg, cred că putem reuni sub termenul generic de aditivi tot ceea ce ne ajută să suplinim distanţa dintre nevoia noastră (reală) şi incapacitatea de a o satisface sau dificultăţile şi costurile foarte mari implicate în împlinirea acestei nevoi. Aditivul e ieftin şi permite un soi de scurtcircuit, o scurtătură către atingerea unui anumit scop, altminteri foarte costisitor.

…apoi creștinismul…

Biserica protestantă a fost caracterizată la începuturile ei (iar această tendinţă a continuat şi chiar s-a accentuat în unele dintre bisericile neoprotestante) de o cenzură drastică a două dintre direcţiile tradiţionale: sacramentalismul şi mistica.

Pe de o parte, toate obiectele religioase învestite cu semnificaţii – icoane, statui, sacramente, construcţii sacre etc. – au fost îndepărtate de frica pericolului idolatriei. În unele dintre biserici până şi instrumentele muzicale erau considerate periculoase.

Pe de altă parte, fără să existe neapărat o directivă explicită în acest sens, mistica a fost descurajată în favoarea manifestărilor mai „raționale”, mai controlate. Orice manifestare extatică prezintă niște pericole intrinseci, orice neînțeles stârnește suspiciuni.

Așadar, din considerente pe care nu mă încumet nici să le discut, nici să le presupun, spiritualitatea protestantă se prezintă într-o oarecare măsură sărăcită. Sub raport strict cantitativ, deocamdată, putem constata că s-au împuținat „mijloacele harului” și a fost marginalizată calea mistică a ascensiunii spre divin.

Aceste două dimensiuni nu prea mai pot fi recuperate în bisericile ce s-au fixat într-un anumit șablon dogmatic și au dobândit o anumită inerție culturală. Singura cale spre reintegrarea lor în experiența religioasă, rămâne… aditivul.

…și pe urmă fuziuneaCitește mai mult »

O istorie a spiritualităţii creştine

De câţiva ani buni tot caut autori care să manifeste o bunăvoinţă trans-confesională. O fi damblaua mea, dar am impresia că cei care nu se lasă cu totul furaţi de coloratura confesională reuşesc să înţeleagă cu un dram mai mult din creştinism şi din umanitate totodată. De cele mai multe ori însă dau peste tot felul de celebrităţi de ghetou, din toate confesiunile, care îşi afirmă superioritatea faţă de alte denominaţiuni şi prioritatea de care beneficiază comunitatea lor, în raport cu toate celelalte, la triajul final către rai. De aceea, un autor care îşi asumă confesiunea în care se află fără să simtă nevoia să-i aşeze pe alţii mai prejos, ba chiar valorificând ce găseşte bun oriunde, mi se pare o raritate reconfortantă.

Am avut totuşi privilegiul să lucrez la traducerea unei cărţi scrise de un autor destupat la minte şi la suflet (!?). Spiritualitatea creştină reprezenta, pentru el, o avere ce nu a fost hărăzită de Dumnezeu numai comunităţilor evanghelice ce-şi întind rădăcinile până prin secolul XVI. Sintagma de Biserică Universală are pentru acest autor un înţeles plenar, care include tradiţiile ortodoxe, catolice şi protestante deopotrivă. A fost dintre puţinele cărţi concepute de autori occidentali – mă refer la cele la care am avut acces până acum în limba română – în care ortodoxia nu apare doar incidental, ci este prezentată în cunoştinţă de cauză.

Acest surprinzător autor se cheamă Gerald L. Sittser (alias Jerry Sittser) şi i-au mai fost traduse în româneşte încă trei titluri. Nu ştiu ce l-a determinat să aibă o asemenea deschidere – de altfel, absolut normală şi cu totul creştinească – spre spiritualităţi mai puţin frecventate de confesiunile post-protestante. Ştiu însă că, într-un moment de grea cumpănă (în altă carte mărturiseşte că şi-a pierdut soţia – deci cred că despre acest moment este vorba), s-a dus să se reculeagă într-o… mănăstire. De altfel, cartea pe care am tradus-o este dedicată şi măicuţei Florance. Această atitudine binevoitoare şi chiar îndatoritoare s-ar putea să-l coste în viaşa asta. S-ar putea să piardă nişte cititori, dar chiar nu contează.Citește mai mult »

Semnal editorial

beebe&foster

De puţină vreme, la Editura Casa Cărţii, a apărut o carte demnă de toată atenţia. Titlul românesc nu este neapărat o lovitură de marketing, dar probabil că s-a optat pentru fidelitate faţă de original: Tânjirea după Dumnezeu. Autorul acestei cărţi este Gayle D. Beebe, fost student al mult mai cunoscutului Richard J. Foster. Deşi pe copertă sunt trecuţi amândoi, Beebe s-a ocupat de conţinutul propriu-zis al capitolelor, Foster intervenind doar cu câte un comentariu la finalul fiecărei secţiuni.

Nu vreau să vă destăinui numele celor şapte căi, ci numai schema după care este alcătuită cartea. Fiecare din cele şapte capitole debutează cu o introducere ce prezintă „calea” creştină luată în discuţie. Apoi urmează partea cu adevărat fascinantă şi care, consider eu, reprezintă atuul principal al cărţii: autorul recurge la trei-patru personalităţi marcante ale creştinătăţii, selectate fără discriminări confesionale, pentru a ilustra fiecare dintre cele şapte modele devoţionale discutate.

Simpla enumerare a numelor vorbeşte de la sine: (I) Origen, Augustin, Bernard de Clairvaux; (II) Evagrie Ponticul, George Herbert, John Bunyan, Thomas Merton; (III) Toma d’Aquino, Martin Luther, Jean Calvin; (IV) Francisc de Assisi, Sfântul Bonaventura, Thomas à Kempis, Ignaţiu de Loyola; (V) Julian din Norwich, George Fox, John Wesley, Friedrich Schleiemacher; (VI) Ioan Casian, Benedict de Nursia, Grigorie cel Mare; (VII) Dionisie pseudo-Areopagitul, autorul necunoscut al cărţii Norul necunoaşterii, Tereza de Ávila, Ioan al Crucii.

Avem de-a face aşadar cu un autor care valorifică şi preţuieşte bogăţia întregii moşteniri creştine, trecând fără reţineri peste gardurile denominaţionale. Cu siguranţă, pentru unii deja se aude în fundal muzica ameninţătoare a controversatului ecumenism. Ar fi bine atunci să citească această carte să vadă dacă, într-adevăr, există motive de spaimă. Ar fi, desigur, infantil şi superficial să repudieze o scriere înainte să-i cunoască învăţăturile şi direcţia.Citește mai mult »