Se naște un nou patriotism?

 Romania - harta

Deși corul celor mulți – români – încă mai cântă afurisenii împotriva României sau românilor, un grup tot mai prezent și mai viguros pare să fi ales o partitură diferită. În răspăr cu dorința foarte vocal exprimată a multor dezamăgiți de a părăsi țara, se fac auzite glasurile celor care vor să rămână.

Cea mai mediatizată formă a acestui nou patriotism este amestecată cu protestele la adresa RMGC. Iar înainte să trec mai departe, aș invoca încă vreo câteva exemple. Știu personal cel puțin trei medici care ar putea pleca oricând în străinătate, dar refuză să o facă. Am mai citit și despre alții. Iar aceste declarații vin pe fondul unui adevărat exod de cadre medicale.

Am mai văzut apoi și la români care fie sunt în străinătate și vor să revină, fie au plecat, dar vor să nu uite – nu știu de ce – locurile natale, același gen de discurs în care își manifestă interesul pentru limba română, pentru tradiții, pentru cultură, pentru istorie. Iar acest interes se păstrează viu și constant, pe durata a ani de zile, deci nu e un accident sau un simplu puseu sentimental-nostalgic.

Acest gen de patriotism este, în varianta sa inițială, necontaminată, unul așezat, fără ură pentru unguri/evrei/țigani, fără patos istoric, fără patimă naționaloidă. Am discutat cu mai mulți astfel de oameni, am citit despre alții și, în esență, ei nu fac paradă de sentimentul lor patriotic, nici nu cântă înlăcrămați cântece despre neam și țară.

Ei n-au nimic nici din Vadim, nici din Păunescu, nici din Zelea-Codreanu, nici din Ceaușescu/Iiescu. Sunt mai degrabă niște inși care, într-un fel întrucâtva misterios, au înțeles că nu-i întâmplător faptul că sunt români și manifestă interes viu, ponderat și sănătos pentru țara lor de baștină.

Se prea poate ca acest patriotism să se regăsească foarte rar în stare pură, Citește mai mult »

Anunțuri

Între răspunderea față de părinți și cea față de copii

Iată un articol semnat de „Vlad”, care surprinde destul de bine sentimentul celor care au vrut să schimbe ceva în țara asta, dar s-au cam săturat, fiindcă le cresc copiii și, dacă ar continua, ar trebui să-i sacrifice… degeaba.

Am ajuns la concluzia ca daca esti bun, esti prost. Ca daca esti „jmecher”, esti tare.

Asta vreau sa vada si sa invete copiii mei? Ca principiile nu au valoare, ca munca nu are valoare, ca opiniile nu au valoare, ca legile nu au valoare, ca vietile nu au valoare, ca spaga este autoritatea suprema?

Cand ai de ales intre a-ti vedea parintii neputinciosi, in lacrimi ca le pleaca unicul copil, si a-ti vedea copiii fara viitor, nu poti decat sa te desprinzi cu inima grea de lumea pe care o stiai si sa privesti inainte, catre noi locuri si o noua viata. Plec precum un invingator, la mai bine? Nu. Plec precum un invins, care nu a reusit sa faca un loc mai bun din tara sa, iar asta ii va fi crucea.

Citește articolul integral pe smartwoman.ro.

România e (și) țara proștilor, a hoților, a leneșilor…

wikipedia.org

Am constatat că în ultima vreme se poartă campaniile de înfrumusețare verbală a chipului patriei natale. Poate că cea mai răsunătoare și reușită a fost campania care l-a convins pe nenea „Goagăl” să spuie că românii „e” deștepți.

N-am nimic cu asta. Însă n-aș vrea să se rămână cu impresia că țara noastră e numai de deștepți. Sau că numai dăștepții au loc într-însa. Dimpotrivă eu vreau un loc și pentru proști. Mai mult chiar, aș vrea ca în țara asta să se poată face distincția între deștepți și proști.

