https://ratioetrevelatio.com/produs/in-sfera-tacerii-richard-wurmbrand-in-dosarele-securitatii-editie-ingrijita-de-maria-hulber/

Richard Wurmbrand, de la personaj legendar la personaj istoric

Am dat de cărțile lui Wurmbrand foarte devreme, din fericire. În vara lui 1994, adolescent fiind, citeam cu aviditate Cu Dumnezeu în subterană, carte cu caracter autobiografic-memorialistic (încă nu-l descoperisem pe Steinhardt cu Jurnalul fericirii). Deși descria orori, cartea mi s-a părut fascinantă. Autorul părea să fi reușit cumva să transfigureze toate suferințele și toate tortúrile, făcând din ele material de modelat caractere impresionante.

Odată lectura încheiată, Wurmbrand a devenit pentru mine un erou legendar, aproape mitologic, un luptător dârz cu un sistem represiv infernal și ucigaș – cel inventat de comuniștii care se lăudau că vor să salveze lumea prin formarea „omului nou”. În paranteză fie spus, peste tot unde a ajuns, comunismul a recurs la teroare, tortură și crimă sistematică, organizată – nu e doar un rateu local, ci produsul inevitabil al unei ideologii bazate pe ură și încălcarea oricăror valori sociale și individuale.

La evanghelicii români nu există un cult al martirilor, cu toate că se regăsesc cel puțin două precedente ilustre în istoria protestantă: Cartea martirilor (1563) de John Foxe și Oglinda martirilor (1660), o lucrare de peste 1600 de pagini despre persecuțiile la care au fost supuși anabaptiștii. Dacă ar exista însă astfel de recunoașteri, Richard Wurmbrand ar fi unul dintre candidații serioși la veșnică pomenire.

Drumul de la eroul legendar la personajul istoric a fost unul marcat de câteva momente interesante. Pe acest traseu, pe lângă episodul dedicat lui Wurmbrand în emisiunea Memorialul durerii, aș mai puncta 2 referințe care, la vremea lor, m-au surprins.

În jurnalul său (Jurnal 1941-1969), Mircea Eliade marchează momentul în care Richard Wurmbrand ajunge în atenția Occidentului (atenție care va spori exponențial după 6 mai 1966, dată la care a fost audiat de o subcomisie a Senatului SUA).

New York, 24 aprilie (1966)

Aflu de la B.C. că un pastor luteran, Richard Wurmbrand, tocmai a sosit din România. (A fost „răscumpărat” de luteranii suedezi.) B. îmi spune că este un soi de Sfântul Paul. Evreu convertit care crede așa cum se credea în vremea persecuțiilor. Zece ani de închisoare. Torturat (i se văd încă urmele rănilor), pe deasupra și tuberculos, supraviețuiește printr-un fel de miracol. Știe destul de bine engleza, este un predicator inspirat, clocotitor. Cum a fost internat într-un lagăr în timpul guvernării Antonescu, nu poate fi bănuit de „fascism”. Aproape nu îndrăznesc să povestesc ororile la care a fost martor în închisoare.

Eliade adaugă pe urmă câteva dintre atrocitățile petrecute în pușcăriile comuniste, iar însemnarea următoare din jurnal o dedică tot lui Wurmbrand.

Steinhardt îl pomenește pe același Wurmbrand în Jurnalul fericirii, dar îl surprinde pe pastorul luteran într-o ipostază mai neplăcută – cea de luptător împotriva sectanților iehoviști (cu care se pare că avea o relație destul de tensionată în pușcărie). Autorul este surprins, de vreme ce imaginea sa, conturată în închisoare, despre Wurmbrand e una eminamente pozitivă:

Gherla, 1964

Se organizează ședințe. La una dintre ele, pentru combaterea sectanților, ia cuvântul pastorul luteran Wurmbrandt care-i beștelește pe iehoviști. (Urât. Nu-mi place. Iehoviștii sunt cum sunt, dar deocamdată ne aflăm camarazi de suferință. Dar nu-i adevărat ce spune Wurmbrandt? E, adevărul însă nu se cuvine a fi rostit oricând și oriunde. Ne o valoare absolută. În curtea închisorii și-n prezența administrației adevărul despre iehoviști este că sunt niște bieți nătângi, ci că sunt niște victime și niște martiri.) Sunt cu atât mai nelămurit cu cât despre Wurmbrandt nu știu și n-am aflat decât lucruri foarte bune.

