Exasperări – pledoaria părintelui

Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita - sursa)
Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita – sursa)

Este din ce în ce mai dificil să fii părinte de copil școlar. Dacă, cu vreo 10-15 ani în urmă, doar elevii mai slabi aveau nevoie de prezența permanentă a părintelui la rezolvarea temelor, acum a devenit o normă. Chiar și cei mai buni elevi (mai ales până la final de gimnaziu) au nevoie de ajutor ca să poată merge cu tema făcută la școală.

Profesorii par cu totul orbi la necesitățile copiilor și familiei. Fiecare e convins, ai zice, că materia lui e cea mai importantă. Iar unii au și impertinența să o spună și s-o repete. Dacă nu știi geografie, ești pierdut în spațiu. Dacă nu știi istorie, ești incult. Dacă nu știi română, ești vai de mama ta ca român. Dacă nu știi matematică, o încurci, oricum ai încerca s-o scalzi etc.

Nu doar cei care au materii de examen, ci și unii dintre cei fără niciun fel de presiune finală își stresează elevii parcă din plăcere pură. Profesori-zbiri de muzică, desen, psihologie, biologie, chiar și de religie sau educație fizică. Școala pare să fi devenit o corvoadă imensă și insuportabilă, în care elevul are rol de executant fără alternative.

Copiii merg cu lehamite dimineața și vin înăcriți după-amiaza, după care se apucă scârbiți de niște teme interminabile și, mai des decât ne-am dori, inutile. Nu mai au timp să se joace, nu mai au timp pentru pasiuni, sunt robii școlii. Dar nici măcar nu se întrevede un sens, un final fericit și cât de cât util, un scop ultim nobil și folositor (orice sens i-am da acestui cuvânt).

Manualele par făcute de oameni care fie nu cunosc materia, fie au fost loviți de demență și care nu știu să formuleze un enunț clar, care fac confuzie între noțiuni sau le amestecă într-un mod care induce copilul în eroare. Noțiuni bizare își fac loc în programele școlare, dar fără vreun efect benefic pentru limpezirea domeniului.

Cuboid, eu liric, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate, incipit, diversitate, gândire prospectivă, studiu de caz, portofoliu etc. Aș putea pune oricând pariu că există profesori care ar avea mari probleme să definească unul sau altul dintre acești termeni. Ia să-i rugăm să ne explice diferența dintre pluri-, inter- și transdisciplinaritate (mă leg de asta, că-i la modă și că am auzit prăpăstii de tot hazul).

Ce să mai vorbim despre lecțiile predate aiurea, de pedepse de genul „toți pentru unul”, Citește mai mult »

Anunțuri

Exasperări – pledoaria profesorului

Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)
Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)

Tot mai mulți părinți sunt tot mai indignați de felul în care merg lucrurile în învățământul românesc. Că au de făcut teme cu copiii, că trebuie să plătească meditații, că au copii stresați, că profesorii sunt abuzivi etc.

Dar am putea să începem discuția puțin mai dinainte. Fiindcă părintele, pe de o parte, privește numai dintr-un singur unghi (al său), iar, pe de altă parte, părinții mai „recenți” au descoperit brusc că au drepturi și nu sunt puțini cei cărora li s-a cam suit la cap chestia asta.

Dacă au trimis odrasla la școală, au dreptul să pretindă ca progenitura să se întoarcă acasă tobă de carte, un monument de bune maniere și un munte de performanțe, toate pe un fundal… dar hai să vedem ce fundal.

La școală – v-o spun cu toată certitudinea și puteți verifica, dacă nu mă credeți – se lucrează „cu materialul clientului”. Nu odată îți vin în clasă o grămadă de copii care nu știu ce-i aia disciplină, ce-i ăla bun-simț, care urlă și ei pe voci mai subțiri că vor numai drepturi. Nu puțini sunt agresivi și n-au nici urmă de respect pentru vreun dascăl – exact ca părinții lor.

