Binele (mic) pe care îl văd în marele rău al manifestărilor „extremiste”

Patru furioși (sursa)
Patru furioși (sursa)

Am pus de la început cuvântul „extremist” între ghilimele, deoarece constat că aria lui de cuprindere este lărgită în permanență și asta chiar de către instituții serioase și cu autoritate. Practic, aproape orice manifestare euro-sceptică tinde să fie catalogată drept „extremism”.

Liniile pe care se merge sunt: religia, naționalitatea, rasa, sexul, morala și altele, culese pe parcurs. Apostolii corectitudinii politice caută mereu (și descoperă mereu) noi forme de „extremism” numai bune de trecute la noul index al progresismului stângist.

Acesta este unul dintre motivele pentru care adevăratul extremism devine tot mai greu de depistat și o tot mai mare parte a populației devine ținta denigrărilor și încadrărilor ideologice stupide. Să spui că o treime sau poate chiar jumătate din populația unei țări este „extremistă” devine hilar, căci cuvântul își pierde orice sens.

Plus că această încadrare – repet: ideologică! – evită în mod laș și păgubos o dezbatere necesară despre motivele care îi determină pe tot mai mulți europeni să voteze cu partidele „extremiste”. De asemenea, tot de aici decurge în parte și lipsa unor partide care să poată realmente da glas într-un fel convingător nemulțumirilor unui număr în creștere de cetățeni.

Când un partid naționalist adună 5% din voturi poți vorbi de extremism. Poate chiar și pe la 10%, în funcție de gradul cultura politică, istoricul, structura demografică a unei țări. Dar când bate deja pe la 25% și mai sus, e o aberație să consideri că toate frustările și revendicările unui segment atât de larg de populație pot fi ignorate și ascunse sub o etichetă convenabilă: extremism.Citește mai mult »

Sentimentul e mutual (sectanți vs. necreștini)

(Sursa)
(Sursa)

Scrie d-l Cornel Dărvășan un articol în care contestă, pe bună dreptate, folosirea termenilor de sectă și sectant cu privire la creștinii după Evanghelie. (Între timp, a apărut și un comunicat oficial din partea Bisericii Creștine după Evanghelie.)

Reflexul „gazetăresc” de a face sectant pe oricine aderă la un cult (neo)protestant denotă, fără-ndoială, o anumită mentalitate și trădează lipsa crasă de profesionalism. Dar cred că e prea mult să ceri dezmințiri oficiale din partea BOR pe acest subiect, atâta vreme cât nu a fost un împuternicit al bisericii sau vreun preot cel care și-a pus semnătura pe respectivul articol.

E bine însă că se reacționează, poate se mai educă așa și cititorii mai puțin informați și se aleg cu o minimă cultură religioasă care n-are cum să strice. Demersurile de acest gen cred că sunt necesare și firești în viața religioasă a unei societăți.

Totuși, acești așa-ziși jurnaliști de la ziarele de scandal procedează exact la fel cu orice om și cu orice subiect. Măcar în treacăt trebuie remarcat că nu doar chestiunile religioase sunt tratate într-un registru superficial, denigrator, ci că orice subiect este coborât în zona sub-umanului, că se folosesc stratageme dezumanizante, că se exploatează zone întunecate ale ființei umane pentru a obține audiență.

Poate că n-ar fi lipsit de importanță ca liderii de opinie ai comunității evanghelice să remarce mai des existența acestui gen de jurnalism și să-și amintească că au enoriași care frecventează astfel de publicații. Ba chiar că există manifestări similare și pe unele site-uri sau bloguri evanghelice.

Revenind însă la articolul din ziarul Ring, ar trebui precizat, în completare, că mulți dintre cei care aparțin de cultele (neo)protestante îi consideră pe ortodocși, catolici și greco-catolici necreștini. Sectanți nu-i pot numi, iar atunci au găsit alt termen peiorativ cu care să-i sancționeze și să-i catalogheze pe cei care nu sunt ca ei.

Uneori, acest lucru este exprimat explicit, în adunări publice sau în dialoguri private. Alteori, este doar implicit: când se consideră că există numai o singură biserică creștină în cutare cartier (deși sunt vreo 4-5: una baptistă, una ortodoxă, una catolică, una reformată, una greco-catolică și una penticostală).Citește mai mult »

Doar babele se mai duc acolo

www.baywideweb.com
http://www.baywideweb.com

La biserică. Numai ele, că-s superstițioase. Numai ele și, prin extensie, toți bătrânii care nu prea mai au ce face, care nu prea mai au cu cine să stea de vorbă. Așa că se duc la biserică și stau acolo, se roagă.

Dar ar putea la fel de bine să meargă în altă parte. În parc, la pescuit, în vecini la o bârfă bună. De ce tocmai la biserică? Cât de mare poate fi această „superstiție” dacă îi scoate din casă și iarna și pe căldură?

Oare cum se face că din creierul bătrânilor n-a fost extirpată nevoia de religie? Cum se face că, vorba lui Vasile Tomoiagă, evoluția n-a putut s-o eradicheze după ce tot ea, potrivit dogmei evoluționiste, a introdus-o nu se știe cum acolo?

