Bășcălia sfârșitului

econintersect.com
econintersect.com

Nu cred că e bine plătită, dar cu siguranță meseria de „sfârșitolog” aduce o popularitate deosebită. Din iluștri anonimi, face, peste noapte, „vedete” internaționale.

Măcar o dată la doi ani – deși se întâmplă să fie și de mai multe ori într-un singur an – se găsește câte o „profeție” care e cea mai mișto dintre toate și are șansele cele mai mari de împlinire. Numai eu îmi amintesc vreo 10, fără mare efort.

Și toată industria de media se repede asupra subiectului și-l vântură în cele patru vânturi, câștigând astfel puncte de rating, accesări de site-uri – într-un cuvânt, bani. Sfârșitul lumii e o afacere, căci până și cei ce nu cred deloc în el tot se uită la astfel de știri, cel puțin ca să se distreze.

Mi s-a întâmplat să urmăresc filmul 2012 cu sonorul dat la minim. Vă spun că e o comedie foarte reușită. Să vezi pământul Americii răsturnându-se și aruncând în mare exact clădirile simbolice. Să constați că sfârșitul e interesat exact de cele mai cunoscute orașe de pe glob și mai ales de atracțiile turistice. E chiar spectaculos…

Două sunt registrele principale în care se vorbește despre sfârșitul lumii. Unul ironic, amuzat, chiar bășcălios – iar acesta predomină. Și unul alarmist, panicard, paroxistic.Citește mai mult »

Mai serviți o apocalipsă?…

via erijams.com

…căci tocmai avem una proaspătă. Nu se mai termină lumea la anul, ci altcândva. Nu prea se știe când anume. Cert e că se deschide iarăși posibilitatea apocalipticilor să-și exerseze perspicacitatea, flerul, tehnicile divinatorii, visele, ghiocurile și celelalte ustensile care numără AMR-ul Pământului.

Fapt e că această meserie de ghicitor în negura viitorului are audiență foarte largă. E plină lumea de speriați, de suferinzi, de dezorientați, de nerăbdători care au nevoie de o ancoră aruncată în viitor.

Prezentul nostru e atât de tulbure și se contractă atât de spasmodic încât oamenii ajung să-și caute puncte de sprijin taman în cel mai nesigur loc: în viitor. Pesemne că, neexistând vreo restricție a scenariilor posibile, fiecare se gândește că și fantasma lui are procentele ei de probabilitate, șansa ei de realizare. Așa că, ce ne costă? Hai să plăsmuim măcar pentru popularitate, dacă nu pentru altceva.

Că vor exista mereu spirite exaltate și creduli care să le dea ascultare nu mă surprinde. Nici nu e de mirare, la cum arată zilele pe care le trăim. Europa stă să crape, China comunistă se cocoață între liderii lumii, președintele Iranului face pe nebunul, Putin se înscăunează iarăși în Rusia și, pe deasupra, e belicos și parșiv. Nu, lumea nu are nimic liniștitor. Plus că și criza economică ne bagă fiori în oase, după ce ni s-a vârât la toți în buzunare.Citește mai mult »

Datarea defectuoasă a sfârșitului lumii

 Un grup de cercetători futurologi (cu competențe în chiromanție, onorimanție, spectroscopie, reiki tradițional și modern, cronoterapie, ghioc, bobi, pasiențe, tarot, horoscoape naționale și internaționale, clarviziuni și clarobscur, retroviziuni, retroversiuni, necromanție umană, animală și vegetală, spiritism și antispiritism, viziuni psihedelice și fantasmagorice, percepții extrasenzoriale și electromagnetice, stroboscopie, meteorologie milenaristă, echilibru homeostatic și acido-bahic etc.)  a reușit să identifice sursa decalajelor care au fost înregistrate, de-a lungul timpului, între datele la care lumea urma să-și dea obștescul și cosmicul sfârșit.