Deci când îți trimiți copilul într-un loc despre care vorbești permanent cu dispreț, cu superioritate, ce drept mai ai să te aștepți ca lucrurile să meargă bine? Cine poate stăpâni zece mici „sălbăticiuni” fără caracter care se întâmplă să se adune într-o clasă de 25-30 de copii? Îl duci la școală nesimțit sadea, însă îl vrei acasă sfânnt din calendar…

Sistemul șpăgilor din învățământ s-ar fi prăbușit de multă vreme dacă nu erau părinții care să-l susțină cu mare elan. Iar asta dovedește că nici ei nu cred că pruncii pe care-i laudă până la cer ar fi cu adevărat în stare să-și ia pe cinstite un amărât de examen. Așa că pompează cu fervoare bani în „protocoale”.Citește mai mult »

Păcat…

(Sursa)
(Sursa)

În toată povestea asta cu salariile medicilor și legalizarea șpăgii, îmi pare rău de un singur lucru. Dar nu vi-l spun încă, ci vă mai țin oleacă în tensiune. Nu mult.

N-am nimic de obiectat la propunerea ca medicilor să le fie crescute lefurile. O meritau mai demult. Între ei – ca și între noi – sunt oameni de nădejde, sunt și lichele, sunt și profitori care căpușează sistemul.

Pe lângă asta, am spus deja public că eu nu consider că, din punct de vedere moral, e totuna dacă dai benevol ceva unui medic sau dacă ți se pretinde ca precondiție a unui serviciu medical necesar și îndreptățit.

Mai știu și că viața de doctor nu e deloc ușoară – dacă ne gândim numai la gărzi –, iar perfecționările în unele specializări costă mult. Deci se justifică să ia bani mai mulți decât până acum. Iar dacă acești bani ar veni dintr-o mai transparentă gestionare a fondurile, ar fi și mai bine.

Îmi pare rău însă de un lucru pe care acest scandal a reușit să-l facă: Citește mai mult »

Falșii pensionari ca protestatari anti-sistem

Foto: mediafax.ro

A fost mare scandal anii trecuți când s-au „descoperit” cât de mulți români primesc pensii de boală, fără să fie cu adevărat bolnavi – am pus cuvântul în ghilimele pentru simplul motiv că nu cred că până atunci fusese acoperit acest fapt, ci doar nu interesase pe nimeni fenomenul. Și s-a făcut destulă tevatură în marginea inapetenței pentru muncă a „boborului”.

Dacă discuția se poartă în abstract, atunci argumentele pot fi foarte convingătoare. Că, vezi bine, acești pensionari parazitează corpul activ al țării, încasând niște bani pe care nu-i merită. Că se dă șpagă medicilor și se sporește corupția. Că nu e etic să stai acasă când pe tine nu te doare nimic atât de tare încât să se justifice trândăveala.

Când însă cobori în viața reală, argumentele astea nu mai sunt atât de solide precum păreau. Cunosc mulți pensionari de boală care n-au boli cronice decât pe hârtie. Poate că veți fi surprinși să aflați că niciunul dintre ei nu stă scărpinându-se în ombilic în fața televizorului. Cei mai mulți își întrețin gospodăria și lucrează în agricultură. Alții lucrează tot prin oraș, dar la negru.

Un lucru este mai presus de orice îndoială. Oamenii ăștia nu de puturoși s-au cerut în pensie. Altu-i motivul și el ar trebui căutat cu mai multă grijă. Nu cu organele de anchetă, nu cu „experții” guvernamentali plătiți cu bani grei să tragă concluzii imbecile. Pentru a afla adevăratele lor motive, ar trebui un interes real pentru oameni. Atât ar fi de ajuns.Citește mai mult »

Dăm șpagă la doctor?

Caricatura preluata de pe http://www.vidu.ro/

În ciuda faptului că au apărut clinicile particulare, șpaga din sistemul de sănătate tot nu a dispărut. Sunt destul de numeroase cazurile în care medicul e evaziv, indiferent, inabordabil atâta vreme cât nu i se prezintă un plic cu conținut corespunzător.

Aș face distincția între mita dată pentru a putea beneficia de un serviciu medical necesar, pe de o parte, și atențiile pe care un pacient mulțumit vrea să le facă doctorului care deja a prestat fără cusur actul medical și fără să-l condiționeze de stimulente financiare.

