Creștinismul în slujba eticii individualiste

Giotto - Sf. Francisc renunțând la bunurile pământești (sursa)
Giotto – Sf. Francisc renunțând la bunurile pământești (sursa)

Câtă vreme creștinul sau creștinismul susțin valori „de dreapta”, cum ar fi libertatea individuală, libertatea de asociere și de inițiativă, stimularea inițiativei private, limitarea posibilităților statului (de orice culoare politică) de a se amesteca prea mult în treburile individului, nu am nicio problemă. Mi se pare just să fie apărat omul (privit ca persoană cu demnitate, nu ca obiect de propagandă sau ca simplu pion social) în fața leviathanului.

Încă mi se pare ok și când este apărat dreptul la proprietate individuală și chiar inviolabilitatea acestei proprietăți – ambele necesare capitalismului –, câtă vreme este agonisită în mod corespunzător, firește.

Dar când creștinul sau creștinismul fac un pas mai departe și legitimează în alb, ca să zic așa, îmbogățirea și mai ales discrepanțele pe scara socială, aici încep să nu mai înțeleg. Unii vor spune că sunt socialist, că mi-s de stânga… fie, frate. Dar spun deocamdată că în creștinism există niște idei care ne pot izbăvi din această inevitabilă dualitate: dreapta-stânga.

Mai întâi însă vreau să formulez o obiecție metodologică. Am observat că, mai ales printre americani (sadea sau naturalizați), e la modă să susții dreapta politică cu toate pretențiile ei. Inclusiv cu conservarea discrepanțelor economice, pe principiul că așa a dat Dumnezeu să fie, și dacă nu ești bogat, pune frumușel mâna să muncești. Iar cine nu cântă în acest cor se cheamă că ar fi, vezi bine, în neregulă la creierașul său creștin.

Mă opun unei astfel de viziuni câtă vreme nu avem parte de o viziune politică revelată în mod direct și explicit. Cum n-am dat peste ea nicăieri în Scriptură, îmi rezerv dreptul de a considera abuzivă pretenția că orice creștin autentic gândește fix așa cum îi spune politicianul sau partidul de dreapta. Să nu încurcăm prioritățile și borcănașele, zic eu.

P-ormă, vreau să consemnez și care sunt obiecțiile mele de fond foarte specific în chestiunea inegalități economico-sociale. Că există niște inegalități care trebuie luate ca atare, putem fi de acord. Că aceste inegalități creează dezechilibre și tensiuni, iarăși e un fapt pe care nu avem cum să-l ignorăm. Dar că creștinul sau creștinismul ar trebui să consolideze aceste inegalități mai ales prin legitimarea teologică a diferențelor dintre săraci și bogați… ei bine, aici zic „pas”.

Prima observație, pe care mi-o extrag din zicerile lui Miroslav Volf*, e aceea că, până una-alta, cei avuți au la dispoziție un întreg arsenal mediatic și ideologic pentru a-și consolida și justifica poziția și privilegiile. Deci e mai degrabă just ca mesajul în care-și înveșmântează ei pretențiile să fie analizat cu un plus de atenție de către creștini.

A doua observație ar trebui să domolească niște potențiale neliniști. Nu sunt atât de revoluționar încât să susțin că creștinismul ar trebui să cultive suspiciunea față de bogați și să-i instige pe săraci împotriva acestora. Citește mai mult »

De ce-mi place Bono

 

By David Shankbone (detalii)
By David Shankbone (detalii)

Pentru că vorbește cu nonșalanță despre credința lui. Creștină! Inclusiv în publicații seculare. Și face asta fără eufemisme, chiar dacă unii (vezi CNN!) vor să scoată cu totul astfel de referințe din biografia lui.

Pentru că donează bani cu grămadă pentru diverse cauze umanitare. (Și cine sunt eu să judec dacă o face din dragoste creștinească sau e doar un mare filantrop ce vânează slavă deșartă?)

Pentru că se perindă cu dezinvoltură printre potențații planetei, apărându-și cauzele fără inhibiții sau complexe, vorbind despre ele oriunde și oricând. Și adesea îi eclipsează cu aparația lui.

Pentru că este un strateg și un diplomat care știe că una dintre cele mai importante calități ale sale trebuie să fie perseverența, iar el e dispus să aștepte și să insiste, și asta dă roade importante pe termen lung.

