Literatura ca… „materie” școlară

…și alte materii ciudate.

(Daumier, Cititorul - sursa)
(Daumier, Cititorul – sursa)

De când mă știu mi-a plăcut să citesc. Ba chiar m-am grăbit să învăț literele înainte să ajung la școală. Așa că în clasa I, am citit de mai multe ori Abecedarul (mai ales poveștile de la final), ca să nu mă plictisesc. Dar mereu am avut o problemă cu lecturile obligatorii. Habar n-am de ce. Asta m-a ținut chiar și în anii de facultate, când cu greu mă convingeam să citesc lecturile pentru examen.

Când am fost nevoit să predau limba și literatura română, m-am trezit în fața unei dileme la care n-am prea găsit soluție: trebuia să impun unor elevi ceva ce eu făceam de plăcere și care cred că trebuie să fie mereu o îndeletnicire plăcută – cititul.

Literatura, ca materie, e capabilă să istovească orice satisfacție din ceea ce ar trebui să fie, după capul meu, bucuria lecturii. Degeaba observam eu cu încântare ironia lui Rebreanu din Ion, de pildă, că elevilor trebuia să le fac lecția după cerințele programei. Ei trebuiau să știe trăsăturile romanului realist, chestii despre naratorul omniscient, comparație cu romanul de factură psihologică, monografia satului ardelenesc, caracterizarea lui Ion, Herdelea sau Grofșoru.

Nu că toate astelalte ar fi rele, dar erau atâtea de spus și de făcut, încât nu mai aveai vreme să transmiți nimic din bucuria lecturii, din importanța sufletească și umană a interacțiunii cu o carte, din valorile etice, estetice, culturale, umane cuprinse într-un roman. Totul se transforma într-o disecție obositoare și pentru ei, dar și pentru mine. Mori cu „planurile de lecție” de gât!

În toate acele procese de analiză, sistematizare, taxonomie etc., încercam să găsesc câte o clipă de răgaz când, ca de la om la om (de la unul căruia îi place mult să citească la unul care se întreabă dacă merită), să le spun la ce le-ar putea folosi în viață să citească și mai ales să citească literatură.

Habar n-am cât am reușit. Citește mai mult »

Reclame

Nevoia copiilor de părinți PREZENȚI

Indieni din Santa Clara Pueblo (sursa)
Indieni din Santa Clara Pueblo (sursa)

Tata, abia aștept să nu mai mergi nicăieri la lucru.

(Parafrază după spusa plină de încântare a Soniei)

Copiii au multe nevoi pe care le exprimă cum pot, potrivit vârstei și capacităților cu care sunt înzestrați. Din săraca mea experiență, trebuie să recunosc că sunt unele pe care nu reușesc să le înțeleg în spatele crizelor de plâns sau îndărătul unor manifestări mai… antisociale.

Există însă și nevoi exprimate extrem de transparent și care ar merita o atenție pe măsură. Dintre ele, nevoia copilului să stea cu părintele mi se pare una fundamentală și totodată foarte ușor de neglijat.

Dacă ar fi doar cazul meu, poate că m-ar încerca ispita să spun (deși sper că NU!) că probabil e o nevoie hipertrofiată, însă am mai văzut și la alții exact aceeași situație: copiii ar vrea ca părinții să nu fie atâta vreme plecați la serviciu (fiindcă nu discutăm cazurile de neglijare deliberată a copiilor pentru diverse scopuri mai mult sau mai puțin justificate), ci să poată sta mai mult timp împreună.

Dar, când banii nu te dau afară din casă, e foarte greu să îndeplinești această dorință a copilului, știind că, și dacă ar fi posibil logistic, ar presupune un preț destul de mare. Și aici trebuie să fac o mențiune ca să tai apa de la moara celor care te povățuiesc sfătos să te mulțumești cu mai puțin. Da, există și astfel de situații, după cum există și oameni care muncesc zi de vară până-n seară doar pentru asigurarea subzistenței. Să nu fim ipocriți și exagerat de dăscăloși, că nu se cade!

N-am soluții, asta ca să știți din start. Însă nu cred că toate problemele pe care le ridic trebuie să primească și soluție (de la mine). Uneori e destul să le avem în vedere și să căutăm – perpetuu și dinamic – o soluție zilnică, periodică, temporară, inedită, ingenioasă.

Textul acesta este scris, în primul rând, ca un tribut pentru copiii noștri care își doresc să stea cu părinții lor. Citește mai mult »

O carte pentru bună învoire între oameni

personalitate-si-temperament_1_fullsize

Cartea (poate fi citită în varianta pdf aici) discută cele 16 tipuri de personalitate ale lui Jung, cu ajustările aduse de către Myers-Briggs. Testul pentru identificarea tipului de personalitate poate fi făcut și online (vezi aici o variantă în limba engleză, care, element important, are o scală a răspunsurilor între „da” și „nu” categorice).

Din punctul  meu de vedere, orice grup care vrea să funcționeze ca o echipă sau măcar să evite conflicte inutile ar trebui să citească această carte. Ori măcar unul dintre liderii formali sau informali ar trebui s-o cunoască și, pornind de la informațiile de aici, să gestioneze relațiile în funcție de predispozițiile fiecăruia.

Există, de pildă, un capitol alocat conflictelor ce pot surveni la locul de muncă între tipurile opuse. Există un capitol dedicat relațiilor de cuplu. De asemenea, pornind de la testul online indicat mai sus, sunt menționate, pentru fiecare tip, direcții profesionale.