Se poate ca legal să fie considerate tot acte de corupție, dar e limpede că moralicește sunt două situații completamente diferite. Dacă e să fim scrupuloși, există o deosebire însemnată între medicul care pretinde să-i plătești și cel care doar primește.

Dar nu mă interesează să analizez moralitatea celui care ia banii, ci vreau să discut dacă e moral să dai. Plec de la premisa că pacientul are suma necesară, deci e o situație obișnuită, nu una excepțională.

Vă dau un caz (îl puteți considera ipotetic). Citește mai mult »

Șpaga egalității de șanse

Șpaga (sau mita) e încadrată la acte de corupție, pentru că vizează, în principal, obținerea unor beneficii prin mijloace necuvenite. Domeniile în care se dă/ia șpagă sunt nenumărate. Anumite forme de mituire au fost legalizate și au căpătat denumirea de lobby. Sună mișto și are imunitate juridică.

Celalalte poartă încă stigmatul ilegalității și pe cel al imoralității. Chiar dacă pentru unii lucrurile sunt limpezi – le e clar ce înseamnă șpagă și ce nu –, mă declar încurcat când vine vorba de a da sau a nu da mită în anumite situații.

De actualitate e, în prezent, cumpărarea BAC-ului. Însă ideea, după cum se va vedea, capătă aplicabilitate mult mai largă. Totul e să știi să faci adaptările necesare.

Eu plec de la premisa – nedemonstrabilă, dar devenită deja subînțeleasă și chiar imperativă – că examenul de bacalaureat se cumpără. E una dintre cumpărăturile absolut obligatorii pentru a putea păși cu dreptul în viața matură. Îi lăsăm d-lui Funeriu privilegiul să se amăgească și anul acesta cu un examen curat. Cei care am ajuns să supraveghem, care mai avem câte un văr, frate sau cunoscut în liceu știm bine cum stă treaba.Citește mai mult »

De la punga de 1 leu la paporniţa ecologică

La cumpăna dintre anii 2008-2009, punga biodegradabilă a devenit un adevărat personaj. Ea a fost singura care a reuşit să treacă fericită în noul an, fiindcă suratele ei (mai) poluante au ajuns pe lista neagră a UE. Lumina reflectoarelor a neglijat însă, până acum, pe nedrept acest accesoriu atât de necesar. Fie că era din „nailon”, din material textil sau din celebra „rafie”, fie că era folosită doar la cumpărături, la de toate sau numai cu ocazii speciale, punga a glăsuit – prea puţin auzită – despre o seamă de lucruri semnificative. Cu siguranţă că demersul meu este o reparaţie parţială care i se face.

Compoziţia şi croiala

Să nu care cumva să treceţi în grabă peste aspectele ce ţin de materialul şi de modul în care a fost concepută punga. E unul dintre momentele cheie, fiindcă se referă la actul ei de naştere. Înainte însă musai să precizez că pentru a discuta despre acest obiect, vor fi mereu necesare incursiuni în trecutul relativ recent. Aşa că multe dintre observaţiile mele se referă la perioada ce precede punctul de inflexiune al anului ’89. Menţiunea aceasta este, după cum veţi vedea, destul de utilă.

Decizia de a face, la domiciliu, o pungă din material textil (în special acesta se folosea) se leagă de condiţiile de restrişte. Cei ce recurgeau la asta vizau despovărarea bugetului familial de cheltuieli zadarnice. O pungă bine făcută era şi rezistentă în timp, şi mai ieftin de realizat. Aşadar, dublă economisire. Cei care îşi permiteau, cumpărau oricâte plase şi nici măcar nu se sinchiseau să aibă grijă de ele.