Or asemenea caznă mi se pare cu mult mai dificilă decât a pretinde demagogic și heirupist că suntem, vezi doamne, foc de inteligenți și sclipitori.

Aș vrea să pot conlocui cu cei mai deștepți decât mine, dar și cu cei mai proști decât mine, fără conflicte de IQ sau pusee de fudulie tâmpă a prostului (respectiv de trufie condescendentă a inteligentului). După părerea mea, dacă s-ar realiza asemenea deziderat în România, ar fi o performanță mult mai însemnată decât schimbarea imaginii în cyber-spațiu.Citește mai mult »

Vorbe mari, vorbe grele…

ziare-pe-net.ro

Nu mai miră pe nimeni că „Unirea Principatelor” nu ne mai mișcă aproape deloc. Cuvintele respective sunt goale și cine s-ar încumate să riște să le umple la loc? Eventual cu niște venin xenofob, cu niște mâzgă sentimentaloid-paranoidă.

Ideea de unitate a românilor e subminată zi de zi, nu de râcâieli mărunte (firești pe orice meridian și, la urma urmei, cu totul inofensive în plan național), ci de separatisme politicianiste, de răfuieli partinice, de manifestări aberante ale corupției și furăciunii.

Și chiar dacă n-ar fi asta, cuvintele mari care coagulau în jurul lor popoare întregi au fost suprimate, pentru că ideile care stăteau în spatele acestor cuvinte au fost aruncate la pubela istoriei.

După cele mai recente teorii populare sau cult, noi nu suntem decât niște meteori care, cu totul întâmplător și mai ales fără niciun sens, au nimerit laolaltă pe un teritoriu numit România. Prin urmare, nu ne interesează cum se cheamă acest teritoriu, nici cum a dobândit această identitate teritorială. Nu ne privește nici trecutul, nici viitorul lui. Singura noastră legătură cu el e de natură administrativă – toți cei care-l locuim împărtășim aceeași blestemată cetățenie.

Citește mai mult »

Noi cât mai rămânem?

Unul dintre fizicienii români de top, care lucrează în străinătate, declara că „este un act patriotic să nu te întorci [în ţară], până când lucrurile nu sunt cum trebuie. Concepţia mea despre România s-a schimbat mult. La început mă gândeam duios la România, ca fiind ţărişoara mea aflată la un colţ al Europei. Acum sunt mult mai exigent”. (Puteți citi aici întregul interviu).

Nu doar cei care au plecat de mai multă vreme au început să fie exigenți, ci și cei care sunt în țară s-au cam săturat de corupție, de mizerie, de lipsa perspectivelor. Am cules câteva paragrafe dintr-un text scris de o doamnă care s-a mutat cu familia în Germania. Motivele sunt, firește, amestecate, dar cred că autoarea punctează câteva probleme care afectează toți românii și care, în cazul dumneaei, și-au găsit o soluție.

Noi am plecat din Romania cand ne-am dat seama ca nu mai avem optiuni. Amandoi lucram in corporatii, munca era pe locurile 1,2,3,4 si 5. La inceput a fost frumos, a fost palpitant, insa cu timpul asta a inceput sa ne afecteze viata personala. Adica s-o anihileze. Nu mai ajungeam acasa decat pentru a dormi. In perioada de boom economic am incercat de mai multe ori sa-mi schimb job-ul. Principala virtute a celor care se prezentau era munca. Ce veseli erau cand imi povesteau cum stau ei noaptea la birouri si fac proiecte. Ce mult se munceste la ei si ce fericiti sunt oamenii, ca au cariere de succes. Oriunde as fi intors capul nu dadeam decat peste aceeasi reteta. Nu puteam decat sa traiesc cu asta, ca trebuie sa aleg intre mine si companie, iar job-ul imi ajunsese ca un drog, de care eram constienta dar pe care nu-l puteam opri.