Pentru că nu se sinchisește cu ce ideologie este asociat, atâta vreme cât reușește să își ducă la îndeplinire obiectivele, iar singura ideologie care-i poate fi atribuită e cea a „samariteanului milostiv”.

Pentru că își folosește abil uriașul capital de imagine ca să ia bani de unde sunt în exces, ca să-i ducă acolo unde e nevoie de ei.

Pentru că a luptat, cu armele lui, pentru împăcarea protestanților cu catolicii din Irlanda de Nord.

Pentru că e în stare să cânte live și să improvizeze oricând e nevoie.

Pentru că preferă mereu să nu vorbească prea mult despre zgârcenia celor care dețin milioanele, ci să aprecieze fiecare gest mărunt de bunăvoință.

Pentru că este mereu o prezență tonică în aparițiile sale publice.

Pentru că are capacitatea să-și schimbe punctele de vedere chiar cu privire la chestiuni esențiale ale activității sale, cum ar fi relația dintre sărăcie și capitalism.

Pentru că acceptă distincțiile și premiile care i se oferă, profitând de prestigiul pe care i-l aduc și reinvestindu-l în acțiunile sale umanitare.

Pentru că eu cred că un creștin în postura lui cam asta poate face: să ajute cât poate și să atragă atenția asupra unor probleme, chiar cu riscul de a greși sau de a fi răstălmăcit.

Pentru că îi incomodează și enervează pe dogmatiștii din toate taberele, însă e prea vizibil ca să poată fi ignorat.

Pentru că e o apariție stridentă și extravagantă, care ți se lipește de retină, fapt ce contribuie la eficacitatea cu care mesajele sale ajung la destinatari.

Pentru că e din Dublin, la fel ca un alt irlandez celebru pe care-l citește și apreciează: C.S. Lewis.  (Later edit: Natan are dreptate, Lewis nu-i din Dublin 🙂 )

Pentru că e căsătorit cu aceeași femeie de peste 30 de ani.

PS: Acum aștept comentarii în care să mi se dovedească, fără putință de tăgadă, că, „potrivit Bibliei”, Bono nu este mântuit și că muzica rock nu poate fi „creștină”.

Și, pe lângă asta, aștept ca Voicu să-mi ofere gratis cartea despre U2 pe care a publicat-o la Aqua Forte, fiindcă tocmai i-am făcut reclamă. 🙂 Deși, cred că mai bine o cumpăr, la cât de prost merg lucrurile în branșa asta. 😉

U2

Cel mai sărac președinte din lume

via: bbc.com
via: bbc.co.uk

Ca vechi militant de stânga, Jose Mujica, are un comportament în acord cu teoria. El alege să trăiască sărac și observă care sunt resorturile și riscurile dorinței de a obține prosperitatea cu orice preț.

„I’m called ‘the poorest president’, but I don’t feel poor. Poor people are those who only work to try to keep an expensive lifestyle, and always want more and more,” he says.

„This is a matter of freedom. If you don’t have many possessions then you don’t need to work all your life like a slave to sustain them, and therefore you have more time for yourself,” he says.

„I may appear to be an eccentric old man… But this is a free choice.”

The Uruguayan leader made a similar point when he addressed the Rio+20 summit in June this year: „We’ve been talking all afternoon about sustainable development. To get the masses out of poverty.

„But what are we thinking? Do we want the model of development and consumption of the rich countries? I ask you now: what would happen to this planet if Indians would have the same proportion of cars per household than Germans? How much oxygen would we have left?

„Does this planet have enough resources so seven or eight billion can have the same level of consumption and waste that today is seen in rich societies? It is this level of hyper-consumption that is harming our planet.”

Sigur că îți stârnește simpatia. Deși cu toții știm că nu luxul președintelui sărăcește țara, semnalul e unul pozitiv pentru săraci (care sunt din ce în ce mai mulți). Dar Mujica are și el problemele lui, care sunt cel puțin la fel de importante pe cât este atitudinea față de lux și consumerism. E vorba despre susținerea avortului și a consumului de canabis, care nu pot fi trecute cu vederea:Citește mai mult »

„Inimă de piatră” sau cum au apărut băncile de azi

jurnalul.ro
jurnalul.ro

Avertizare: Textul de față dezvăluie deznodământul poveștii.

