Sfaturi pentru părinți (4) – Educația religioasă

fak.nu

Deschid un subiect de care mi-e cumva teamă. Voi încerca să conturez un cadru cât mai nuanțat și poate că se vor desprinde și niște concluzii. Însă, oricum aș încerca, există în mediul evanghelic o povară pe care o moștenesc majoritatea celor crescuți „în familie”. Nici eu nu cred că am scăpat de ea. Așadar, ceea ce citiți în continuare trebuie luat cu avertizarea că s-ar putea să fi generalizat nepermis unele experiențe la care am avut acces direct sau prin oamenii cu care am discutat.

În familie, educația religioasă începe odată cu nașterea copilului, fiindcă orice creștin trăitor își exercită în felul său credința și își trăiește experiențele religioase definitorii. Copilul va înregistra, la început inconștient, rugăciunile care se fac în preajma lui și discuțiile care se poartă cu privire la biserică, bine și rău, Dumnezeu, diavol etc.

Îmi vine greu a crede că putem oferi mai mult decât suntem noi înșine, fiecare în parte. Felul în care noi înțelegem creștinismul, Biblia, mizele importante ale existenței, natura lui Dumnezeu vor modela tot ceea ce transmitem explicit și implicit urmașilor. Probabil că numai prin contrast cu părinții (sau, în cazul fericit, în continuarea a ceea ce au arătat ei), copiii vor fi în stare să-și facă o imagine mai bună, mai cuprinzătoare, mai sănătoasă despre cele sfinte.

E greu, în acest domeniu esențial, să nu încerci să pari mai mult decât ești. Dar e dureros să fii descoperit ca prefăcut, să fii taxat de copilul cu simț critic și sancționat pe motiv că maimuțărești creștinismul autentic.Citește mai mult »

Divided – impresii despre un documentar controversat (continuare)

9. E deconcertantă obstinația cu care cei care au renunțat la Școala Duminicală (și sunt intervievați de Leclerc) invocă drept argument în favoare deciziei lor prescripțiile biblice. Nu contest validitatea acestei idei ca atare. Problematic aici e faptul că recursul la modelul biblic se face selectiv, în funcție de nu se știe ce criterii. Adică, s-a observat că tinerii părăsesc biserica, atunci hai să vedem ce spune Biblia. Pe care, și înainte ca problema să capete asemenea amploare sau să luăm vreo măsură, și acum când am luat măsuri pretindem că o citim și înțelegem.
Dar, pe lângă problema tinerilor, mai există și problema banilor, și a săracilor, și a modelelor de conducere antreprenoriale etc. Astea mai pot aștepta revenirea la modelul biblic. Pesemne că nu ne putem permite să le facem pe toate… biblic. Dacă-i așa, de unde știm că acum au liderii respectivi viziunea corectă? De ce văd atât de selectiv și de sporadic ceea ce e de făcut? Eu cred că ar fi (fost) mult mai prudent ca acești lideri îngrijorați să explice de ce în anumite perioade acest model – nebiblic – a fost funcțional, iar acum nu mai e. Nu de alta, dar cred că s-ar putea aduna suficiente mărturii ale unor oameni pentru care Școala Duminicală a avut o influență benefică hotărâtoare, menținându-i în bisericile lor – și mă gândesc la generații întregi care ne-au precedat.

10. E destul de greu de acceptat o soluție ce vine din interiorul unei comunități care a avut vreme de două veacuri orbul găinii. Oare de ce nu va fi reacționat mai devreme? Iar dacă îi ia două secole să observe că a adoptat o practică nebiblică, putem risca să credităm rezolvarea propusă acum cu virtuțile unei soluții viabile și biblice?
Dacă doar procentele au reușit să-i covingă pe lideri să ia atitudine – ba există o intervenție a unui pastor de tineret care zicea cam așa: am băgat foarte mulți bani în aceste întruniri, dar fără rezultat (deci asta să fie măsura lucrurilor??) –, deci dacă abordarea este una de tip managerial, ce șanse sunt ca aceste concluzii să fie valide? De unde am putea obține certitudinea că soluțiile sunt corecte, dacă însuși diagnosticul este relativ superficial și, în orice caz, unilateral? Lipsește cu desăvârșire ceea ce, în medicină, se cheamă diagnostic diferențiat.