[…]

Si-am mai plecat din cauza sistemului de invatamant si a celui sanitar. Ca trebuie sa-ti iei aspirina si paracetamol cand mergi in spital e ok, pentru ca o poti face. Este o problema insa cand esti prost tratat, cand spitalele de provincie nu au minimum de dotari, cand medicii sunt aroganti si nepregatiti, cand mor oameni si copii cu zile. Doctorii cei mai priceputi sunt Dumnezei, este o normalitate sa stai cu zilele pe la usile lor ca sa-ti acorde si tie 5 min.

Si am dat piept si cu sistemul juridic, desi n-as fi vrut sa aflu ca in Romania legile ii protejeaza mai mult pe cei care fura si mai putin pe pagubiti. Plus ca pana se termina procesul, cel cu care te judeci ori da faliment, ori moare.Citește mai mult »

De ce nu cred în reorganizarea teritorială

Povestea asta cu reîmpărțirea în opt județe mari și grase a fost născocită – dacă e să speculez în zona motivațiilor nobile – din dorința de a diminua cantitatea de birocrație pe cap de locuitor. În prințip, treaba sună bine: mai puține consilii locale, mai puține căpușe pe centimetru pătrat de teritoriu românesc (sau secuiesc).

Dar se ridică o seamă de probleme care, pentru România… însă mai bine să le iau pe rând.

Mă leg întâi de patriotismul local, care va fi vexat de aceste malversațiuni ce se soldează cu diminuarea reputației unor localități în plin avânt. Aradul să fie la cheremul Timișoarei? Oradea în urma Clujului? Târgu-Mureș în urma Brașovului? Etc. Această parte sentimentală este însă dintre cele mai neînsemnate ca pondere în argumentele „contra”. Totuși, pe niște frustrări de acest tip, multe broderii îmbârligate se pot croșeta și mulți sunt cei care au capacitatea și rapacitatea să le speculeze.

Apoi, e știut că în România nicio bună intenție nu rămâne nepervertită. Diminuarea aparatului administrativ nu înseamnă neapărat, cum ne-am aștepta (dacă am mai putea crede în scenarii optimiste), o birocrație mai suplă și mai funcțională. Nu.

O primă consecință va fi, dimpotrivă, că aceste noi „capitale” vor deveni centre de pelerinaj pentru problemele care se rezolvă în prezent în reședințele județene. Dacă, pentru regiunea de nord-vest, există actualmente patru reședințe în care se pot rezolva problemele birocratice din teritoriu, nici nu vreau să îmi închipui cum va fi când un singur centru va deservi toate cele patru județe.

Ca să obții o glorioasă țâdulă de la „centru”, va trebui să îți iei zi liberă, fiindcă între Oradea și Cluj nu există autostradă, ca să ajungi într-o oră și jumătate, ci e drum național, pe care, în condiții normale de aglomerație, faci 6 ore dus-întors. Plus ceasurile petrecute în fața ghișeelor fără nume și fără tupeu.

Apoi, cunoscută fiind țâfna funcționarilor din aparatul de stat, încercați să vă imaginați cam ce proporții cataclismice ar putea căpăta ea când insul ce reprezintă statul va ști că pelerini din 5-6 județe vin să facă sluj cu coatele pe pervazul lui.Citește mai mult »

Imnul regal al României

Pe 10 Mai, e Ziua Monarhiei, iar între 1866-1947 era Ziua Națională a României. Strict istoricește vorbind, monarhia n-a fost abolită niciodată prin votul sau decizia poporului român, ci prin mașinațiunile sovieto-comuniste.

După 1990, Iliescu doar s-a prevalat de un fapt istoric mârșav și, conștient că, după 45 de ani, conștiința monarhică a poporului se cam stinsese, a perpetuat abuzul (și tacit, dar și explicit), fiind cel care avea cel mai mult de câștigat din asta la acel moment istoric.

Încă un motiv pentru care istoria n-ar trebui să-i arate prea multă bunăvoință lui Ion Iliescu.