Nu știu cum se face, dar poveștile sancționează destul de drastic dorința pătimașă de îmbogățire, bogăția lipsită de generozitate, năpăstuirea celui sărac și disprețul față de muncile așa-numite „de jos”. Asta ca să enumăr numai câteva.

Nici Inimă de piatră, basmul lui Wilhelm Hauff, nu face excepție. Povestea – frumoasă și foarte reușit tradusă[*] – îl are drept personaj principal pe Peter Munk, băiatul orfan al unui cărbunar din munții Pădurea Neagră. Neavând de ales, Peter devine și el cărbunar, însă visează mereu să scape de această meserie și să ajungă precum cei pe care-i invidiază în taină: Ezechiel Zdrahonul, Schlurker Lunganul, Wilme cel Frumos.

Cum-necum, reușește să își îndeplinească dorința – vă las să citiți și să aflați prin ce mijloace – și devine extrem de bogat. Însă toate au un preț pe lumea asta. Iar prețul pentru bogăția și faima lui Peter Munk e propria inimă.

În momentul în care inima lui capabilă să simtă milă, dragoste, tristețe și toată gama de emoții umane este înlocuită cu una de piatră, rece și nesimțitoare, Peter devine preocupat exclusiv de bogăție, de distracții, de renume și de propria persoană. Până și căsătorie devine o chestiune de amuzament, de „hai s-o facem și pe asta, poate se schimbă ceva”.

E foarte interesantă observația lui Hauff cum că adevărata prosperitate a lui Peter vine după ce personajul se apucă de cămătărie. În noua lui postură, se remarcă tocmai prin insensibilitatea totală față de datornici (inima nu-l mai deranjează cu simțăminte precum compasiunea, îngăduința, mila), de la care stoarce și ultima centimă a datoriei și dobânzii.Citește mai mult »

Malnutriți și îmbuibați

Copyright: Richard and Slavomir Svitalsky (via http://www.cartoonmovement.com/)

UPDATE: Iată și o știre care explică de ce nu auzim mai des despre foametea din Africa, deși fenomenul este unul cât se poate de actual și de real.

Nu demult am primit pe email o colecție de ziceri ale unor oameni de seamă care propuneau soluții pentru stoparea exploziei demografice (le puteți citi aici). La cât sunt de inumane, firește că sunt prudent în a le da crezare. Însă, dincolo de radicalitatea acestor propuneri, există un element comun: toate vizează controlul înmulțirii populației.

Asta în condițiile în care 16% din populația Terrei consumă 80% din resurse. Având în vedere că procentul e prezentat de CNN și argumentat de către grupări ecologiste, e foarte posibil să fie într-o anumită măsură falsificat. Dar e o certitudine că țările așa-zis civilizate consumă din resursele naturale cu mult peste Africa, Asia (săracă) și America de Sud la un loc.

Dacă așa stau lucrurile, bizar mi se pare că se consideră că sursa problemei o reprezintă sporul natural foarte ridicat al țărilor în curs de dezvoltare care, chipurile, ar trebui să ia lecții de la civilizații europeni și americani ce nu mai produc la fel de mulți pui, ci se împerechează fără… urmări. Nici măcar nu se ia în calcul ipoteza că stilul de viață euro-american ar putea fi atât de costisitor și exagerat încât factura o plătește întregul glob pământesc și că de la asta s-ar putea să ni se tragă toate primejdiile.

Ba da, se mai vorbește totuși și despre acest aspect, însă ideologizat. Vin organizațiile ecologiste și ne îndeamnă să facem dușuri mai scurte, să stingem becul o oră pe an etc. Niște frecții la picior de lemn, care, dacă e să cuantifici, nici nu se știe dacă nu cumva fac mai mult rău decât bine. Căci toate aceste „campanii” înghit fonduri, necesită afișe, folosesc resurse etc.Citește mai mult »

Banii Bisericii

http://www.sodahead.com/

Nu știu ce grad de plauzibilitate are observația pe care am de gând s-o fac, dar mă hazardez să o supun atenției și sancțiunii dumneavoastră.

Există de-a lungul istoriei Bisericii câteva momente de cumpănă. Unul dintre ele e cel inițial, când Biserica, la scurtă vreme după fundare, urma să-și îndeplinească mandatul încredințat de către Cristos. Trebuia să se extindă până la „marginile pământului”. Atunci, cei care alcătuiau biserica au decis să facă un lucru oarecum neașteptat: și-au vândut averile și au pus banii laolaltă.

