Mitul tehnocratului izbăvitor

(Sursa)
(Sursa)

Guvernele formate din tehnocrați sunt mult râvnite și elogiate, fiind socotite adesea un fel de alternativă de tip panaceu la guvernele politice corupte, nefuncționale și absolut odioase pe care trebuie să le îndurăm.

În contrast cu incompetenții și ticăloșii care ne conduc ar fi, așadar, tehnocrații, acei specialiști ideali, lipsiți de interese meschine, performanți până la cer și înapoi. Adevărați îngeri fără transcendent coborâți din înaltele sfere ale specialităților pe care le stăpânesc aproape la perfecție.

Specialistul prin excelență este, dacă urmăm acest raționament, un computer, o mașinărie fără inimă, toată numai creier, aptă să funcționeze zi și noapte, imparțială, precisă, neinfluențabilă, robustă, fiabilă etc.

Dar experiențe banale precum blocarea unui ATM sau „refuzul” unui scaner de a citi codul unui produs ne pun față în față cu multiplele frustrări pe care le poate genera o mașinărie lipsită de imaginație și de alternative creative. Despre relația cu computerul nici să nu mai vorbim. Câți nu l-ați fi aruncat pe geam dacă nu vă gândeați la paguba înregistrată?

Așadar, specialistul prin excelență ar trebui să aibă și un dram de imaginație, ca să poată ieși din situații neprevăzute și să rezolve problemele noi pe care le întâlnește în situații de viață concrete.

Totuși, mai rămân câteva lucruri de rezolvat. De pildă, imaginația poate fi folosită atât pentru a concepe lucruri bune, cât și pentru a concepe lucruri rele. Dacă ATM-ul a înghițit cardul fără să dea bani, soluția așteptată, de orice beneficiar normal la cap, e să i se restituie obiectul cu pricina și, pe deasupra, să îi rămână banii în cont.

Ni se pare corect să fie așa, adică moral. Citește mai mult »

Cristamela în parc

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Trag nădejde că n-ați dat-o uitării pe Cristamela, chiar dacă a apărut doar o singură dată pe acest blog. Cum viața e plină de neprevăzut, am tot amânat să vă mai povestesc despre simpatica noastră domniță.

Iată însă că a sosit vara și parcul este o atracție irezistibilă pentru Cristamela, care abia așteaptă să se dea pe hintă, să coboare pe tobogan sau să scurme în nisip și să și-l arunce în cap, respectiv să și-l bage la ceafă, la burtă etc.

O fi ea mică, dar să știți că fătuca noastră are o personalitate mare, gata s-o impună oricând oricui. Nu-i de mirare astfel că pot izbucni oricând conflicte între Cristamela și cei care, cu voia sau fără voia lor, se pun de-a curmezișul împlinirii dorințelor fetei.

După cum probabil că unii bănuiți, iar alții știți din pățaniile voastre, cele mai dese înfruntări apar în familie. Cristamela e în stare chiar și să… Dar tot mai bine ar fi să vă spun povestea și trageți voi concluziile.

Se lăsaseră umbrele peste parcul nostru fictiv, în care niciunul nu ați pășit vreodată și sigur nici nu ați trăit experiențe precum cea despre care urmează să vă povestesc. În sfârșit, soarele nu mai dogorea de să leșini, așa că mai mulți copii năvăliră de niciunde pe hinte, tobogane, cățărători, leagăne și alte instalații pregătite prin grija primăriei celei atotbinevoitoare.

Nisipul era cald încă, precum un cuib proaspăt părăsit de pasărea locatară. Copacii abia ce prinseră puțin a frămata, amintindu-și că sunt vii – pe cât poate fi o plantă de vie.

În această atmosferă de relaxare și revigorare generalizată, copiii își vedeau de giumbușlucurile specifice. Unii prindeau gândaci mici (din ăia roșii cu pete negre sau invers) și îi îndesau în crăpăturile din pământ, alții se cățărau pe scări sub privirile îngrijorate ale părinților, alții se pierdeau prin labirintul de tablă zincată ce se deschidea spre un tobogan pipernicit ș.a.m.d.

Cristamela scurma cu grebla și cu lopățica într-o doalmă de nisip, încercând să-l împrăștie cât mai tare și cât mai sus. La un moment dat, zări cu coada ochiului un alt copil (nu ne interesează pentru povestea noastră nici sexul, nici vârsta lui), care se juca mult mai pașnic, tot în nisip, dar avea, pe lângă lopățică și greblă, niște forme cu care să modeleze fel și fel de arătări.