Cu toate că Sf. Apostol Ioan, maiașii, chinezii, Nostradamus, olmecii, dacii, laponii, vikingii, kosovarii dimpreună cu Pavel Coruț și ghicitorii în cafea au prezis mereu aceeași dată pentru marele final, decalajele (unele depășind chiar un mileniu) se datorează interpretărilor divergente și concurente.

Cum însă pluralismul interpretărilor nu poate fi contestat – deoarece ține de esența drepturilor omului la liberă speculație –, cercetătorii s-au văzut în imposibilitatea de a prezenta varianta corectă, deoarece riscau să ofenseze credințele unora sau altora. Mai mult decât atât, pe parcursul studiilor, au primit numeroase mărturii de la oameni pentru care sfârșitul lumii a început deja.Citește mai mult »

Viitorul din creierul nostru

Viitorul este unul dintre acele lucruri insuportabile care ne încurcă viaţa. Toată spaima cu privire la necunoscutul ce ne aşteaptă se aglomerează peste creierele noastre obosite. Ce spun eu creiere? Direct pe suflet, în coşul pieptului, în stomac, în plămânii din care oftăm doar-doar s-o mai lumina puţin perspectiva. Faptul că zâmbim la soare nu mai ajută, faptul că suntem pozitivi nu foloseşte la nimic, faptul că ne încăpăţânăm să fim proactivi nu face decât să bătucească spaima în noi mai adânc, mai afund.

De aceea meseria de futurolog este atât de bine plătită şi atât de căutată de către oameni foarte receptivi la vocile care se înalţă peste gloată, stârnind adevărate psihoze. Clarvăzătorul e apreciat indiferent de fişa postului şi de mijloacele folosite (cafea, cărţi de tarot, ghioc, palma clientului, statistici economice, prognoze financiare etc.). Aproape toţi pământenii, oricât de atei sau bigoţi, vor să afle ce se ascunde sub cortina care nu se dă nicicum la o parte. Dar această curiozitate corozivă este însoţită de un fior, de o spaimă. Fiindcă absurdul existenţei nu are niciun uitat, deşertăciunea poate să se arate la masa oricui, fără discriminare.

Aşa se explică, în parte, şi succesul instituţiilor care fac asigurări. Vând speranţă, mai mult, se jură că vând certitudini. Iar oamenii vor şi speranţe şi certitudini. Fac tot ce depinde de ei să mai scape de povara viitorului.

Incertitudinile viitorului, care ni se prezintă ca promisiuni sau ameninţări, dezghioacă omul din convenţii şi-l aruncă în lupta pentru supravieţuire. Pretextele pe care le are fiecare sunt colorate, fanteziste, veridice, monstruoase, cinice, diplomate, simulate, confuze, inflexibile, idioate, nobile, religioase, meschine: „pentru copii”, „pentru mama”, „pentru binele omenirii”, „pentru bani”, „pentru glorie”, „pentru posteritate”, „în Numele Domnului”, „pentru binele ţării”. În esenţă însă, fiecare luptă pentru sine. Mai precis, cu sine însuşi, cu spaima care zace în sine.

Viitorul are pentru fiecare „şobolanii” cu care să-l sperie. Probabil că doar sfinţii reuşesc să-şi facă invulnerabil călcâiul lui Ahile. Ceilalţi îl mascăm în pantofi comozi sau blindaţi, în speranţa că nimeni nu se va gândi să-l ia la ochi cu vreo armă. Ne doare în avans, ne doare în scenariile care ne bântuie nopţile sau zilele.