Însă celebra pungă „de leu” nu lipsea din „portofoliul” niciunora, fiind deosebit de practică şi înlocuind, temporar, cu succes pe oricare dintre suratele ei mai rezistente. Când calitatea materialului din care era făcută aceasta din urmă începuse să scadă, a fost un semn (unul dintre altele) că economia socialistă era în declin. Şi nu numai că era de calitate inferioară, ci îi crescuse şi preţul. Politica statală se reflecta până şi în obiectele cele mai banale: trebuia să facem „economie”, să „raţionalizăm”. Cred că în aceeaşi tendinţă se înscriu şi plasele stil năvod, foarte puţin practice, dar interesante pentru că îşi măreau capacitatatea în funcţie de masa produsului.

Punga de rafie era o vedetă a domeniului. Nimeni nu pierdea şi nici nu arunca o pungă de rafie. Dimpotrivă, acestea puteau fi recondiţionate. Mai ales mânerele – din aluminiu sau tot de rafie – se întâmpla să cedeze, însă prin ochiurile rămase libere se putea uşor petrece o sfoară de nădejde care să îndeplinească cu succes rolul pentru încă o vreme. Cum necum, cam oricine ajungea în cele din urmă la o pungă vajnică şi de calitate, însă nu multora le dădea mâna să le schimbe pe măsură ce se învecheau.

Trebuie spus că pe unii, vecinii începuseră să-i recunoască după pungă. Această fidelitate era un amestec nediferenţiat de constrângeri exterioare şi interioare. E limpede că plasele foarte uzate s-ar fi cuvenit schimbate. Şi, în unele cazuri, probabil că era realizabilă o asemenea întreprindere. Însă se dezvolta un fel de ataşament, o relaţie aproape afecivă cu obiectul util. Credibilitatea şi-o dobândise rezistând unor poveri de multe kilograme, suscitând admiraţia posesorului. Omul devenea, poate nu dependent, dar ataşat de accesoriul de nădejde pe care îl purta. De altă parte, oricine ştie, era greu să găseşti o pungă bună, care să nu deşarte cumpărăturile în tramvai sau în mijlocul pieţei.

Fetiş şi gadget

Nu doar credibilitatea stârnea admiraţie şi simpatie, ci şi excepţionalitatea. Ţin minte că am distrus, involuntar, o pungă cu ornamente deosebite, un fel de trofeu al bunicii. Existau pungile cu un statut aparte, datorită, în primul rând, aspectului ieşit din comun. Nu atât preţul lor era cel care le dădea valoare, ci felul în care fuseseră produse, ornamentele, materialul misterios (de multe ori prea puţin rezistent, dar arătos). Constituiau un adevărat fetiş al posesorului, care le folosea numai la ocazii speciale, când voia să atragă atenţia, să se prezinte elegant în lume. Câtă deosebire între un produs de artizanat, lucrat cu migală, faţă de unul făcut manual acasă, cu fire încă atârnând pe la colţuri.

Prea multe accesorii spectaculoase nu existau în epocă. Aşa că o pungă-portofel putea să stârnească admiraţia şi chiar invidia, mai ales în rândul copiilor, dar nu numai. Cred că era contemporană cu fata de pe portofel (ăla cu bani şi cu acte) care-ţi făcea cu ochiul când mişcai imaginea. Practică, discretă, punga-portofel era relativ rară, în consecinţă producea mâhnire familiei întregi dacă se deşira, răpusă de efortul peste măsură sau dacă era pierdută de vreun membru mai neglijent.

Punga și job-ul

Punga era într-o relaţie foarte strânsă cu locul de muncă. Cel care ieşea pe poarta fabricii, uzinei, instituţiei publice în care lucra cu pungă, era în categoria celor care „mai puteau mişca” puţin. Adică mai luau o napolitană, o pereche de cizme, un litru de lapte, o fleică etc. Greşesc, intrările şi ieşirile erau destul de bine păzite (uneori) astfel că relevantă devenea punga mai ales în mijlocul de transport sau pe drumul spre casă, adică după ce se epuizau toate modalităţile de ocolire a sistemului. Cel care ţinea foarte mult la imaginea lui imacualată era de preferat să meargă fără pungă şi să vină la fel de la locul de muncă. Sau să poarte o pungă fie transparentă, fie pe care o flutura vântul a pustiu. Purtătorii de pungă erau însă mereu suspectaţi (nu discut dacă pe drept sau ba) de profituri necuviincioase.