Lucrurile bune care se știau despre Wurmbrand în pușcărie sunt confirmate de către alți colegi de celulă. Preotul greco-catolic Tertulian Langa îi face un portret foarte grăitor:

Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie…

Iar cel care avea să-i devină un bun prieten, reformatul Ferenc Visky îi dedică mai multe istorioare dintr-o cărțulie despre viața în închisorile comuniste (70 de povestiri despre pușcărie și prieteni), pe care le inaugurează însă cu acest portret – care confirmă strategia torționarilor de a-i pune pe toți preoții și pastorii laolaltă, ca să nu-și continue activitatea pastorală:

La începutul anilor de pușcărie, eram într-o celulă comună cu ceilalți deținuți politici, mai târziu însă ne-au adunat pe toți preoții la un loc, fiindcă cei mai mulți își continuau pastorația și printre deținuți.

Odată, ușa celulei s-a deschis și printre noi a fost azvârlit un bărbat înalt, doar piele și os. S-a uitat în jur și a spus apoi, fără teamă:

– Fraților, Domnul își adună iar poporul Său.

Era Richard Wurmbrand. Se potrivea greu șabloanelor la îndemână, nu doar prin statura înaltă, ci și prin alcătuirea sa spirituală. Cunoștea toate închisorile mari ale României. Nu toată lumea vorbea admirativ despre el, dar doar acela să arunce asupra lui piatra dogmaticii, a rasismului său sa a oricărei teorii, care a trecut prin bolgiile închisorilor, de la Jilava, prin Pitești, până la Gherla.

S-a împlinit oare, prefeția lui Richard? Români, unguri, sași, evrei, evrei creștinați, reformați, ortodocși, catolici, evanghelici, greco-catolici, unitarieni, reprezentanți ai unor confesiuni mai restrânse, monahi și mireni, la etajul al II-lea din aripa veche a închisorii din Gherla, într-o singură celulă. Prilej mai bun nici că se putea.

Casa rugăciunii, iată.

Un fapt care a stârnit controverse și patimi este presupusa convertire a lui Wurmbrand la ortodoxie. Cei care plasează această ipotetică convertire în perioada detenției nu au de partea lor vreo atestare documentară în dosarul de la CNSAS. Iar o schimbare a confesiunii pe patul de moarte este infirmată ferm de către cercul apropiaților lui Wurmbrand, din ultima parte a vieții sale. Deși pare, așadar, foarte improbabil să fi existat o convertire, rămâne interesantă în sine această bătălie pentru personalitatea lui Wurmbrand purtată de ortodocși și evanghelici, în condițiile în care personajul-problemă era un luteran cu puternice deschideri ecumenice.

Richard Wurmbrand poate fi trecut, fără teama de a greși, în rândul personalităților care au luptat să convingă Occidentul că dincolo de Cortina de Fier se întâmplă crime cumplite. Alături de un Viktor Kravcenko, a cărui carte I Choose Freedom (1946, SUA) când a fost tradusă în franceză, în 1947, i-a determinat pe comuniștii francezi să-l dea în judecată pe autor; de Alexander Soljenițân, cu Arhipelagul Gulag (1973); sau de românul Paul Goma, expulzat în 1977 și supranumit „Soljenițîn român”.

Cel mai important pas pentru așezarea personajului legendar Wurmbrand în istorie este însă cel al documentelor. Cercetătoarea Maria Hulber și-a asumat (la îndemnul lui Otniel Vereș, după cum mărturisea la lansare) acest efort de restituire istorică și, după ce a parcurs cele peste 8000 de file și peste 9500 de pagini ale dosarului în 36 de volume de la CNSAS, a făcut o sinteză a celor mai reprezentative documente pe care le-a publicat în cartea În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității (Oradea, Ratio & Revelatio, 2018).Citește mai mult »

Reclame

Richard Wurmbrand despre sărăcie

Acei mincinoși binecuvântați

Ca să ne amintim distanța etică dintre noi și eroii credinței ce populau închisorile comuniste, am ales câteva fragmente pe o temă deosebit de controversată: minciuna sau tăinuirea.

