Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Reclame

Reforma și Contrareforma în cifre rotunde

Teologi de frunte ai Reformei (sursa)
Teologi de frunte ai Reformei (sursa)

Fiindcă la anul se va împlini o jumătate de mileniu de la debutul oficial al Reformei și fiindcă tocmai am încheiat munca de pregătire la un Atlas istoric al Reformei, am reținut câteva date care ne introduc în atmosferă.

550 de la naștere și 480 de ani de la moartea lui Erasmus de Rotterdam (14661536), umanist creştin, unul dintre adversarii intelectuali de calibru ai lui Luther, cu care a purtat un dialog teologic de la distanță. Bursele Erasmus cred că au devenit mult mai celebre decât personajul istoric.

525 de ani de la naștere și 465 de ani de la moartea lui Martin Bucer (reformator protestant, 14911551), fost călugăr dominican, care a părăsit ordinul sub influența lui Luther. A încercat să medieze (fără succes, evident) între Luther și Zwingli – de altfel, nu este singurul protestant care a căutat să unească diversele facțiuni născute din Reformă (Melanchton sau Bulinger au fost alți doi mediatori fără sorți de izbândă). A lucrat în Strasbourg, iar după ce a fost alungat de acolo, a influențat Reforma în Anglia (ca profesor la Cambridge și contributor la a doua ediție a Book of Common Prayer).

520 de ani de la nașterea liderului anabaptist Menno Simons (1496–1561). Fost preot catolic, excomunicat ulterior, a acționat independent de ceilalți reformatori (chiar dacă există influențe) și este încadrat de obicei în ceea ce se cheamă „Reformă radicală”. Practica rebotezarea. Comunitățile menonite care-i poartă numele încă există pe harta lumii creștine.

480 de la moartea lui William Tyndale (1494–1536), reformator englez, executat pentru erezie. Traduce Noul Testament în engleză, iar traducerea circulă ilegal pe teritoriul Angliei, cumpărată de pe continent. Totuși moartea i se trage de la criticile ce vizau divorțului lui Henric al VIII-lea.

480 de ani de la prima ediție (în latină) a cărții  Institutio Christianae religionis (1536), tradusă la noi, din engleză(!), cu titlul: Invăţătura religiei creştine.  Calvin o va revizui și îmbogăți semnificativ pe parcursul vieții, până la edițiile definitive în latină (1559) și franceză (1560). 1536 e și anul în care, silit de către Farel, Calvin acceptă să sprijine reforma în Geneva, loc unde va și rămâne, cu un scurt exil de 3 ani, până la moarte.

485 de ani de la moartea lui Ulrich Zwingli (reformator elveţian, 1484–1531), survenită pe câmpul de luptă de la Kapel. Incidentul a rămas umbrit de reacția de satisfacție a lui Luther la moartea celui cu care nu a reușit să se pună de acord asupra interpretării euharistiei (la Colocviul de la Marburg).

485 de ani și de la moartea lui Johannes Œcolampadius (reformator de origine germană, 1482–1531), care a activat în cantoantele elvețiene, unul dintre colaboratorii lui Zwingli. A condus mișcarea de reformă din Basel și Berna.

470 de ani de la moartea lui Martin Luther (1483–1546), cel asociat îndeobește cu moșirea Reformei. Un personaj complex, a lăsat o dâră inconfundabilă în istoria Bisericii. Adulat sau detestat, elogiat sau contestat, rămâne un erou și un caz, un lider cu bune și cu rele. Orice încercare de simplificare în discuția despre acest reformator ar trebui evitată cu încăpățânare.

460 de ani de la moartea lui Thomas Cranmer (primul arhiepiscop protestant de Canterbury şi reformator, 1489–1556), unul dintre martirii protestanți pomeniți apoi de Foxe în Cartea martirilor. A impus folosirea Bibliei în limba engleză și s-a ocupat de redactarea cărții de căpătâi a anglicanismului ulterior: Book of Common Prayer.

460 de ani și de la moartea lui Citește mai mult »

Catedrala St. Pierre, Geneva (biserica lui Jean Calvin)

Trebuie să recunosc că mi se pare destul de bizară asocierea celor două stiluri (gotic și neoclasic) în structura catedralei. Probabil că și clădirea a fost predestinată să arate așa cum arată, nu? Și să transmită un mesaj anume… Mi se pare oarecum ironic, de altă parte, să poarte un nume de sfânt, ba chiar numele aceluiași sfânt pe care și-l revendică și catolicii ca prim papă. N-am idee dacă e vorba de o întâmplare sau de o chestiune premeditată.

Catedrala St. Pierre - Geneva
http://www.sacred-destinations.com/switzerland/

În orice caz, în această biserică a predicat bătrânul Jean Calvin timp de aproape 30 de ani. Ce vremuri mai erau pe atunci… Părintele de la care se revendică o bună parte dintre baptiși, de pildă, dar nu numai, era un personaj în stare să „ducă” vreo 3 predici pe săptămână. Nu degeaba considera că predicarea este esențială pentru liturghie. A pus în aplicare ceea ce a crezut, însă avea și capacitatea să acopere această nevoie a comunității. Nu cred că sunt prea mulți în zilele noastre care să aibă potențial similar. Deși „moda” impusă de el s-a păstrat.