Dacă e adevărat ce zice wiki, atunci autorul versurilor imnului e V. Alecsandri, iar melodia a fost compusă de Eduard A. Hübsch.Citește mai mult »

Români vs. unguri

Tot ne străduim să dovedim ce tare-i neuronu’ strămoșesc, ce bicepși am moștenit din deprinderile belicoase ale lui Decebal și Traian. Mai sunt destui încă cei care se extaziază în fața învățământului românesc, care-i mai beton decât al oricărei țări occidentale. Păi, noi avem cultură generală, șmechere. Noi știm cine-a fost ă… ăla… cum îi zice… ăla care ține mâna la pept și are un… ceva de mareșal în rucsac. Mă rog, știți voi.

Când comparația se face însă cu vecinii, jubilăm. Pe ăștia-i dovedim înainte să se dezmeticească. Cum, dom’le, nu suntem noi mai tari ca ungurii? Cum să nu fim? În primul rând, că suntem mai mulți și avem țară mai mare, sâc! Apoi, suntem mai vechi. Apoi îi avem pe Ștefan cel Mare și pe Mihai Viteazul. Care dacă le-ar da un paloș sau o bardă… meghal.

Unde mai pui că noi avem și ieșire la mare. Avem relief variat, bogății în subsol, am fost „grânarul Europei”, avem petrol cât China. Suntem super-mișto. Pe când ei…

Dar în primul rând suntem mai deștepți decât ungurii. Așa cum suntem mai deștepți decât majoritatea neamurilor ce aglomerează scoarța terestră. Mai rar așa inventivitate, perspicacitate, creativitate. Geniul carpatin – la fel ca cerbu’ și ursu’ – nu prea iese însă în față. E mai timid. Poate trece chiar neobservat. E un geniu discret.

Mânat de aceste imbolduri comparatiste, am aruncat un ochi (unu’ singur) pe o statistică simplă: laureații premiilor Nobel. M-am uitat câți sunt români și câți sunt unguri. Iată rezultatul.

Matematică simplă: ei au câte unul pentru fiecare deceniu, iar noi câte unul pentru fiecare… jumătate de veac.Citește mai mult »

Carol I – filmul

Rolul lui Sergiu Nicolaescu în cinematografia perioadei comuniste mi se pare oarecum similar cu cel al lui Păunescu în literatura aceleiaşi epoci. Toleraţi sau promovaţi – cine, oare, o să ne poată spune vreodată adevărul? – amândoi au produs mult, erau populari, nu tot ce au lăsat în urmă e de calitate, dar nici nu trebuie aruncat totul la pubela istoriei. Vorbesc aici de Nicolaescu regizorul, deoarece ca actor nu m-a convins decât când eram pe-a V-a şi am văzut Un comisar acuză. Am fost duşi obligatoriu cu şcoala.

Faptul că un regizor agreat de regimul comunist – altfel nu putea produce zeci de filme – a dovedit un mare apetit pentru istorie mi se pare oleacă suspect. Fiindcă este ştiută pofta tuturor totalitarismelor pentru măsluirea realităţilor istorice sau pentru reinterpretarea lor în cheie ideologică adecvată. Nădăjduiesc (încă) să nu ajungă pruncii viitorului să înveţe istoria după Dacii, Mihai Viteazul, Mircea, Nemuritorii, Pentru patrie etc. Nici să-şi contureze imaginea comunismului urmărind aventurile comisarului Moldovan sau pe cele ale Pistruiatului, fiindcă le-ar deveni deosebit de simpatică „orânduirea socialistă”.

Când am auzit că Nicolaescu va face un film despre viaţa lui Carol I m-a luat îngrijorarea. Mă gândeam că încă un personaj important din istoria acestei ţări urmează să fie ciopârţit, mutilat. După ce am văzut rezultatul, înclin să cred că aveam dreptate, măcar la nivel… estetic. Carol I nu e un film propriu-zis, ci un fel de docu-dramă: pe jumătate documentar, pe jumătate film.Citește mai mult »