Criza economică ne obligă să ne confrutăm cu viitorul. Nu-l mai putem ocoli, fiindcă incertitudinea a urcat în pat cu noi, stă dimineaţa la micul dejun şi ne soarbe din cafea. Ne însoţeşte – mai ales! – la serviciu. Vine din ce în ce mai hotărâtă. Atunci căutăm braţele vânjoase ale cuiva să sărim, să ne liniştească, precum făceau maicile noastre odinioară. Guvernul lui Boc se dovedeşte o doică aspră, e dintre cele care nu prea ştiu să se poarte cu copiii speriaţi. Atunci fugim în altă parte. Trecem oceanul, ne-aruncăm în braţele superputernice ale lui Obama. El a promis că ştie cum să procedeze cu criza. A făgăduit că va ucide balaurul, că-i va reteza capetele, iar apoi vom primi soarele înapoi. Cu lună cu tot. Deşi doar un afiş electoral, până în urmă cu puţin timp, şi fără vreo realizare concretă, el a devenit făt-frumos pe care-l aşteptam şi care vine călare pe certitudinele unui viitor înfloritor.

Cum se căina un ziarist (acelaşi care-l socotea pe Obama erou): de la Harap-Alb încoace, noi n-am prea avut eroi în momentele cheie. Pesemne că dânsul a uitat de Cuza, a uitat de Carol I, a uitat de Mihai I, a uitat de Elisabeta Rizea, a uitat de Ion Mihalache, a uitat de Coposu, a uitat de Ierunca şi M. Lovinescu. Pesemne că i-a mâncat criza memoria. Aşa că n-a mai găsit pe nimeni care să fi făcut fapte eroice. Ori nu mai vede dincolo de colegii dumnealui de redacţie sau de coloană de ziar. Sau a confundat eroismul cu succesul economic. Cine mai ştie? Multă ceaţă împânzeşte creierele în momente de restrişte.

Şi ca şi cum asta nu ne-ar fi fost de ajuns… ca şi când faptul că românii nu mai au de lucru afară, iar criza va deveni astfel şi mai concretă nu ar fi fost destul, vor să ne ne pună cipuri în paşaport. Semnul Fiarei, al Anticristului. 666 (sau nu?). Cum să nu te înspăimânţi? Dacă deja e sfârşitul. Şi atunci ce faci ca un bun creştin ce te afli? Încerci să împiedici. Să amâi Judecata de Apoi. Să blochezi sfârşitul lumii apelând la bunăvoinţa instituţiilor. Să reprogramezi Eschatonul prin manevre birocratice.

Oare din curaj vine asta? N-ar presupune curajul să stai drept şi să-i laşi să-şi facă mendrele în jurul tău? Nu ştiu. Serios. Nu întreb retoric. Poate o veni din teamă? Nici asta nu ştiu. Poate că e doar surpriza. Deşi au aflat de multă vreme că „ziua e aproape”, creştinii au fost surprinşi că e posibil să li se întâmple chiar lor. Nu se poate o amânare? Să ne obişnuim cu ideea, să avem timp să cântărim, să decidem în cunoştinţă de cauză. Sau, mai rău, mai urât: să murim noi, apoi… copiii noştri s-or descurca ei treaba lor cum.

Nu ştiu cât curaj şi câtă laşitate se ascunde în aceste atitudini. Ca naţie, suntem destul de laşi, cum s-a văzut pe vremea Imperiului Otoman, pe vremea fanarioţilor sau pe vremea comunismului. Am avut şi noi rebelii noştri (admirabili!), dar ca naţie n-am mişcat nimic, spre deosebire de cehi, polonezi, unguri sau sârbi. Refuz această paradigmă destul de cenuşie. Şi îmi spun că oamenii strigă atât de tare probabil ca să îi avertizeze pe cei care dorm. Că nu vor, în fond, să tergiverseze zilele de pe urmă, ci doar să ne atenţioneze că ele stau să sosească.

În final, nu prea am decât două posibilităţi. Fie să cred că cei care vorbesc despre ameninţările viitorului apropiat sunt voci profetice. Iar atunci merită atenţie, cu toate că gălăgia e destul de mare, iar mesajul greu de recepţionat. Fie sunt speriaţi şi ţipă, căutând ocrotire şi un licăr de speranţă. Iar atunci mă întreb spre ce braţe suficient de puternice şi mângâieri suficient de materne se vor îndrepta ca să se simtă la adăpost.