11. Studiile biblice desfășurate de ani de zile la Cluj, sub oblăduirea lui Beniamin Fărăgău, și care se adresează cu predilecție tinerilor, se pare că, dimpotrivă, au fost de mare folos multora dintre cei care le-au frecventat. Nu există statistici, însă, după opiniile adunate de-a lungul timpului (vedeți și comentariile la această postare), am rămas cu impresia că a făcut cu mult mai mult bine decât rău. E drept că aceste studii se adresează cu precădere studenților, dar tot sunt activități separate de întâlnirile bisericii.
De unde deduc că, înainte de a contesta în absolut aceste practici, ar trebui analizat și ce tip de conținut au acele întâlniri. Așadar, separările ca atare s-ar putea să nu fie o eroare în sine, ci ceea ce se întâmplă acolo să fie problematic. Nu văd ce rău poate face o întâlnire în care tinerii să poată pune cuiva întrebările la care părinții nu le pot răspunde sau – după cum știm bine că e cazul la noi – se rușinează să le discute.

 Citește mai mult »

Divided – impresii despre un documentar controversat

Am găsit în sfârșit răgazul să văd filmul Divided, care se pare că a făcut oarece vâlvă și pe meleagurile noastre. Pentru reacțiile suscitate pe bloguri evanghelice, vă puteți documenta pe mariuscruceru.ro (eu am reținut de la dumnealui două dintre postări, pe care le găsiți aici și aici, – elocvente sunt mai ales comentariile). Mai multe bloguri au preluat documentarul, dar nicăieri n-am mai văzut să se fi comentat cât de cât semnificativ. Există chiar și bloguri ortodoxe care au fost receptive la problema pe care o ridică realizatorul (dar link-ul nu mai funcționează).

Dacă n-ați văzut documentarul, îl puteți urmări aici (e cu subtitrare în lb. română). Iar dacă nu aveți timp, vă fac un scurt rezumat: Philip Leclerc pornește să investigheze cauzele care îi determină pe jumătate (sau, după unele statistici, chiar mai bine de trei sferturi) dintre adolescenții evanghelici să-și părăsească definitiv bisericile. Vina principală ar purta-o, potrivit concluziilor, Școala Duminicală – adică educația religioasă segregată pe categorii de vârstă.

Îmi expun mai jos impresiile de pe urma vizionării.

1. Problema „youth ministries” nu se regăsește nici pe departe în aceeași formă și în bisericile evanghelice din România. Cu toate acestea, nu pot fi ignorate anumite similitudini. Mai ales bisericile din oraș au o tradiție destul de bogată în privința grupelor de copii și a programelor pentru tineret. Prin urmare, fimul poate constitui un punct de plecare pentru o dezbatere, în contextul în care și bisericile evanghelice românești încep să înregistreze o înstrăinare a tinerilor de comunitățile religioase natale.

2. E prima oară când aud contestații fundamentate și exprimate deschis la adresa acestui model de lucru (pe grupe de vârstă). Se dau procente (cu adevărat îngrijorătoare) privind tinerii care pleacă definitiv din biserică. După unele statistici, în această situație se află 80% dintre adolescenții creștini – mă gândesc că se referă la evanghelici, fiindcă n-am văzut niciun preot intervievat.

3. Filmul ajunge la concluzia că rata mare a abandonului eclesial în rândul tinerilor are la origine separarea activității tinerilor de cea a bisericii. Peste această separare neavenită se suprapune și nepăsarea părinților (tații sunt cei dintâi vizați) care lasă în seama pastorilor de tineret educația religioasă a copiilor. După părerea mea, autorii documentarului operează cu un determinism simplist care, pe de o parte neagă libertatea individuală (sau nu îi lasă un loc de manifestare) în virtutea căreia orice om poate alege să nu mai meargă la biserică; iar pe de altă parte, nu ține cont de elementul transcendent, și anume de puterea lui Dumnezeu de a (re)chema pe oricine la sine.

4. Investigația istorică se oprește la părintele Școlii Duminicale, Robert Saikes, fără să elucideze motivele care au determinat biserica de acum 200 de ani să adopte acest model și să-l extindă dincolo de intențiile inițiale ale „inventatorului”. Cred că era un punct crucial care, dacă n-ar fi fost ignorat, ar fi putut furniza niște răspunsuri mult mai temeinice și mai complexe, facilitând o înțelegere mai profundă a fenomenului studiat. E mult prea reducționist să acceptăm, așa cum sugerează filmul, că indiferența taților a fost factorul determinant în aclimatizarea acestui model la practica bisericii.Citește mai mult »