Se naște un nou patriotism?

 Romania - harta

Deși corul celor mulți – români – încă mai cântă afurisenii împotriva României sau românilor, un grup tot mai prezent și mai viguros pare să fi ales o partitură diferită. În răspăr cu dorința foarte vocal exprimată a multor dezamăgiți de a părăsi țara, se fac auzite glasurile celor care vor să rămână.

Cea mai mediatizată formă a acestui nou patriotism este amestecată cu protestele la adresa RMGC. Iar înainte să trec mai departe, aș invoca încă vreo câteva exemple. Știu personal cel puțin trei medici care ar putea pleca oricând în străinătate, dar refuză să o facă. Am mai citit și despre alții. Iar aceste declarații vin pe fondul unui adevărat exod de cadre medicale.

Am mai văzut apoi și la români care fie sunt în străinătate și vor să revină, fie au plecat, dar vor să nu uite – nu știu de ce – locurile natale, același gen de discurs în care își manifestă interesul pentru limba română, pentru tradiții, pentru cultură, pentru istorie. Iar acest interes se păstrează viu și constant, pe durata a ani de zile, deci nu e un accident sau un simplu puseu sentimental-nostalgic.

Acest gen de patriotism este, în varianta sa inițială, necontaminată, unul așezat, fără ură pentru unguri/evrei/țigani, fără patos istoric, fără patimă naționaloidă. Am discutat cu mai mulți astfel de oameni, am citit despre alții și, în esență, ei nu fac paradă de sentimentul lor patriotic, nici nu cântă înlăcrămați cântece despre neam și țară.

Ei n-au nimic nici din Vadim, nici din Păunescu, nici din Zelea-Codreanu, nici din Ceaușescu/Iiescu. Sunt mai degrabă niște inși care, într-un fel întrucâtva misterios, au înțeles că nu-i întâmplător faptul că sunt români și manifestă interes viu, ponderat și sănătos pentru țara lor de baștină.

Se prea poate ca acest patriotism să se regăsească foarte rar în stare pură, Citește mai mult »

Între răspunderea față de părinți și cea față de copii

Iată un articol semnat de „Vlad”, care surprinde destul de bine sentimentul celor care au vrut să schimbe ceva în țara asta, dar s-au cam săturat, fiindcă le cresc copiii și, dacă ar continua, ar trebui să-i sacrifice… degeaba.

Am ajuns la concluzia ca daca esti bun, esti prost. Ca daca esti „jmecher”, esti tare.

Asta vreau sa vada si sa invete copiii mei? Ca principiile nu au valoare, ca munca nu are valoare, ca opiniile nu au valoare, ca legile nu au valoare, ca vietile nu au valoare, ca spaga este autoritatea suprema?

Cand ai de ales intre a-ti vedea parintii neputinciosi, in lacrimi ca le pleaca unicul copil, si a-ti vedea copiii fara viitor, nu poti decat sa te desprinzi cu inima grea de lumea pe care o stiai si sa privesti inainte, catre noi locuri si o noua viata. Plec precum un invingator, la mai bine? Nu. Plec precum un invins, care nu a reusit sa faca un loc mai bun din tara sa, iar asta ii va fi crucea.

Citește articolul integral pe smartwoman.ro.

De ce sunt intolerant?

©Cohen, main.nc.us

Franța s-a săturat de romii noștri. Că-s hoți, că-s nespălați, că-s… ai noștri. Ni-i trimite acasă la pachet. Ba ne dă și bani la fiecare „colet”, numai să-i ținem noi departe de Hexagon. Recent au fost promovate niște legi mai aspre privitoare le imigranți. Și nu e vorba de vreun accident, ci de o tendință.

Italieni nu ne au nici ei la inimă. Mai mulți români au avut de suferit de pe urma faptului că sunt români. Independent de cazul Mailat, au avut loc mai multe agresiuni asupra unor cetățeni români, iar italienii (îmi spune un prieten) nu se arată deosebit de încântați nici de români, nici de albanezi, nici de kosovari.

Britanicii nu ne simpatizează nici ei în mod deosebit. Probabil că s-au săturat de cerșetori. Dar ăia care cerșesc la ei, asta vor face și dacă se vor întoarce la noi. Deci dacă ei nu-i tolerează, de ce ne-ar dăscăli cum să-i tolerăm noi? Păi, pentru că sunt ai noștri.

Nici cu nemții nu ne avem tare bine. Germania e reticentă când vine vorba de spațiul Schengen pentru români. Aceeași Germanie a declarat recent eșecul multiculturalismului (spre care nu o dată am fost noi îndemnați).

Cu ungurii… știți povestea. Aici le e greu lor cu noi, dincolo ne e greu nouă cu ei. De ce? Păi, nu suntem de-ai lor.

Americanii ne primesc numai cu viză. Iar cine a fost respins la ambasadă (mai ales în anii trecuți) știe cam ce tratament „nediscriminatoriu” li se aplică românilor care vor să ajungă în „pământul făgăduinței”.

