Eșecul sectarismului

Pedro Berrugete - Proba focului (sursa)
Pedro Berrugete – Proba focului (sursa)

Există, în creștinism, o atitudine sectară care se manifestă în diverse denominațiuni. Ea se face remarcată prin severitatea cu care sunt judecați (toți) cei din alte confesiuni sau grupări, prin suspiciunea generalizată cu care este tratată orice bună înțelegere între oameni de diverse biserici creștine, prin convingerea cu care se consideră că reprezintă singura opțiune validă și justificată în creștinism, prin intoleranța virulentă față de orice alt punct de vedere.

Dumnezeul acestor grupări fie arată exact așa cum îl prezintă ele, fie nu e decât un idol creat de oameni. Probabil că la toate astea ar trebui adăugată și o ignoranță teologică acută sau preocuparea doar pentru ceea ce poate fi deformat, deturnat, interpretat răuvoitor în teologia altora, astfel încât să se demonstreze puritatea, unicitatea și perfecțiunea propriilor concepții teologice.

Din exterior (fiindcă din interior fie nu se vede, fie se vede cu totul deformat), eșecul sectarismului este cert și vizibil în mai multe domenii. Din păcate însă, acest eșec atrage după sine victime care pornesc prin a crede tot ceea ce se spune într-o astfel de grupare, ca pe urmă să se îndepărteze atât de tare, încât creștinismul însuși să le devină odios sau indiferent. Sau să rămână cu sechele de lungă durată.

Chiar dacă eșecurile despre care voi vorbi se vădesc mult mai bine în cazul unor grupări izolate, spiritul sectar este prezent și în confesiuni creștine care, de bine de rău, se recunosc reciproc (la nivel oficial și poate chiar teologic), dar care au nuclee exclusiviste de o vehemență vecină cu violența.

Eșecul de imagine

Ca să luăm întâi ceea ce se remarcă cel mai acut, sectarismul face un mare deserviciu de imagine creștinismului, promovând dezbinarea ca virtute și făcând un titlu de glorie din asta. Fiindcă astfel de grupări nu se mulțumesc doar să se considere cele mai de soi variante ale creștinătății, ci se consideră singurele variante posibile și socot că au datoria să atace pe toată lumea (mai ales confesiunile vechi).

Nu cred că e un lucru foarte grav în sine, dar este cel mai vizibil și mai ușor de înțeles: un creștinism conflictual, dispersat, învrăjbit. Foarte rar sectarismul reușește să nu cadă în capcana aroganței și judecății, arătându-și puținătatea teologică și subțirimea virtuții. Puțini sunt adepții care, după ce râcâi suprafața de o spiritualitate excesiv de pioasă, să nu răbufnească împroșcând mai întâi cu versete, iar pe urmă cu răutăți – într-un soi de isterie panicată sau răzbunătoare.

Într-o notă cu specific evanghelic, această imagine despre care vorbesc are de-a face cu mult teoretizata „mărturie” în fața lumii, fiindcă, din afară, mai întâi se vede falia, zâzania, lipsa de bunăvoință reciprocă, iar abia pe urmă – dacă mai este vreme – și virtutea celor care se vor „altfel”.

Eșecul eclesiologic

Din păcate, adesea sectarismul se bazează și pe „racolarea” de adepți din bisericile deja constituite. Nu odată un asemenea grup se întâmplă să adune nemulțumiți din diverse comunități cărora le promite, explicit sau implicit, o viață comunitară mai bună. Oricum, deja sunt destule semnale (iată unul aici) că bisericile sunt într-o criză ce nu pare să se apropie de final.

Critica problemelor existente la nivel de comunități locale sau de organisme regionale și naționale are de multe ori fundament solid. Însă grupările sectare încurajează o dizidență care nu rezolvă decât în aparență și pentru moment problemele, pentru ca, după un timp, așa cum demonstrează experiența, aceleași probleme să reapară chiar în sânul comunităților care inițial păreau (sau se făleau) să aibă soluția.