Pus să-și trădeze prietenii în timpul anchetei, Steinhardt găsește soluția salvatoare, pe care o descrie astfel în Jurnalul fericirii (am folosit ediția de la Dacia, 1998):

Iată a treia soluție: minciuna. Minciuna binecuvântată, șoptită de Hristos… Minciuna nerușinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameșul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. […]

Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creștinismului trebuie să mint… Trebuie să mint așa cum în matematici soluția uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt simpl. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăște pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puțin pe cei ce simplifică lucurile complicate. […]

Nu te poți refugia în imaginar: ești bun de front, bun de rezistență, bun de minciuni sfinte și grijului ticluite, bun de îndărătnicie. Ești bun de foc. (p. 14-17 passim.)

Wurmbrand, în pușcărie, jură că antibioticul primit de el de acasă, la care tocmai renunțase pentru a-l trimisese unui legionar înrăit, nu e al său. Un episcop catolic, coleg de celulă, ajunsese în pușcărie și îl trăsese după sine și pe un avocat care-l ajutase pentru că, întrebat de comuniști, nu putuse să mintă ca să-și protejeze colaboratorul. Wurmbrand îi spune:Citește mai mult »

Richard Wurmbrand despre Biserică

Dunlewy Old Church, by Ross (http://www.geograph.ie)
  • „Fiți desăvârșiți” (Matei 5:48). Desăvârșită trebuie să fie unitatea credincioșilor. Unii conducători ai diferitelor confesiuni, învățând credincioșii că ei pot face parte din adunări sau biserici diferite, care lucrează fiecare pe socoteala proprie, fără o deplină unitate spirituală și organizatorică cu celelalte adunări de credincioși (s.m.), învață pe credincioși minciuni. Cuvântul ne învață: „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului Isus Cristos, să aveți același fel de vorbire, să nu aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit, într-un gând și o simțire” (1 Corinteni 1:10). Păstorul mulțumit cu mai puțin decât idealul acesta înalt al desăvârșirii unității dintre credincioși pe toate tărâmurile este un învățător mincinos.Citește mai mult »

Richard Wurmbrand – film de animație

Îi mulțumesc lui Florin Pușcaș pentru că mi-a amintit că azi se împlinesc 10 ani de la moartea lui Wurmbrand. După „anul Wurmbrand”, pastorul lutheran a cam dispărut încet din discuții. Din fericire, în fiecare sâmbătă (și în reluare duminică) seara, pe la 23.00, Alfa și Omega TV difuzează câte o predică a lui Wurmbrand, materialele fiind înregistrate în anii ’90.

Am găsit recent pe YouTube varianta integrală a unui film de animație, făcut de către Torchlighters și lansat în 2008, după viața lui Richard Wurmbrand, într-un ciclu întitulat Heroes of the Faith. Desenul animat, cam triumfalist și simplist pe alocuri, e totuși impresionant, din cauză că viața personajului a fost impresionantă.

Cred că materialul ar fi util pentru a-i familiariza pe copii cu eroi ai creștinătății de mărimea lui Wurmbrand. Inițiativa o găsesc lăudabilă. Aceeași organizație are în portofoliu filme de animație despre Perpetua, Tyndale, Bunyan și alții.

Citește mai mult »

Wurmbrand în Anul Wurmbrand

După cum probabil ştiţi, anul 2009 a fost declarat drept „Anul Wurmbrand”. Nu ştiu exact până la ce nivel a urcat această decizie şi cine i s-a raliat. În orice caz, e o iniţiativă evanghelică, din câte înţeleg eu.

Richard Wurmbrand a devenit cunoscut în România datorită programului Mari Români şi, anterior – cu o audienţă semnificativ mai mică –, datorită Luciei Hossu Longin şi a serialului Memorialul durerii. Aceste emisiuni televizate au un scenariu, un desfăşurător care înseamnă inevitabil şi omisiuni. De asemenea, niciun documentar nu reclamă (dar nici nu exclude) o participare activă. Nu e ca în film, unde actorul (dacă vrea să fie bun) trebuie să-şi intre în pielea personajului.

