Literatura ca… „materie” școlară

…și alte materii ciudate.

(Daumier, Cititorul - sursa)
(Daumier, Cititorul – sursa)

De când mă știu mi-a plăcut să citesc. Ba chiar m-am grăbit să învăț literele înainte să ajung la școală. Așa că în clasa I, am citit de mai multe ori Abecedarul (mai ales poveștile de la final), ca să nu mă plictisesc. Dar mereu am avut o problemă cu lecturile obligatorii. Habar n-am de ce. Asta m-a ținut chiar și în anii de facultate, când cu greu mă convingeam să citesc lecturile pentru examen.

Când am fost nevoit să predau limba și literatura română, m-am trezit în fața unei dileme la care n-am prea găsit soluție: trebuia să impun unor elevi ceva ce eu făceam de plăcere și care cred că trebuie să fie mereu o îndeletnicire plăcută – cititul.

Literatura, ca materie, e capabilă să istovească orice satisfacție din ceea ce ar trebui să fie, după capul meu, bucuria lecturii. Degeaba observam eu cu încântare ironia lui Rebreanu din Ion, de pildă, că elevilor trebuia să le fac lecția după cerințele programei. Ei trebuiau să știe trăsăturile romanului realist, chestii despre naratorul omniscient, comparație cu romanul de factură psihologică, monografia satului ardelenesc, caracterizarea lui Ion, Herdelea sau Grofșoru.

Nu că toate astelalte ar fi rele, dar erau atâtea de spus și de făcut, încât nu mai aveai vreme să transmiți nimic din bucuria lecturii, din importanța sufletească și umană a interacțiunii cu o carte, din valorile etice, estetice, culturale, umane cuprinse într-un roman. Totul se transforma într-o disecție obositoare și pentru ei, dar și pentru mine. Mori cu „planurile de lecție” de gât!

În toate acele procese de analiză, sistematizare, taxonomie etc., încercam să găsesc câte o clipă de răgaz când, ca de la om la om (de la unul căruia îi place mult să citească la unul care se întreabă dacă merită), să le spun la ce le-ar putea folosi în viață să citească și mai ales să citească literatură.

Habar n-am cât am reușit. Citește mai mult »

Biserică vs. spital și școală

Domeniu public (sursa)
Domeniu public (sursa)

Scuzați expresia, dar ce logica lu’ peşte prăjit e asta? Cine ar vrea să aibă la fel de multe spitale într-o localitate precum biserici? Cine ar vrea spitale la sate? Cu ce doctori?

În dreptul școlii, chiar nu se ştie sau nu ne interesează că numărul copiilor e în scădere (sporul natural în România e negativ, deci mor mai mulţi decât se nasc) şi multe şcoli caută cu disperare soluţii să atragă copii, iar altele sunt comasate, pentru că nu mai ating cifrele minime pentru a forma clase.

Dacă tot e să ne revoltăm, atunci de ce facem diferențieri între BOR și alte confesiuni? La alte culte creştine chiar nu se foloseşte manipularea pentru a strânge bani de construcţii? Alte culte creştine nu construiesc biserici mult supradimensionate „prin credinţă”, care să se umplă într-un viitor incert?

Că se întâmplă ca cineva scârbit de clericalism sau revoltat împotriva instituţiilor bisericeşti confundă palierele de discuţie, pot să înţeleg. Că unele reflectări din presă scot în evidență mai cu seamă luxul, opulenţa ca să stârnească reacţii în rândurile publicului, iarăşi se înţelege, fiindcă presa din asta trăieşte şi cu cât mai mare e scandalul, cu atât mai bine.

Dar de la cei ce se pretind creştini şi chiar îşi asumă nu doar spoiala exterioară, ci şi principiile fundamentale, cred că e justificat să pretindem să-şi facă oleacă de ordine în gândire. De dragul onestităţii, nu din alt motiv. Știu că pentru (neo)protestanți clădirea e (mai) facultativă, dar consecvența raționamentului ar trebuie să fie obligatorie.

Există trei discuţii separate care nu se poartă cu argumente senzaţionaliste şi alarmiste din presă sau de pe panouri ţinute galeş în braţe şi postate ulterior pe reţele de socializare. Una este despre starea sistemului de sănătate, afectată de subfinanţare, exodul medicilor, „reforme” ratate şi interese ce depăşesc cu mult orice ar putea pretinde BOR de la stat.Citește mai mult »

Homeschool, after-school, no-school

Școala - Franța secolului XXI (sursa)
Școala – Franța secolului XXI (sursa)

Pentru ca o informație să fie credibilă, trebuie verificată din trei surse independente, zice legea jurnalismului. Așa că mă simt acoperit. Am trei surse din care aflu constant cât de tare se deteriorează pe zi ce trece învățământul și la ce grad de imbecilizare se poate ajunge chiar și în cazul cadrelor didactice.