În secolul IV, când Biserica a căpătat trecere înaintea lui Constantin și a început să aibă parte de favoruri (inclusiv de natură financiară), o seamă de creștini au renunțat la orice posesiuni și la eventuale ranguri (ce confereau putere) și s-au retras în pustie.

După schismă, prin secolul XII, când Biserica Catolică începuse să cam huzurească și totodată să deraieze către practici destul de bizare, au venit Francisc din Assisi și Dominic de Guzman care pledau pentru sărăcie, pentru lepădarea posesiunilor. Din păcate, ideea lor n-a ținut prea multă vreme, căci la vreun secol după petrecerea lor din lumea asta, ordinele franciscan și dominican începuseră să dețină averi însemnate.Citește mai mult »

Atitudinea corectă faţă de bogăţie

Titanicul nu a lăsat în urma sa doar suferinţă, groază, umilinţă, nedumeriri şi un film foarte celebru, ci şi mesaje către cei de pe uscat. Lolek şi Bolek au descoperit un asemenea mesaj înghesuit între scândurile unei vechi ambarcaţiuni cu vâsle care, pasămite, fusese folosită ca barcă de salvare în urmă cu aproape un secol. Aici trebuie să intervenim cu o explicaţie. Cei doi erau, la acel moment, deţinătorii unei afaceri prospere cu materiale reciclabile. Astfel că malul mării reprezenta pentru ei nu atât un prilej de agrement, cât o inepuizabilă sursă de venit. Drept pentru care îşi achiziţionaseră o insulă situată în zona în care curenţii transportă tone de deşeuri deversate în ocean.

După ce s-au căznit să înţeleagă şi să traducă mesajul, cei doi au hotărât să supună atenţiei publice acest document cu învăţături creştineşti adresate celor care se gândesc la bogăţie. Dacă reuşea să treacă oceanul, probabil că autorul lui ar fi devenit un profet în Lumea Nouă.

Manuscrisul (că era scris de mână) purta antetul RMS Titanic şi era datat 1 aprilie 1912.

––––––––––

Sporirea bunurilor şi a averii este – orice s-ar spune – o datorie sacră pentru fiecare om. Sărăcia aduce mizerie, frustrare şi crize relaţionale. Câte familii nu s-au destrămat din cauza lipsei banilor? Iar mizeria abrutizează fiinţa umană. Săracii suferă, în general, de complexe de inferioritate şi îi invidiază pe cei care sunt mai binecuvântaţi decât ei. Soluţia ar fi să aibă şi ei mai mult, iar dacă vor lucra cu mai multă înţelepciune, rezultatele nu vor întârzia să apară.

Diavolul urăşte bogăţia. El ar vrea ca toţi să fim săraci, de aceea se străduieşte prin toate mijloacele să ne scoată din minte ideea profitului. Nici firea noastră nu prea vrea lux şi abundenţă – în ciuda faptului că mulţi par să caute tocmai aceste lucruri –, ci preferă lenea şi mizeria. În aceste condiţii se cuvine să luptăm cu toată puterea pentru a păstra nestinsă flacăra dorinţei de a avea mai mult.

Iată câteva reguli simple, însoţite de explicaţii, care pot contribui hotărâtor la consolidarea situaţiei financiare proprii.Citește mai mult »

Biserica ne mântuie de criză

Bugetul (de criză!) al României pe anul 2009 a alocat bani pentru câteva sute, chiar mii de biserici. Probabil că Parlamentul şi Guvernul au constatat o întoarcere fără precedent a românilor către religie. Păcat că nu ne-au prezentat şi nouă argumentele statistice pe care şi-au întemeiat deciziile. Astfel stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să dau cu presupusul până când vor binevoi să ne lumineze şi pe ăştia mai răutăcioşi.