Anul Wurmbrand e, de asemenea, un scenariu (în sens pur tehnic, nu depreciativ). Care se pare că nu are prea multe legături cu iniţiativele Forumului Civic Creştin, de pildă. Fiecare cu scenariul său. Fiecare cu Wurmbrand-ul său.

Cred că aceasta este una dintre modalităţile în care se vorbeşte azi despre Wurmbrand şi la nivel de indivizi. Una dintre abordările cele mai confortabile, de altfel, când e vorba de tipi incomozi. Cui îi place să fie deranjat de cine ştie ce subiect sau temă spinoasă, care i-ar putea da viaţa peste cap? Cel mai sigur e să-ţi secţionezi dintr-un personaj cât ai nevoie şi cât îţi foloseşte.

Wurmbrand a încetat să fie un martir, a intrat în rândul brandurilor atractive. Pentru comunitatea evanghelică este cel mai de seamă reprezentant. Incontestabil ca statură. Lăudat de pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, de pr. greco-catolic Tertulian Langa. Recunoaştere interconfesională deci. Nu-i de mirare că s-au oferit unii să-l confişte pentru ortodoxie. Iar alţii să-l apere cu sârg.

Pastorul lutheran s-a dovedit interesant şi când a apărut ca idee de voting în topul Mari Români. Am primit nenumărate îndemnuri să-l votez. De ce? Tot felul de intoleranţi – care n-ar lăsa în Rai decât pe cei care cred fix ca ei – l-au votat pe un Wurmbrand insuportabil de ecumenic. De ce? Oare știau pe cine votează? Poate există o felie din brand care le convine. Dintr-odată evanghelicii aveau o spinare pe care să sară ca să se vadă de la distanţă. Mişto procedeu.

Poate că exagerez, dar risc. Consider că Wurmbrand a fost unul dintre oamenii cei mai asemănători cu Christos pe care i-am avut contemporani. Scrierile lui ar trebui citite cu mai multă grijă, cu oarece atenţie, cu permeabilitate la ideile afirmate. Chiar dacă el însuşi îşi declară lipsa de sistem şi inapetenţa pentru a concepe unul. Dar am impresia că e de multe ori citit şi rechiziţionat cu aceeaşi superficialitate cu care chiar Biblia e transformată într-o minge de ping-pong interconfesional. Iar că aprecierea de care se bucură fostul deţinut vine dintr-un reflex subcultural la modă. E aproape cool să ştii despre Wurmbrand, la fel cum ştii de Rick Warren (oh, yeah!) ori de Max Lucado, de Danion Vasile sau mai ştiu eu care vedetă din lista celebrităţilor acestui moment.

Spuneam despre C.S. Lewis şi repet asta în dreptul lui Richard Wurmbrand: refuz să cred că dacă ar fi citit şi luat în serios ar mai fi la fel de apreciat de butonarzii care l-au votat în topul Marilor Români. De aceea, nu sunt absolut deloc convins că propulsarea lui s-a datorat preţuirii de care se bucură. Aprecierea adevărată vine pe urma cunoaşterii. Iar cunoaşterea lui Wurmbrand nu poate să nu tulbure optimismul triumfalist, fiindcă înseamnă să iei la cunoştinţă despre câtă suferinţă există perpetuu în creştinătate. Şi că vocaţia creştină are de-a face nu cu averi înmulţite exponenţial, ci cu identificarea cu săracii, cu torturaţii, cu chinuiţii… cu toţi declasaţii.

Devine complicat să admiri un personaj care, la un moment dat, spunea că decât să se spurce Raiul cu el, mai bine să nu fie primit acolo. Simultan e foarte greu şi foarte uşor să te entuziasmezi de aşa ceva. Foarte uşor, pentru că e o zicere memorabilă, te lasă mască, te impresionează. E beton să- l auzi pe unul tare vorbind aşa. Foarte greu, fiindcă, odată ce începi să te gândeşti şi să compari urieşenia lui cu dimensiunile proprii… e insuportabil gândul că „dacă şi el, care era atât de mare…”.

Sper că în anul său, Wurmbrand nu va deveni doar un talisman de atârnat la gâtul altora, ci va începe să fie mai cunoscut şi mai preţuit (sau dispreţuit) pentru ceea ce a făcut, a scris şi a trăit. Faptul că pe site-ul cristianet.fr îi devansează pe toţi ceilalţi mi se pare un semn de bun augur.