N-aș exclude, prin urmare, ideea educației la domiciliu, mai precis, a ceea ce se cheamă homeschooling. Am văzut că, acolo unde apare, i se face reclamă foarte intensă și insistentă și modelul este prezentat adesae ca fiind nu doar o soluție, ci Soluția. Singura. Universală. Obligatorie. Eminamente posibilă (dacă vrei, bre, lacomule!).

Am mai deschis într-un rând subiectul ăsta și, după discuții furtunoase și îndelungi, am tras niște concluzii. Da, homeschooling-ul este o alternativă viabilă și chiar dezirabilă. Nu, nu cred că neapărat până la vârsta liceului, dar sigur ar putea merge, cu nițel efort, până prin clasa a VIII-a. Da, sunt multe avantaje pe care le are acest „sistem”. În special, libertatea de care pot beneficia copilul și părintele deopotrivă. Pot ține orele și la mare, și la munte, și în casă, și afară. Totul e să știe tata sau mama ce predă (deja se întrevede o primă problemă: dacă nu știe?).

Mai există, pe urmă, libertatea părintelui de a controla ce anume învață copilul. Trebuie remarcat însă că ideologiile pot să se insinueze foarte bine și aici, fiindcă părinții au niște manuale după care lucrează, iar acestea sunt făcute potrivit cu o filosofie de viață. Peste asta, nimic nu m-ar putea convinge că părinții sunt mai greu de ideologizat decât profesorii. Dar, e drept, sunt mai greu de controlat, fiindcă nu depind de sistem.

Există și neajunsuri ale acestui model de școlarizare, dar, din câte am reușit să aflu până în prezent, adepții homeschooling-ului nu prea le acceptă și nu prea sunt dispuși să le discute (există și excepții!). De fapt, cred că acesta este principalul neajuns: faptul că este prezentat ca un fel de El-Dorado al educației copilului, ca un model perfect și fără cusur.Citește mai mult »

Mineriadele – simboluri și profeții

By Cristian Chirita (sursa)
By Cristian Chirita (sursa)

Dacă vă aduceți aminte (dacă nu, puteți să revedeți documentarele făcute de alții), la scurt timp după mineriada sângeroasă din iunie 1990, Iliescu explica la televizor că minerii au săpat spațiul verde și au plantat flori în fața clădirii guvernului.

Gura lui aurită de profet fără brevet a grăit un adevăr ce s-a transformat într-o normă. Luați, de pildă, obsesia primăriilor pentru borduri, pentru spații verzi. Dar nu vă gândiți imediat la faptul că vor să ne primenească plămânii (că partea asta ține de discursul pentru imagine), ci gândiți-vă cum o firmă poate semăna flori de 4-5 ori într-un an pe un scuar nesemnificativ, cum poate semăna gazon de curte și să-l schimbe periodic, cum poate vărui borduri, copaci, bănci și tot ce nu mișcă, numai să rămână lipită de robinetul cu bani publici ușor accesibili.

Nu puțini sunt primarii care au rămas în istoria orașelor pe care le-au gospodărit prin grija iliesciană pentru panseluțe și pentru inventarea spațiilor în care să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe…

La un nivel ceva mai sofisticat, această preocupare a politicienilor pentru detaliile de imagine ce ascund crime sau nenorociri a devenit un sport extrem de popular. De fapt, nu doar politicienii, ci o grămadă de categorii sociale sunt înscrise în competiția „cine arată mai mișto, fără să fie”.

Atunci, în iunie, minerii omorâseră oameni, iar Iliescu ne spunea că criminalii trebuie apreciați pentru că au semănat flori în scuaruri.Citește mai mult »

Da, sunt de acord să predea „evoluția” în biserică

religie si evolutie
(Decupată dintr-o poză care circulă pe FB)

De la atei am pretenții mai mari, pentru că ei înșiși pretind că sunt mai luminați de lumina rațiunii. Or, lumina rațiunii – care se concretizează în coerența logică, printre altele – ne spune că raționamentul construcției de mai sus este greșit.