Poate că nu v-ați lovit de acest fenomen, dar mi-a fost dat să văd destul de frecvent că persoanele mai influente sau mai dominante încearcă adesea să-i schimbe pe cei din jur după standardul lor. Ei bine, cartea asta explică diferențele și sugerează inclusiv soluții de bună conviețuire.

De exemplu, oricât s-ar strădui de tare, un introvert va rămâne toată viața lui așa, chiar dacă își poate ajusta anumite aptitudini. Dar asta nu înseamnă că e prost sau puturos, ci doar că are niște determinări fundamental diferite de un extrovert, care acaparează tot spațiul de manifestare disponibil.

În cheie creștină, anumite atitudini și comportamente pot fi suspectate că ar fi „păcătoase”. Dar s-ar putea foarte bine ca la originea lor să se afle un anumit tip de personalitate. Foarte important mi se pare faptul că, la descrierea tipurilor, autoarea precizează și niște valori procentuale ale populației care prezintă acele trăsături. Evident că tipurile dominante au mari șanse să devină normă, iar tipurile minoritare să fie considerate anormale, aberante sau chiar culpabile.

Cred că și pastorii, și comitetele bisericilor ar avea numai de câștigat de pe urma lecturii unei astfel de cărți. Dacă e necesar și un verset, îl putem invoca pe cel care spune „îngăduiți-vă unii pe alții”, dar pentru a putea îngădui pe cineva e necesar să afli și ce anume necesită îngăduință.

De folos le-ar fi, socot, și părinților (dar și copiilor) care încep să simtă pe pielea lor „conflictul dintre generații”.

Lectura acestei cărți poate constitui un tratament pentru libertate. Îi poate elibera pe cei care au impresia că trebuie să-i schimbe pe toți cei din jurul lor măcar de o parte din povară. Fiind scrisă pentru uzul practic imediat, cartea conține descrieri explicite, concrete ale diferențelor și indică inclusiv câteva dintre sursele cele mai frecvente de conflict potențial.

O carte necesară și utilă ce merită citită cât mai devreme în viață. Cred că ar ajuta mult la igiena relațiilor în orice comunitate.

„Tratat” despre sentimente – Oblomov (I)

Nici cel mai exhaustiv tratat despre comportamentul uman nu reuşeşte să descrie mai bine şi mai cuprinzător emoţiile, stările şi oscilaţiile inimii decât o operă literară valoroasă. Nu degeaba toţi marii psihologi şi psihiatri ai lumii fac recurs în mod curent şi frecvent la opere literare de primă mărime. Freud, de pildă (probabil cel mai cunoscut din breaslă), s-a folosit de exemple din întreaga bibliotecă scrisă a lumii, de la Biblie la Dostoievski.

În fond, o carte bună se remarcă şi prin capacitatea cu care reuşeşte să sondeze profunzimea şi nuanţele sufletului omenesc. O poveste foarte bine scrisă, dar care se bălăceşte în clişee şi superficialităţi, care nu atinge nimic esenţial din natura umană este în cel mai bun caz un strălucitor joc steril.

Din fericire, Oblomov e dintre cărţile care merită atenţie, tocmai pentru că trece dincolo de banalitățile curente și își păstrează prospețimea chiar și după mai bine de 150 de ani de la publicare. Ca să evit textele prea lungi, am decis să-mi împart impresiile de lectură în mai multe părţi pe care să vi le supun din când în când atenţiei.

O chestiune care m-a frapat în lectura romanului a fost grija cu care Goncearov se apleacă asupra sentimentelor umane. Deși cartea a devenit celebră datorită oblomovismului pe care-l teoretizează, avem de-a face și cu o poveste de dragoste – eterna temă a literaturii. Urmărind suişurile, coborâşurile, scrupulele, conflictele personajelor m-am trezit întrebându-mă: oare de ce nu am aflat aceste lucruri mai prin adolescenţă? Cred că mi-ar fi fost utile…

Răspunsul e destul de simplu: în adolescență ai contact în principal cu filme americane de la televizor sau cinema (asta în cazul în care nu ai făcut o fixație pe telenovele – la fel de „educativă” sub raport afectiv).

De acolo deprindem o seamă de lucruri despre aşa-zisa iubire. În anumite privinţe, e mai bine să descoperi totul de la zero decât să ai parte exclusiv de módele și modelele conturate de perspectiva hollywodiană care a dezvoltat deja niște clieșee din care nu mai reușește să se sustragă. Dacă aţi constatat unii că ceea ce vedeţi în filme nu prea vi se potriveşte şi nu reuşiţi nicicum să aplicaţi la viaţa voastră, sunt mari şanse ca voi să fiţi (încă!) normali şi filmele să greşească.

În paranteză fie spus, e foarte greu pentru un individ care practică împerecherea instant să înţeleagă şi să descrie conflictele unui cuplu care se angajează trup şi suflet într-o relaţie de iubire pe viață. Va surprinde el câte ceva, dar cu siguranță va prezenta carențe de percepție pentru o relație „stabilă” (unii considerând-o chiar dăunătoare). Mă gândesc, când spun asta, la scenariși, actori, regizori… toți cei care ne livrează ideile din spatele peliculelor pe care le îngurgităm sistematic.Citește mai mult »