Iar dacă îmi dau cu presupusul, atunci presupun că această generozitate cu lăcaşurile de cult este o datorie pe care şi-au achitat-o aleşii colegiilor şi un acont pentru încă un mandat. Cel care a reuşit să introducă biserica în lista cu amendamente, poate merge cu capul sus la parohia din circumscripţie şi să mărturisească – suntem convinşi că o va face cu toată smerenia – că a făcut şi el un pustiu de bine casei lui Dumnezeu. Iar enoriaşii care vor fi trecând pe-acolo să aprindă o lumânare, să bată o metanie, să spună o rugăciune sau să participe la serviciul divin vor auzi, ca din întâmplare, că pictura, strana, acoperişul, fanfara, finisajele, cărămida, zidurile sau ce o fi să fie i se datorează acestui netrebnic slujitor al cerului. Şi tot ca din întâmplare, dacă enoriaşul cu auz ascuţit va fi mişcat şi se va învoi, îl va mai trimite pe alţi patru ani în „jungla” politicii de care generosul catindat se străduie de ani întregi să scape, dar nu poate. De prea mult simţ civic şi prea mare dorinţă de întrajutorare a semenilor.

E foarte ciudat cum în anul în care se preconizează să fie puşi pe drumuri mii de români, bisericile (fără deosebire de culoare denominaţională) devin consumatori direct de la bugetul ţării. Personal, mă aşteptam la un spirit creştinesc care să refuze orice ajutor, fiindcă… ţara arde. Să abandoneze orice proiecte şi să se îngrijească, printre ruine sau schele, de sufletele celor pe care îi va cuprinde deznădejdea că nu vor mai avea ce să pună pe masă. În loc de astea, bisericile se comportă ca nişte instituţii concurenţiale ce trag cât pot din „caşcaval”. Bizară situaţie când bisericile au devenit devoratori de capital. Unele de dragul esteticii, altele de dragul confortului, altele pentru că aşa se face, altele cine mai ştie de ce.

Dacă sărăcia ar fi fost eradicată din România, poate că n-ar fi atât de strident. Până una alta însă, sunt destui care mai caută prin gunoaie şi care dorm pe magistralele de apă caldă. La Scriptură, din câte ştiam eu, spune că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti. Şi tot pe acolo se spune ceva despre religia adevărată pusă în relaţie cu văduva, orfanul, săracul, puşcăriaşul sau neputinciosul. Aşadar, cu ăia de la periferii, cu cei care put şi care sunt indezirabili.

Nu pot să nu îmi amintesc de faptul că la începuturile ei, Biserica se aduna în case, prin catacombe, în aer liber. Iar azi trebuie să îngropăm sute de mii de euro în ziduri, iar după aceea zeci de mii în întreţinerea lor. Nu contest că există şi clădiri mai modeste, care comportă cheltuieli minime, dar există şi construcţii prevăzute cu instalaţii sofisticate şi tot felul de facilităţi ce solicită contribuţii financiare şi umane consistente.

Sigur că această critică adusă luxului poate servi ca pretext unei atitudini ostile bisericii. Dar nu e cazul. Pot să înţeleg şi – măcar în parte – motivele pentru care se justifică existenţa unor clădiri cu destinaţie specială. Mai ales în cazul bisericilor tradiţionale, lăcaşul de cult este socotit sfânt. Ba mai există şi greco-catolicii care nu au unde se închina. Ori a sporit numărul enoriaşilor unei denominaţiuni. Cu siguranţă nu pot fi toţi într-o oală.

Nu vreau nici să dau apă la moara celor care caută tot felul de pretexte ca să scape de generozitatea creştină, motivând că biserica e aşa şi pe dincolo. Zgârcenia personală nu are nicio legătura cu excesul sau lipsa de discernământ a instituţiei bisericeşti. Nici nu am de gând să cânt în corul celor care susţin că banii sunt, de fapt, deturnaţi de către pastori sau preoţi. Preocuparea bolnăvicioasă pentru felul în care sunt folosiţi banii donaţi poate fi un semn al obsesiei pentru eficienţă.

Însă tot nu mă pot opri din mirare. Cum se mai pieptănă bisericile româneşti când nu ţara, ci lumea întreagă fierbe. Păi, trebe. Să fie gătite şi să-i primească cu ziduri primenite pe cei care vor veni, nu peste mult, disperaţi, să caute alinare. Iar dacă vor îndrăzni să întrebe de un ajutor, de o soluţie, îi vom putea trimite acasă cu îndemnul să se roage mai mult şi mai cu foc. Împlinind asta, vor găsi şi ce să pună pe ei, şi ce să pună pe masă. Că biserica nu are de unde să le dea, fiindcă-i săracă şi trăieşte şi ea – ca instituţie – din mila Domnului. Sau a domnilor. Că nici nu mai ştim.