Eșecul teologic

Adevărata teologie se face în dialog, nu în monolog, se face contextualizat, în termenii unei culturi. Biblia însăși a fost dată într-un context anume, pe limba oamenilor dintr-o anumită epocă și mereu a dialogat cu mediul cultural al vremii. Forma literară, temele mari, subiectele arzătoare se regăseau și la alte popoare din Antichitate. Doar ignoranța poate crea iluzia că Scriptura a picat cumva din cer, fără legătură cu lumea și viața contemporanilor păgâni ai scriitorilor biblici. Citește mai mult »

Reclame

Prozeliți-trofee

airantwerpen.be

Ideea textului de față am cules-o dintr-un schimb de emailuri și am considerat că ar merita puțin dezvoltată. Cred că nu există evanghelic care să nu fi auzit de vreun preot ori călugăr convertit la baptiști sau penticostali. Nu arareori, acești proaspăt convertiți devin mici vedete locale sau naționale grație și mijloacelor audio-vizuale de care dispun confesiunile (neo)protestante.

Ar trebui să precizez însă, înainte să trec mai departe, că nu contest autenticitatea convertirilor, nici fermitatea noilor convingeri pe care le împărtășesc cei care-și schimbă confesiunea. Sunt prea multe elemente personale în joc și prea multe necunoscute în asemenea ecuații sufletești, ca să-mi permit să contest validitatea acestei transformări.

Găsesc însă destul de riscant și nelalocul lui entuziasmul cu care sunt purtați acești prozeliți precum niște trofee ale evanghelicilor (sau ortodocșilor) și expuși în toate vitrinele disponibile. Sunt prezentați ca niște achiziții la echipele de fotbal, cu același fast și aceeași atitudine triumfătoare (tot așa procedează și ortodocșii cu adepții veniți din rândurile protestanților). Cu deosebirea că, de obicei, la fotbal nu se întâmplă prea frecvent ca jucătorul cel nou să-și denigreze sistematic echipa anterioară.

În creștinism însă, da. E o practică chiar comună. De altfel, acesta și este unul dintre motivele pentru care se face atâta publicitate în jurul prozelitului și pentru care este solicitat să vorbească la tot felul de întruniri. El are misiunea să înfățișeze în culori cât mai sumbre locul din care a plecat, ca să poată străluci cât mai luminos noul cămin.Citește mai mult »

Biserica de cartier sau abrograrea Rusaliilor

Imagine preluată via stmatthews.org.nz

Mi-e teribil de cunoscut sentimentul și tiparul mental care limitează Biserica – arbitrar și meschin – la construcția X de pe strada Y. Baptistă, penticostală, ortodoxă sau unitariană, respectivul edificiu reprezintă pentru mulți, cu voia și chiar cu concursul clerului, „biserica noastră”. Care biserică este la mare concurență cu toate celelalte… biserici!

Pentru unii Biserica nu e totuși clădirea ca atare, ci comunitatea care se adună acolo. Enoriașii sunt biserica, templul viu, trupul mistic despre care vorbește Cristos și pe urmă apostolul Pavel. Chiar dacă se ridică însă din imanentul unei construcții fizice către o accepțiune spirituală, biserica este în continuare percepută insular, izolaționist.

Reflexele de limbaj spun mai mult decât un chintal de tratate teologice. Orice enoriaș de rând (mai ales evanghelic) ai întreba, te va lămuri că în localitatea lui sunt mai multe biserici, grăbindu-se adesea să traseze diferențele dintre ele. Mentalitatea noastră pretins creștină ne îngăduie foarte rar să percepem Biserica în universalitatea ei. Foarte rar se întâmplă ca atunci când folosim termenul „biserică” să avem în minte Biserica din toată istoria sau măcar propria confesiune în integralitatea ei istorică și actuală.Citește mai mult »