Comunismul fiecăruia, comunismul tuturor

E ziua lui Ceauşescu. De naştere. Din nou vor apărea pe la televizor nostalgici cu buchete de flori, cu jerbe, cu frustrări, cu idei fixe, care îi vor căuta (presupusul) mormânt şi i se vor jeli despre vremurile pe care au ajuns să le trăiască. Cu atât mai mult cu cât am intrat în anul crizei.

Ceauşescu s-a dus (cel mai probabil). Dar ne-a lăsat să ne ocupăm de moştenirea comunistă din minţile şi inimile noastre, din manualele noastre, de pe străzile noastre. Avem o istorie mică, o istorie mare, o ideologie comunistă mai mult sau mai puţin altoită pe ADN-ul propriu, un trecut – toate trebuie administrate într-un fel. Nu cred că suma comunismelor individuale poate contura un comunism al tuturor.

Sunt mai multe feluri de comunism. În funcţie de cine îl istoriseşte, de cine l-a trăit, de mitologia proprie, de idiosincrazii, de contextul de atunci sau de cel de acum etc. Încerc să adun numai câteva repere de pe harta comunismelor ce ne parvin pe diverse căi.

Există, în primul rând, un comunism obiectiv, al documentelor. Parte din acestea au fost transferate către CNSAS şi unele au reuşit să vadă lumina zilei. Altă parte a rămas în grija SRI sau a altor instituţii de „interes naţional”.

Una dintre cele mai bătrâne instituţii care se străduie să recupereze memoria sinistră a comunismului carceral este Academia Civică. Sub oblăduirea Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, această instituţie a adunat în jurul ei specialişti în istorie, a publicat cărţi şi, cu tenacitate, luptă pentru memoria noastră colectivă.

Vine la rând comunismul din Arhivele Naţionale ale României, care, în epoca lui Dorin Dobrincu, au fost deschise cercetătorilor. Nu e de mirare că au sărit la beregata lui tot felul de indivizi, când şi-au văzut ameninţate interesele sau protejaţii. Tot din iniţiativa arhivelor naţionale a demarat şi proiectul fototecii online a comunismului.

Avem apoi o adevărată instituţie în Memorialul durerii şi doamna Lucia Hossu Longin. Continuu să mă mir cum a reuşit femeia asta să scoată din arhive documente şi cum de n-a fost scoasă din grila de programe a TVR (ci, cel mult, mutată la ore mici, cu rating minim).

Din păcate, în bizara noastră Românie, până nu demult, preşedintele avea un comunism al său, pe care ni l-a prezentat într-un celebru raport, iar prim-ministrul ţării (Tăriceanu) avea propria variantă de comunism. O aberaţie propagandistică.
Iată încă vreo câteva nume importante, angajate în analiza comunismului (într-un fel sau altul): Vladimir Tismăneanu, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Ana Selejan, Eugen Negrici, Stejărel Olaru, Armand Goşu.

„Jurnalul Naţional” e de multă vreme preocupat de istoria comunismului. Mai multe suplimente ale cotidianului menţionat au avut ca subiect diverse momente ale „epocii de aur”. Cel mai recent proiect este însă Scânteia. Nenorocirea face ca acest ziar să aparţină lui Dan Voiculescu. Iar ce atinge respectivul, spurcă inevitabil. Am văzut un număr al acestei pseudo-„Scânteia” care-l avea pe prima pagină pe Băsescu (Traian Băsescu reprezintă pentru trustul Intact ceea ce e Elodia pentru „trustul” OTV – o stupidă obsesie). Iar un altul îl elogia pe Brucan. Aştept un număr care să-l ridice până la cer pe „dizidentul” Adrian Păunescu. Acest proiect se prelungeşte şi în blogosferă.

Că tot am veni vorba de bloguri, acestea cuprind un larg evantai de comunisme. Există comunismul d-lui Marius Mioc din Timişoara. În mare parte, aici găsiţi documente audio-video însoţite de textul transcris al replicilor. Mi s-a părut deosebit de util, un gest recuperator lăudabil.