Prima eroare e aceea că sunt puse în opoziție religia și evoluția. Dacă e să fim riguroși – și așa ar trebui să fim în imperiul rațiunii – religia e un fenomen social (cel puțin) și un important aspect al realității, pe când evoluționismul (sic!) este o teorie științifică ce vrea să explice un fenomen destul de precis: evoluția biologică a lumii vii. Cum le compari?

Există o teorie care vrea să contracareze evoluționismul, dar aceasta poartă numele generic de „creaționism”. Nici nu are rost menționat că în intervalul dintre cei doi poli există o grămadă de poziționări intermediare, care fac ca opoziția să nu fie nici pe departe atât de puternică pe cât se sugerează.

A doua eroare e aceea că se acreditează ideea că a fi creștin presupune automat excluderea evoluției. Or este știut că au fost și în trecut și sunt în prezent creștini care îmbrățișează teoria științifică evoluționistă, dar nu și filosofia aferentă ei, care se extinde într-un mod ilicit până la a postula că Dumnezeu nu există. Știința nu are mijloacele să demonstreze existența sau nonexistența lui Dumnezeu, ci trebuie să se limiteze strict la realitățile palpabile, cognoscibile.

O a treia eroare este mai gravă decât primele două prin implicațiile ei. Școala își propune să pregătească oameni pentru viață și pentru societate. Dar religia este un fenomen social și o realitate cu pondere însemnată în prezentul și mai ales în trecutul nostru. Deci școala trebuie să vorbească și despre religie, fiindcă, dacă o ignoră, îi văduvește pe copii de o importantă cheie de înțelegere a lumii în care trăim.

Cum poți vorbi despre Evul Mediu, fără să te raportezi la religie? Cum poți să discuți istoria Americii și să excluzi religia? Cum poți să vorbești despre abolirea sclaviei și să excluzi religia? Falsificând istoria precum comuniștii. Altă șansă nu există.Citește mai mult »

Codul etic al dascălului

Moise cu cele zece porunci, Rembrandt (sursa)
Moise cu cele zece porunci, Rembrandt (sursa)

 

Dacă am fi într-o țară cât de cât normală, un cod etic al profesorilor și învățătorilor ar veni oarecum firesc (deși poate că nici măcar n-ar fi necesar), s-ar înscrie într-un pachet de bune practici și intenții ce reglează raporturile dintre școală și societate.

La noi însă, această propunere – în aparență onorabilă – are tot felul de fațete întunecate. Căci corupția consistentă, aia care aduce bani gârlă, nu e în straturile dascălilor simpli, a învățătoarelor devenite țațe și mahalagioace, ci mult mai sus, pe la directori, prin inspectorat, prin ministere.

Cazurile reclamate până acum mie mi se pare că nu dovedesc corupția sistemului, ci, cel mult, nesimțirea, proasta creștere, aroganța sau, de ce nu?, onestitea și acceptarea unei stări de fapt generalizate. De la fiecare ședință cu părinții se vine cu buzunarul mai ușor. Și foarte puțini sunt cei care dau „benevol”.

Oricine a avut de-a face însă cu inspectoratul pentru vreo problemă mai complicată știe că acolo lucrurile sunt așa cum le hotărăsc tartorii locali. Pentru că legea și metodologia lasă destul loc și pentru tocmeală. Ei te omoară și te înviază la loc dacă au nevoie de tine. Voi știați că un dascăl nu se poate transfera în primul an de muncă în sistem. Ei, aș! Se poate!

Și, mai presus de orice, ei sunt cei mai aproape și cei mai implicați în afacerile pe bani europeni. Dacă nu cei din minster, atunci cine (să-ți țină cursuri in/utile în după-mesele în care tu ai timp berechet de pierdut), dacă nu cei din inspectorate, atunci cine (să se dea sfară în țară și să transforme acele cursuri în cerințe și „puncte”), dacă nu prin directori, atunci cine (să forțezi profesorii să vină ca să poți justifica la urmă că banii au fost cheltuiți „cu folos”)?

Acești inși unși cu toate alifiile nu lasă, de pildă, ca legea să fie aplicată dur – să meargă banii exact acolo unde merge elevul (celebra finanțare „per capita”) – pentru că trebuie să țină în viță școlile a tot felul de piloși. Deși, judecate lucrurile în amănunt, și aici mai există nuanțe.

Sindicatele, de obicei, nu reprezintă decât o anexă profitabilă a inspectoratelor. Liderii de sindicat sunt tipi cu influență și se poate apela cu încredere la ei pentru a „rezolva” anumite probleme.

De ce sunt atât de convins că inspectoratele sunt corupte? Citește mai mult »