Olandezii ne țin la graniță și ne lasă numai în măsura în care suntem buni de muncă și dacă nu mai vor ai lor să trudească. Nu le suntem nici simpatici, nici antipatici, ci doar necesari. Ca orice alt obiect casnic. Ca orice pubelă de la poartă.

Elvețienii ne-au și găsit o reprezentare foarte plastică: suntem niște corbi care abia așteptăm să ne înfruptăm din trupul țării lor.

De ce? Pentru că suntem români? Puțin probabil. Mai degrabă, pentru că nu suntem elvețieni, britanici, francezi, unguri, italieni etc. Adică, sub acea pojghiță de ideologie, de toleranță autoimpusă, se ascunde o funciară intoleranță, care nu poate fi suprimată multă vreme. Și, orice i-ai face, tot răzbește până la urmă afară.Citește mai mult »

Adrian Țuțu – doamna noastră Bovary

N-am urmărit decât chiar sporadic concursul „Românii au talent”. Dar am aflat că s-a desemnat câștigătorul și am vrut să văd ce „talent” a câștigat. Am văzut, însă am rămas nedumerit. În ce mă privește, n-am remarcat decât un mesaj gen positive thinking aplicat la poporul român.

O voce bizară

În contextul actual, Adrian Țuțu e o bizarerie. Contrar atitudinii multor congeneri, el recunoaște niște merite țării în care s-a născut și s-a format până acum. Ceea ce e cu adevărat neașteptat. Mai puțin neașteptată e mândria de a fi român. Asta încă se mai poartă printre cei tineri și e un capital valoros, atâta vreme cât nu e deturnată către naționalisme patologice și găunoase.

Având în vedere că versurile sunt compuse de către interpretul însuși, merită apreciată maturitatea lor și preocuparea pentru lucruri fundamentale, definitorii pentru destinul unui om. Sper doar că și peste douăzeci de ani îl vom găsi pe Adrian tot în România, în ciuda faulturilor succesive de care îi va face parte statul prin toate instituțiile sale hrăpărețe. Că nu va porni dezgustat spre orice altă destinație posibilă.

Glasul unei neputințe

De la mesajul lui Adrian până la câștigarea premiului cel mare e însă un drum destul de lung. Românii, e știut, nu sunt așa cum și-ar dori tânărul hip-hop-er. Toată istoria stă mărturie că nu există acea capacitate de autosugestie pozitivă care să mâne hoarde de români spre înfăptuirea unor mărețe idealuri (altele au fost mereu motivele și pricinile care ne-au împins în luptă). Dragostea de țară e, în prezent, un soi de sentimentalism violent, fără legătură cu acțiunile de fiecare zi. Țara ne-o iubim în conflictele cu ungurii, când ne stârnește Vadim sau când câștigăm în întrecerile sportive. În rest, aruncăm gunoaie pe stradă și rahat în capul vecinilor.Citește mai mult »

Limbajul capitalismului și limbajul democrației

Limbajul capitalismului se reduce, în esență, la posesia de capital. Tot ce trebuie să facă cel ce vrea să vorbească pe limba capitalismului este să cunoască valoarea banului și să-și formeze năravul de a-l multiplica prin orice mijloace posibile. Limitele capitalului – sau ale mijloacelor de acumulare – sunt destul de laxe, în funcție de om, de loc și de perioade.

Odată scăpați de Ceaușescu, românii au deprins destul de repede limbajul capitalismului. Iar asta se petrecea în ciuda eforturilor lui Iliescu de a menține monopolul statului asupra economiei. Țăranii s-au grăbit să-și recupereze pământurile, având încă destul de vii în minte anii de dinainte de colectivizare. Câțiva întreprinzători mai curajoși au deschis și primele afaceri. La aceștia se adaugă, desigur, și marii profitori ai sistemului, care au ajuns în foarte scurt timp să dețină foarte multe bunuri, ocrotiți de ochii binevoitori ai guvernărilor de atunci.

Toți aceștia au învățat (ori și-au aminiti) prompt că proprietățile le aparțin și că trebuiesc apărate. Limbajul posesiunilor e relativ ușor de însușit, fiindcă se leagă de a avea. Frustările din anii comunismului – când condițiile proprietății erau foarte șubrede – s-au suprapus peste tentația înavuțirii (adânc înrădăcinată în ființa umană). Oamenii voiau să dețină și voiau să-și sporească ceea ce deja posedau. Astfel că fundamentele unei comportări capitaliste au fost puse în scurtă vreme.

De atunci, acest limbaj al proprietății a proliferat, a căpătat noi accente și s-a îmbogățit considerabil, ajungând și la hipertrofieri și depășindu-și ades sfera de legitimitate.

Pentru a limita tendința de îmbogățire, nu există foarte multe tipuri de pârghii. Cea mai eficientă ar fi, fără îndoială, morala proprie, dobândită de timpuriu, prin educație. Însă, în fața profitului, etica bate adesea în retragere, fiindcă este „nerentabilă”. Altfel spus, inclusiv moralitatea a căzut sub sancțiunea limbajului capitalului. Atâta vreme cât legile sunt făcute fie strâmbe, fie aproape inaplicabile, altă limită nu prea există pentru cel ce învață, agonisind, limba în care vorbește capitalul.