Dar a veni cu plasa plină de la serviciu nu era doar un semn al moralităţii îndoielnice, ci şi o dovadă de responsabilitate. Cel care păşea uşor şi nu se apleca puţin sub povara pungii era socotit indiferent, uşuratic, dezinteresat de soarta familiei. Oricâtă suspiciune ar fi trezit volumul unor pungi obeze, ea era de preferat acuzei de iresponsabilitate familială. Era mai uşor de suportat statutul de hoţ prezumtiv decât cel de părinte/soţ delăsător.

Mai există şi o altă explicaţie. Acolo unde muncitorii sau funcţionarii aveau pungile goale putea însemna că sistemul funcţionează draconic. Acolo sigur exista un „om fără inimă” care încurca socotelile oamenilor de treabă, care şi-ar mai fi îngăduit unul altuia câte o piuliţă, un pachet de unt, un kil de şorici ş.a.

Deschizătoare de drumuri

Unul din rolurile fundamentale ale pungii era cel de deschizător de drumuri. De uşi, ca să fim mai precişi. Indicat era, după un jargon din epocă, „să deschizi uşa cu capul”. Asta pentru că mâinile îţi erau ocupate. Medicul, miliţianul, directorul, inginerul, asistenta, contabilul întreprinderii, brigadierul… orice şefuleţ era mai radios când vedea o pungă. Nu prea se ostenea să se uite ce conţine, fiindcă ştia că nu poate fi doar cu hârtii de ziar mototolite. Se mergea „pe încredere”.

Şpaga se putea da, pe atunci, în natură. Gâşte grase, găini, ţuică, brânză, smântână, cafea, cartuşuri de ţigări, băuturi mai scumpe, toate erau bune şi deschideau noi posibilităţi. Cu cât mai multe şi/sau mai frecvente erau pungile, cu atât mai sigură devenea cauza pe care o susţineau.

Cei de la oraş mai puteau merge şi cu plicul, dar cei de la ţară era de aşteptat să vină cu plasa. În fapt, era un serviciu care li se făcea, fiindcă ei oricum nu dădeau banii pe produsele furnizate pentru dedulcit pontenţaţii vremii. Materialul, croiala, culoarea sau uzura pungii deveneau aici irelevante. Importantă era prezenţa lor fizică, deosebit de promiţătoare. Un adevărat stimulent profesional. Nu aparenţa lor imediată era evaluată, ci potenţialul lor viitor.

Însemnele libertăţii

Punga divulga şi locurile prin care posesorul a reuşit să ajungă. Puţini erau cei care deţineau, înainte de ’89, pungi Malev. Era semn că umblaseră prin vecini. Pungile ungureşti, în general, erau deosebit de apreciate. La fel şi cele chinezeşti (ce vremuri!). Rafia lor parcă era mai elegantă şi mai rezistentă decât a noastră. De fapt, a noastră cam dispăruse.

La un moment dat, prin anii ’90, au început să apară alte înscrisuri ciudate, precum Metro, Spar, Tesco, Asda, toate spunând nişte poveşti inaccesibile celor mai mulţi. De peste ocean, de la neamuri sau cunoştinţe, aterizau Wal Mart (ce-o fi aia?), Bic şi alte denumiri mirabile. Libertatea de mişcare se citea pe neglijata pungă.

Dar şi libertatea de exprimare a început să-şi ia tributul. Poate vă mai amintiţi invazia de pungi „de leu” (încă îşi mai păstrau denumirea, deşi costau vreo 50, apoi 500 etc.) cu femei despuiate. La început o trufanda, curând au devenit nedorit de populare, copii şi maturi roşind împreună când nu erau suficient de atenţi dacă achiziţionau o pungă.

S-a întâmplat ca şi revolta şcolerilor împotriva sistemului să nu ignore punga. Elevii de la şcoli profesionale sau de la „seral” făceau un titlu de onoare din a nu purta niciodată geantă cu aluzii şcolare sau, mult mai grav, ghiozdan. Semnul dezinteresului lor pentru învăţătură se concretiza în punga cu – dacă era posibil – un singur caiet bun la toate. Era una dintre cele mai făţişe forme de jemanfişism şcolar.

