Apocalipsa angajaţilor

(Sursa)
(Sursa)

Când angajaţii au planificată o întâlnire cu angajatorul, de obicei așteptările legate de viitoarea întrevedere presupun anticiparea unor recompense sau sancțiuni. Poate fi vorba despre o promovare, despre o discuție tensionată și plină de reproșuri, despre negocierea unui salariu sau alte asemenea. Nu va exista, în mod obișnuit, vreun sentiment de afecțiune, vreun dor, vreo nostalgie – decât, eventual, dacă între angajator și angajat se va fi stabilit în timp o relație care trece dincolo de raporturile și obligațiile profesionale.

Obiectul principal însă îl va constitui o chestiune exterioară, o temă, o procedură, o miză tehnică, rece. Chiar și în cazul relațiilor profesionale mai denaturate, discuțiile se axează pe îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, așadar, se referă la ceea ce face fiecare și la meritele cuvenite în raport cu realizările.

Când însă un copil își anticipează întâlnirea cu părinții, chiar dacă există motive de tensiune, chiar dacă se anticipează un conflict, tot există în fundal mai mult decât o raportare profesională. În mod normal, există acel sentiment al întoarcerii acasă, care, și dacă e lipsit de explozia afectivă a unui dor fierbinte, tot are ceva reconfortant și liniștitor.

Aici, obiectul principal, dincolo de eventualele subiecte concrete, este relația. Contează persoanele care se întâlnesc, iar interesele aparente și imediate pot fi simple pretexte de revedere. În orice caz, chiar și atunci când între părinți și copii trebuie lămurite chestiuni spinoase, rezultatele se vor raporta, invariabil, la persoane, nu la beneficii.

Dacă mai facem un pas și discutăm despre relația dintre doi îndrăgostiți, aici deja suntem în zona în care domină incontestabil nerăbdarea, încântarea, neliniștea frenetică, anticiparea radioasă, nesomnul fericit. Se vânează semne, se fac scenarii, însă toate într-un spirit de efervescență veselă, într-un du-te-vino al sentimentelor năvalnice.

Nu mai e nevoie să menționăm – dar să păstrăm tipicul impus în celelalte cazuri – că persoanele, relația, revederea, comunicarea de sine, prezența nemijlocită sunt singurele mize care (mai) contează. Nu se pune problema unor lefuri sau socoteli pecuniare.

Insistența creștinilor pe răsplăți și pedepse seamănă izbitor de mult cu așteptările specifice angajaților. Anticipările apocaliptice fac adesea uz de ceea ce va căpăta fiecare – potrivit cu, nu-i așa?, deciziile pe care le va fi luat până atunci.

Puțin cam alăturea cu învățătura biblică e preocuparea obsesivă chiar (cel puțin în aparență) pentru răsplăţile care vor reveni altora. Citește mai mult »