Sau cum se face că tot scepticismul comunist și toată îndobitocirea otevistă n-a eliminat din bătrâni dorința de a se înfățișa duminică de duminică la biserică?

E drept, poate că-i doar un obicei. Dar bătrânii renunță la multe obiceiuri pe care nu-i mai ajută puterile să le practice. De ce nu renunță și la asta? Cu atât mai mult cu cât sunt spre capătul vieții și realmente nu mai au nimic de apărat, nimic de pierdut, nimic de demonstrat.

Ce-i cu nevoia asta compulsivă de a căuta un loc în care se presupune că te întâlnești cu Cineva transcendent, invizibil, cu o plăsmuire – cum cred unii – a unor minți primitive și a unor imaginații înfierbântate.

Nu vreau sub nicio formă să sugerez că babele bisericoase ar fi vreun argument că Dumnezeu există sau că religia e necesară. Nici vorbă. Dar cred că aceste babe și cu moșii lor ar merita să fie studiați cu mare atenție.Citește mai mult »

Campanie electorală (1) – Gustave Thibon despre politică

http://leblogdumesnil.unblog.fr/

Nu luați prea în serios prima parte a titlului. Da, mă preocupă politica, dar nu voi spune nimic despre politica românească. De fapt, în această postare vreau să citez câteva fraze din Gustave Thibon. El pune în discuție democrația, conducerea, societatea creștină (visul multor evanghelici), relația dintre politică și religie. Iar ideile pe care le formulează merită cunoscute. Așa că citiți până la capăt, că n-aveți decât de câștigat.

Societatea care-mi pare a fi cea mai bună sau cea mai puțin rea e cea care posedă maximum de moravuri și minimum de legi. […] Iar moravurile sunt bune sau rele după cum se apropie sau se îndepărtează de adevărul absolut. Să nu uităm că, atunci când vorbesc despre moravuri, mă refer la moravuri „bune”, adică la moravuri care păstrează și ameliorează o societate.

Cea mai bună formă de politică este cea care, în cazul unui anumit popor și în circumstanțele date, îi asigură acestuia maxim de coeziune și de armonie. […]

Mai curând decât să fie impuse prin intermediul ideologiilor, regimurile politice trebuie să emane din natura și nevoile unui popor. […]

Vă voi spune că sunt foarte puțin democrat în raport cu o anumită mitologie a democrației, care constă în a face din acest cuvânt un panaceu universal valabil pentru toate timpurile și toate popoarele. Și mă opun încă și mai mult unui anumit tip de democrație formală în care, teoretic și sub aparența buletinului de vot, i se conferă poporului toate puterile și i se iau drepturile cele mai legitime prin intermediul unui ansamblu de legi, reglementări sau intervenții abuzive ale statului… Dar rămân, dimpotrivă, un profund democrat în sensul că doresc ca ființa umană să poată avea maximum de libertăți și responsabilități. Desigur, fiecare om la nivelul său! Lucru care nu e realizat în majoritatea timpului de așa-numitele „democrații” care se îmbată de acest cuvânt cu atât mai mult cu cât îi neglijează conținutul. […]

Căutați definiția cuvântului democrație în excelentul dicționar filosofic al lui Lalande: „Regim în care conducerea este exercitată de toți oamenii, indiferent de naștere, avere sau competență”. Cum vreți atunci ca niște incompetenți să-i poată discerne pe competenții care îi vor conduce? […]Citește mai mult »

Profesorul de religie

Imagine preluată de pe http://schlissellaw.wordpress.com

Nu pot garanta că el este protagonistul întâmplării pe care vreau s-o relatez. Însă azi l-am reîntâlnit și avea aceeași privire tăioasă, aceeași barbă tunsă scurt, aceeași statură impunătoare. Doar că era ceva mai veștejit după trecerea anilor. Să tot fi trecut 15 ani și mai bine.

Eram elev în gimnaziu la una dintre școlile din centrul urbei. Zburdalnici – dar nu foarte zurbagii –, băieții băteam mingea în curtea școlii de câte ori aveam prilejul. Asta făceam și în ziua cu pricina. De pe marginea terenului cineva dădu însă de veste că vine profu’ de religie. Ortodoxă.

Atunci, un coleg din familie de penticostali începu un „aliluia” sau un „Doamne miluește”. Voia să-i ia peste picior pe colegii ortodocși. Nenorocirea lui a fost însă că un ins auzi „blasfemia”. Se repezi la colegul nostru, îl luă la rost foarte aspru, iar apoi îi arse vreo două scatoalce de abia mai reușea Iosif săracu’ să-și rețină lacrimile. Nu sunt convins că a înțeles nici măcar de ce s-a abătut asupra lui prăpădenia.

A rămas cu zâmbetul înghețat pe față, rușinat, privind tâmp și bodogănind neputincios. Privirea tăioasă îl fixa însă amenițător, deși proful de religie – el îl pălmuise – se îndepărta cu oastea lui pravoslavnică. Și noi, ceilalți copii din familii de „sectanți”, priveam stingheri așteptând ca beleaua să se abată și asupra noastră, nediferențiat. Nu știam dacă să râdem de confratele la ananghie sau să ne ținem cât mai la distanță de scena agresiunii.Citește mai mult »