Noua modă socială

Odată libertatea socială dobândită (sau considerată ca atare), s-au încetăţenit alte năravuri. Cei care voiau să  demonstreze spirit progresist, au început să nu mai dea atâta importanţă pungilor. Din pricină că moda aducea punga de unică folosinţă. Această depreciere de statut a pungii, trebuia să fie reflectată în comportament: să recuperezi o pungă de unică folosinţă putea fi un semn de ruşinoasă avariţie, una dintre sechelele vremurilor comuniste revolute.

Această coborâre în derizoriu a pungii s-a produs ca o consecință a specializării. Ştiţi, desigur, că unul dintre miturile contemporane este cel al specialistului. Nici pungile n-au scăpat. Acum există, de exemplu, pungi de diferite mărimi cu tot felul de imprimeuri, special concepute pentru cadouri. În era socialistă, cele mai revoluţionare puteau fi pungile cu Kent, Marlboro, Jim Beans, Guiness etc. Astfel, nu doar îţi prezentai cadoul onorabil, ci făceai şi nişte aluzii la ce au alţii, iar noi… ioc. Ulerior însă, aceste pungi puteau fi folisite şi în alte scopuri, nu aveau o specificitate atât de mare. Acum avem pungile de librării, în care e preferabil să punem cărţi. Sau punguţele de farmacii care nu rezistă la mai mult de 500g masă, pungi pentru pantofi, pungi pentru haine, pungi de Mac. Pe lângă cele bune la toate.

Totuşi nici epocile mai sumbre n-aufost cu totul lipsite de pungi specializate… artizanal, să spunem. Unii îşi făcuseră pungi în care încăpea un număr optim de sticle de lapte, astfel încât să nu se lovească una de alta când erau cărate şi să fie distribuită greutatea uniform în ambele mâini. Merită amintiţi şi vechii producători de boia, care legau două pungi (de muşama sau alt material cât de cât rezistent la umezeală) la un capăt şi la celălalt al unei pârghii (a se citi: băţ), iar cu acest dispozitiv pe umăr, umblau din casă în casă pentru a-şi vinde marfa. Chiar dacă aveau la temelie alte considerente, cei mai bătrâni se pare că au dat tonul specializărilor.

Cei mai vechi s-au dovedit însă reticenţi la a schimba pungile prea des, rămânând adepţii folosinţei îndelungate. Iată căscându-se un hău cultural între cei emancipaţi, care ard etapele, care reprezintă viitorul şi nu pierd vremea cu amănunte, pe de o parte, şi cei care au scrupule, care utilizează de mai multe ori, pe de alta.

Însă vremea când progresist înseamna să nu-ţi pese, să arunci fără milă pungă după pungă, a trecut, fiindcă s-a instalat moda reciclării. Dar şi aici continuă să existe diferenţieri. Dacă iluminaţii folosesc doar paporniţe doar din materiale biodegradabile, reacţionarii încă mai adună pungi de nailon şi rafie în sertarele de-acasă. Iar pungile lor de material textil (rămas din vreo pereche de nădragi sau cine mai ştie) au ajuns iar la modă. Măcar prin aceea că se potrivesc întâmplător cu noul curent eco.

Punga este, aşadar, oglindă culturală, marcă a statutului social, simbol al idealurilor purtătorului. Ea ţine pasul cu „spiritul veacului”, dar aduce şi mirosul tradiţiei riguros păstrate. Foarte rar în prim-plan, sacoşa spune mereu o poveste. Vorbea despre nivelarea socială, dar şi despre individualităţi revoltate. Despre atmosfera greu respirabilă a sistemului comunist, dar şi de frânturi de libertate sau iluzia ei. A fost mereu fidelă şpăgii naţionale, martor mut al acesteia.

Stil, moralitate, rang social, avere, concepţie despre lume, vicii, profesie, hobby-uri, caracter – iată câte se pot aduna într-o pungă. De leu, de rafie, de pânză sau eco.