Cristamela porni glonț spre noul punct de atracție. Năvăli asupra copilului precum barbarii peste Europa medievală și, la fel ca ei, începu să distrugă tot ce întâlnea în cale. Citește mai mult »

Mircea Vulcănescu despre lipsa de timp, specializări, creștinism și altele…

D-l Alin Fumurescu publică pe contributors.ro o scrisoare (dintr-o anunțată serie de documente inedite) a lui Mircea Vulcănescu către Jeni Axente. Deși textul datează din 1926, observațiile sunt și acum de mare actualitate. Merită citită integral!

Din Paris, in zilele dintai ale lui Maiu 1926

“… Incep prin a-ti raspunde: ai dreptate. Dreptate in ceea ce priveste lipsa de timp. Dar iarasi nu o spun ca o scuza ci numai pentru a constata ca viata de azi e asa facuta incat suntem robi (in sensul adevarat al vorbei) specialitatilor noastre. Fac eu insumi (de cand sunt la Paris) experienta. Imi dau seama si cat e de ucigatoare robia asta pentru suflet. E curios, crestinismul de la inceput a fost pentru mine o chemare adresata sufletului intreg contra specializarii. Vezi cele ce am scris odata in aspiratia catre crestinism si intelesul ei actual, concis, despre viata integrala. (De atunci am evoluat mult, mult de tot!).

Ce e mai ciudat in robia asta, e ca avem de-a face cu o robie benevola, chiar dorita pe care, de obicei, o numim vocatie. Intelepciunea trece in toate astea pe langa suflet. Devenim enciclopedii ambulante. Iar intelepciunea nu incape in Enciclopedie… Ce pacat!

Zici ca aceasta lipsa de timp de care-mi scrii nu e aceia de care ti-am vorbit eu. Ba… e tocmai cea de care am vorbit. si vorbesc din experienta. Probabil ca am intrebuintat termeni straini de dta. La intrebarea trei sute nu stiu cat din chestionarul anexat programului de organizare a vietii universitare intocmit de seminarul de sociologie (…), in 1923, sub conducerea Prof. Gusti, care suna: de ce lipsuri te-ai intalnit mai des? Eu am raspuns: lipsa de timp. Iar la intrebarea ce propuneri ai avea de facut pentru a remedia aceasta am scris cu ironie: ziua de 26 de ore. (…)

In ceea ce priveste spontaneitatea, cu rezervele facute in ultima mea scrisoare sunt de parerea dtale. Crestinismul nu e un drum cu stalpi pe care scrie, cum bine spune Sergiu, ”la stanga”, ”la dreapta”. El se impaca cu libertatea launtrica. Dar aici e diferenta pe care o face Sf. Pavel intre Lege si har. Sf. Augustin zicea: Iubeste pe Dumnezeu si… fa ce vrei. Dar accentul trebuie pus pe prima propozitie. Fa ce vrei, da. Dar cand ai ajuns sa iubesti pe Dumnezeu nu mai poti sa vrei unele lucruri. Ceea ce se realizeaza aici e impacarea perfecta a faptelor omului cu gandul lui, trairea in deplina armonie sufleteasca fara violentarea sufletului propriu. Dar asta nu sta in puterea omului fara harul lui Dumnezeu si Ajutorul Lui.

Asa pusa problema, libertatea este spontaneitate, dar nu in acelasi sens cu acel al spontaneitatii obicinuite ”fa ce vrei” (lipsind astfel prima parte). Primejdia acestei spontaneitati confundata cu cea de-a doua este: Qui veut faire l’ange fait la bete (Pascal). [Cine vrea sa faca pe ingerul ajunge sa fie o bestie – n.n.]

Partea cea mai interesanta a scrisorii dtale este aceia unde imi arati contradictia intre necesitatea unei explicari rationale pentru lamurirea spiritului si necesitatea unei credinte mistice pentru linistea lui, una contrazicand pe cealalta. Imi spui ca e cazul tuturor celor de la stiinte. E cazul tuturor celor atinsi de “raul veacului” sau mai bine zis de “raul sufletului” evului modern. Suntem toti prinsi in aceasta dilema. (Toti cei care gandesc si refuza sa se mutileze).

Aceasta formeaza pentru mine unul din nenumaratele “paradoxuri” ale crestinismului, care pentru unii sunt contradictii, dar care imi par a fi tainele lui pe care nu le-au inteles “vracii pamantului“.

Continuarea aici.