În parte, acest lucru se datorează și faptului că românii au rămas foarte în urmă la limba democrației. Fundamental (la cum înțeleg eu), democrația nu înseamnă că o societate e condusă de către (oameni din) popor, ci că este condusă pentru binele unei majorități, că se urmărește apărarea intereselor celor mulți. Limba democrației este una a drepturilor negociate și respectate, a limitării abuzurilor, deci o limbă a intereselor comune.Citește mai mult »

Români vs. țigani/rromi

E la modă, văd, să vorbeşti despre ţigani. Sau despre rromi. Cum vrei să le spui. Dacă le spunem ţigani, sare pe noi ăla… aşa-zisul consiliu al combaterii discrimimării (care e mai degrabă al discrimimării pozitive, dar asta-i altă măgărie); dacă le spunem rromi, sare pe noi etnia în cauză. Cum adică îi jignim noi cu nume de tărie?

În fine, ştim acum despre cine este vorba. Aşa că putem purcede la discriminare. De fapt, noi nu-i discriminăm. Atâta doar că nu ne plac. Nici ca vecini, nici ca colegi de muncă, nici ca conlocuitori. În rest, n-avem probleme cu ei.

Sunt mizerabili, sunt hoţi, sunt ciorditori, sunt şmecheri. Mare prăpăd pe unde trec ei. Nici poliţia nu îndrăzneşte să le tulbure nelinştea existenţială. Nu le poate stopa „transhumanţa”. În castelele lor nimeni nu pătrunde, iar dacă intră nepoftit, iese numai pe targă.

Curios însă că ne place muzica lor. Maneaua ne-a câştigat definitiv, iar interpreţii ei cei mai versaţi sunt rromi/ţigani. Ce-i mai mişto e că tocmai fanii înrăiţi ai manelelor se dovedesc, de regulă, cetăţenii cei mai intoleranţi. „Fanii” lui Bach şi Mozart sunt mai reţinuţi. Chiar dacă au seminţe de discriminare în răzoarele emisferelor cerebrale, nu le lasă să crească în voie. Se autoeducă, depun eforturi să devină mai „civilizaţi”. Ăialalţi se arată făţiş, fără jenă, în numele unei tâmpe sincerităţi generaţioniste.

E totuşi greu să nu-i priveşti altfel pe concetăţenii rromi dat fiind faptul că tocmai ei ridică bariere. Sunt câţiva mai cooeranţi care ies în faţă, activiştii de faţadă, dar pe care ţiganii înşişi nu prea dau doi bani dacă nu le aduc nişte beneficii vizibile. Cei mai mulţi se sustrag însă oricăror forme de organizare, îşi clamează libertatea şi capacitatea de a scăpa mereu basma curată, în ciuda legii, în marginea ei, în dispreţul ei. Deci nu sunt chiar atât de condamnat cei ce îi privesc mai circumspect.

Citește mai mult »

Români vs. unguri

Tot ne străduim să dovedim ce tare-i neuronu’ strămoșesc, ce bicepși am moștenit din deprinderile belicoase ale lui Decebal și Traian. Mai sunt destui încă cei care se extaziază în fața învățământului românesc, care-i mai beton decât al oricărei țări occidentale. Păi, noi avem cultură generală, șmechere. Noi știm cine-a fost ă… ăla… cum îi zice… ăla care ține mâna la pept și are un… ceva de mareșal în rucsac. Mă rog, știți voi.

Când comparația se face însă cu vecinii, jubilăm. Pe ăștia-i dovedim înainte să se dezmeticească. Cum, dom’le, nu suntem noi mai tari ca ungurii? Cum să nu fim? În primul rând, că suntem mai mulți și avem țară mai mare, sâc! Apoi, suntem mai vechi. Apoi îi avem pe Ștefan cel Mare și pe Mihai Viteazul. Care dacă le-ar da un paloș sau o bardă… meghal.

Unde mai pui că noi avem și ieșire la mare. Avem relief variat, bogății în subsol, am fost „grânarul Europei”, avem petrol cât China. Suntem super-mișto. Pe când ei…

Dar în primul rând suntem mai deștepți decât ungurii. Așa cum suntem mai deștepți decât majoritatea neamurilor ce aglomerează scoarța terestră. Mai rar așa inventivitate, perspicacitate, creativitate. Geniul carpatin – la fel ca cerbu’ și ursu’ – nu prea iese însă în față. E mai timid. Poate trece chiar neobservat. E un geniu discret.

Mânat de aceste imbolduri comparatiste, am aruncat un ochi (unu’ singur) pe o statistică simplă: laureații premiilor Nobel. M-am uitat câți sunt români și câți sunt unguri. Iată rezultatul.

Matematică simplă: ei au câte unul pentru fiecare deceniu, iar noi câte unul pentru fiecare… jumătate de veac.Citește mai mult »