Am găsit un blog care m-a încântat. Igu a inţiat proiectul „La trecut”, care s-a bucurat de mare succes (mai ales printre emigraţi). Iată un soi de nostalgie pe care o găsesesc inocentă în felul ei. Nu e o vină faptul că unii am copilărit în comunism. Iar chestiile ce se regăsesc pe blog sunt reperele unei vârste în primul rând. Ele rememorează farmecul copilăriei, nu fac apologia unei epoci odioase. Cei care v-aţi născut înainte de ’89 trebuie neapărat să vă uitaţi pe respectivul blog, fiindcă veţi redescoperi o lume de obiecte şi momente care vă erau familiare.

Și „generaţia în blugi” cred că îşi are nostalgiile ei legitime. Desigur că de aici ar trebui să extirpată (ceea ce s-a întâmplat cam de la sine) retorica patriotard-lacrimogenă – şi înlocuită eventual cu un patriotism pragmatic, al lucrului bine şi onest făcut. Cât despre personajul central al Cenaclului Flacăra, acesta va rămâne un controversat. Nu cred, oricât s-ar strădui el să ne demonstreze, că Adrian Păunescu a fost un adversar al lui Ceaşescu. Aşa cum alţii au fost reduşi la tăcere, şi el putea fi făcut să dispară. Nimic nu era prea greu pentru Securitate. Doar Sergiu Nicolaescu se mai laudă că l-a înfruntat pe dictator. De ce atunci Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Dan Piţa, Mircea Danieliuc etc. au fost interzişi, iar „marii artişti” ai poporului zburdau, scuipând în faţa terorii? Cum de lesa lor a putut fi ruptă, fără ca nimeni să plătească?

La capitolul nostalgii mai întârzii niţel doar pentru a vă aminti un adevărat vestigiu al comunismului şi o dovadă despre cum poate supravieţui comunistul de elită în epoci (aparent) defavorabile: Ion Iliescu.

Dar şi cei din afara ţării aveau comunismul lor. Unul dintre cele mai crunte l-a avut, cu siguranţă, Europa Liberă, cu Noel Bernard, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Frunză, Vlad Georgescu, Max Bănuş, Nestor Rateş, Neculai-Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţii. Mai mulţi dintre directorii acestui post radio – considerat cel mai important adversar al regimului comunist – au murit de cancer, se presupune că din pricina unor iradieri.

Europa Liberă e, într-un sens, doar un caz particular al exilului românesc. Unul dintre momentele care au marcat puternic imaginea comunismului în percepţia occidentală a fost cel al mărturiei lui Richard Wurmbrand în faţa Congresului SUA. În Franţa însă, abia expulzarea lui Paul Goma (căruia i s-a retras cetăţenia română) a marcat conştiinţa publică şi percepţia asupra ideologiei de stânga. Revelaţiile pe care le aducea scriitorul din România proba suplimentar teroarea din spatele „cortinei de fier”, pe care deja o demascase Arhipelagul Gulag. De altfel, scriitorul basarabean a fost supranumit de către presa occidentală „Soljeniţîn român (sau al românilor)”.

Un alt mare scriitor român contemporan, Norma Manea, ajuns în exil prin anii ’80, a meditat în mai multe volume asupra relaţiei dintre puterea comunistă şi societatea românească.

Comunismul a produs de asemenea o întreagă literatură memorialistică şi/sau carcerală. Înşir câteva titluri, dintre cele mai cunoscute: N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, R. Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, Lena Constante – Evadarea tăcută, Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, N. Balotă – Caietul albastru, I.D. Sârbu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, C. Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru.

Ceauşescu ne-a lăsat o moştenire grea. Un comunism polifonic căruia noi să-i prindem linia melodică principală. E greu, în deosebi când nu mai ai „ureche” pentru aşa ceva. Poate că din acest testament dispersat în nenumărate fascicule cel mai mult n-ar trebuie să ne intereseze cine şi ce, cât mai ales s-a făcut mult rău. Nu spun asta întru absolvirea celor care s-au regrupat şi ocupă funcţii strategice. Și nu e vorba de a obnubila orice referire la actori, ci e mai mult o chestiune de accent: piesa era odioasă. Să nu scăpăm asta din vedere.