Jețul lui Calvin
http://www.sacred-destinations.com/switzerland/

Pe lângă predicare, Calvin mai și scria comentarii biblice sau tratate teologice. Mai întreținea și corespondență. Muncă serioasă nu glumă. Reforma nu s-a făcut totuși, așa cum au reținut unii, doar cu scandaluri și războaie. A fost multă trudă teologică bine intenționată. Rezultatele sunt greu de evaluat. Dar nicio activitate umană nu este scutită de umbre.

http://en.wikipedia.org/

Clădirea catedralei a fost dezbrăcată, în secolul XVI, de către protestanți de tot ce considerau ei că ar fi nepotrivit într-o construcție cu o asemenea destinație. Ulterior, și-au mai schimbat părerea. Actuala înfățișare a căpătat-o undeva prin secolul XVIII. Într-un fel, s-ar putea spune că așa arată și creștinismul occidental, modelat de teologia catolică și protestantă. Când îl privești, nu poți să nu-i remarci bizareria. Dar a devenit un fapt…

Aș fi curios ce impresie le-a făcut această construcție cititorilor care locuiesc sau au locuit în Geneva. Sunt locuri în care simți cum istoria te copleșește. E și ăsta unul dintre ele?

„…din duh de ceartă” sau despre ecumenism

http://www.goodsalt.com/

Când Luther a început Reforma, se știe, n-a vrut să se desprindă de Biserica Catolică. Dimpotrivă, atâta vreme cât i s-a permis, a lucrat în interiorul bisericii, până ce n-a mai fost posibilă buna înțelegere între el și superiorii lui eclesiali.

După acel moment, părintele Reformei s-a dovedit în repetate rânduri foarte bătăios, fiindcă apăra ceea ce el socotea a fi drept și adevărat. Miza era mare: adevărul revelației divine. Luther a încercat să elimine distorsiunile și deviațiile care îndepărtaseră biserica de temelia Scripturii. E drept că ulterior și-a revizuit anumite opinii, însă tezele fundamentale ale poziției sale teologice era dispus să le apere cu orice preț. Dacă nu beneficia de simpatia și protecția lui Frederic cel Înțelept, poate că ajugea și să-și plătească „erezia” cu viața.

Despărțirile religioase din zilele noastre și-au pierdut greutatea mizelor și se produc mult mai fără eforturi. Nu ne place că o biserică are acoperiș înclinat spre stânga, nu-i nimic, facem una cu acoperiș înclinat spre dreapta. Nu e bine că într-o biserică ritmul se bate la tobe, niciun bai, facem o biserică în care se cântă numai cu harpe și flaute. Nu e de râs, știu despre o biserică scindată din pricină că unii admiteau că femeile pot purta și pălării, în vreme ce pentru alții baticul era sacru.

Miza s-a mutat de pe unitatea creștinilor și adevăr – fiindcă, la cum înțeleg eu, acestea două intrau în conflict în cazul lui Luther – spre… gusturile diverselor categorii de public. În cele câteva mii de confesiuni (neo)protestante sigur găsești una care să-ți „placă”. Iar dacă nu găsești, îți faci repede una cu acte în regulă. Îți trebuie doar puțină dârzenie și câțiva adepți.Citește mai mult »

Vocație de compilatori

 

britishtest.com

 

În primă fază pare ceva normal, însă la o privire mai atentă, lucrurile stau chiar pe dos. Pare normal adică, la prima vedere, ca ceea ce e vechi să fie repudiat ca „vestust”, „anacronic”, „desuet”, „depășit”, „învechit”, „demodat” sau pur și simplu „nașpa”. Zgâriind însă puțin sub această crustă unanim și tacit acceptată, e straniu, dacă nu chiar suspect ca tot ce e vechi să fie aruncat – fără discernământ – în lada de gunoi a istoriei.

Cel mai la îndemână contraargument (de bun-simț) e acela că tocmai acele lucruri care se disting prin vechimea lor sunt cele mai pasibile să aibă un sâmbure valoros, odată ce au rezistat atâta amar de vreme. Presupun că nu plecăm de la premisa prezumțioasă (și ușor demontabilă) că oamenii care populează actualmente planeta vor fi fiind cei mai inteligenți și mai cu scaun la cap dintotdeauna.

Cu toate că moda e să fii deschis la nou, să te lepezi de moștenirea apăsătoare a părinților și bunicilor, există destule situații când se face rabat. Se recunoaște, de pildă, implicit, că vârsta poate fi o garanție a calității, că vârsta respectabilă oferă un plus de legitimitate. Nu degeaba toți producătorii de blugi ștanțează un „since…” pe marfa lor. Iar berarii urcă toți în istorie cât mai aproape de Adam sau de Big-Bang.

La nivel ideologic însă e ușor de observat că în primul rând deranjează morala… „anacronică”. Însă vestigiile acestei morale se articulau cândva pe corpusul unei concepții de viață de sorginte religioasă, iar mai încoace, creștină. Ar fi eronat să mă alătur corului de lamentații care declamă ritos că actualmente creștinismul nu mai are trecere. Ba are, dar selectiv.

Această selectivitate îmi pare în mod deosebit suspectă. Nu doar din creștinism se selectează, ci din orice (sau mai ales din) altă religie. Cele orientale sunt preferate cu predilecție. Se compilează din toate câte un pic și se face un melanj bun pentru frecții la suflet, în perioadele mai nasoale ale vieții.Citește mai mult »