„Oblomovul” lui Dostoievski

Imaginea e din filmul lui Mihalkov și a fost preluată de pe festivaldelcinemaeuropeo.it

Avertisment: Urmează un text lung!

Două precizări preliminare: 1. Știu că Oblomov e personajul lui Goncearov și despre el urmează să vorbesc; 2. Acest text vine în continuarea unuia postat cu multă vreme în urmă și care anunța încă din titlu o eventuală continuare. Există și o a treia parte – preconizată – care se va referi la chestiuni de stil și tehnică literară.

Ilia Ilici Oblomov ilustrează ceea ce s-a numit spleen, mal du siècle, plictis, melancolie specifice secolului XIX. Toate aceste descripții se referă însă fundamental la o realitate unică și greu definibilă care are destule în comun cu akedia. Ideea nu-mi aparține, ci am găsit-o, de pildă, la Cristian Bădiliță, care îl citează, la rându-i, pe Romano Guardini.

Oblomov e însă un caz mai complex. Pe el nu-l doboară chiar de tot această boală sufletească. Există câteva elemente care-l ajută să scoată capul din butoiul cu melancolie patologică. Mai întâi e iubirea, despre care v-am povestit deja în episodul anterior. Ar mai fi apoi idealul.

Oblomov e un ins plin de idealuri. Vrea să facă, să dreagă, să inițieze, să îmbunătățească, să exploreze, să construiască, să lase ceva în urmă. Visează la o familie, la o moșie prosperă, în care să reinstaureze vremurile copilăriei cu toată comoara lor de fericire şi seninătate.

Însă e copleșit de o neputință esențială, de o lene funciară. În sinea lui, zborul viselor formidabile este frânt de slăbiciunea congenitală care-i macină ființa. Mintea lui Oblomov e vie, alertă chiar (în răstimpurile dintre două moțăieli), multe dintre meditațiile lui fiind pertinente și pătrunzătoare.

La finalul romanului, am rămas cu o părere bună despre Ilia Ilici Oblomov. Admir capacitatea personajului de a pătrunde sub coaja lucrurilor și de a formula sentințe credibile:

Când nu știi pentru ce să trăiești, o duci așa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poți uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi și pentru ce vei trăi mâine?

Sau:

Ce mijloace drastice prescrii! spuse trist Oblomov. Crezi că sunt singurul de felul meu? Privește în jurul tău: Mihailov, Petrov, Semionov, Alexeev, Stepanov… suntem nenumărați: numele nostru e legiune. (sublinierea îmi aparține)

Aceste cuvinte le adresează celui care încearcă să-l smulgă din letargia și din visările sale fără finalitate – Andrei Stolz, prietenul său neamț. Stolz e tot ceea ce nu e Oblomov: viu, activ, fără astâmpăr, energic, pragmatic, calculat, cuceritor, romantic, voluntar. E exact cum trebuie să fie.

În ciuda diferențelor nete dintre cei doi, Stolz nu e însă decât un complement al lui Oblomov. Fapt pe care mă voi strădui să-l demonstrez. Akedia nu generează numai lâncezeala structurală care-l devorează pe Ilia Ilici, ci și agitația fără astâmpăr care-l mână pe Andrei prin toată Europa, care-l determină să iasă din sine, tocmai ca să nu se întâlnească niciodată cu adevărat. Din această perspectivă, Oblomov arată mai bine ca personaj, fiindcă măcar nu se ascunde de sine cu atâta osârdie. E mai onest, chiar dacă această onestitate îl paralizează adesea.Citește mai mult »

Tratament pentru mânie

Blogul Scriptorie a cam zăcut în paragină de o vreme. Am adaugat o nouă recenzie și nutresc speranța să se resusciteze puțin activitatea p-acolo. Am și eu ceva idei, dar sper să mai primesc și de la alții, nu doar sugestii, ci și texte. Că ăsta era scopul inițial (care nu s-a schimbat între timp): să se adune acolo cât mai multe recenzii, făcute de cine dorește, pe cărți ce vizează moștenirea noastră culturală creștină.

Rețin aici doar un fragment din recenzia pe care am făcut-o la cartea lui Gabriel Bunge – Mânia și terapia ei după avva Evagrie ponticul.

E complicat să vorbești azi despre vindecarea unui viciu, care nu mai e de multă vreme socotit viciu. Așa că, nefiind ceva rău, de ce ar necesita tratament? Putem pune punct și să considerăm discuția încheiată.

Și totuși, mânia își arată chipul dizgrațios cu precădere în manifestările ei considerate extreme. De pildă, un părinte care își lovește copilul la mânie și îl schilodește este socotit un monstru. Sare toată lumea, și pe bună dreptate, să înfiereze un asemenea comportament.

Venind însă înapoi pe firul mâniei, se poate observa că ce se aștepta de la individul agresiv este autocontrol, adică înfrânarea pornirii generatoare de violență. Cum să explici totuși necesitatea strunirii unui impuls natural? Căci adesea mânia (în formele ei mai blânde) este justificată cu expresii de genul: „Așa sunt eu”, „Așa mi-e firea” etc. În subtextul acestor legitimări se poate citi următorul mesaj: mânia este naturală și nu poate fi sancționată moral.

Așadar, pe de o parte avem această pornire naturală, firească, care se sustrage oricăror evaluări etice, iar pe de altă parte avem reacția civică ce clamează necesitatea unui control riguros. Cu alte cuvinte, există totuși o sancțiune socială care poate fi aplicată.

De aici decurge că mânia nu este incriminată sub raport moral (let us not become judgemental!) la nivel de individ, însă este condamnată social. În măsura în care mânia este socialmente contondentă, ea devine suspectă și blamabilă. În numele a ce? Probabil că în numele răului pe care-l pricinuiește.

Reiau raționamentul sugerat inițial. Dacă mergem pe firul mâniei către origine, nu există un punct de la care începând ea să poată fi socotită bună, ci, cel mult, inofensivă social. Câtă vreme ea nu face rău decât celui în cauză, societatea nu are nimic de obiectat. Însă mânia face rău celui în cauză. Ne-o spun psihologii care ne îndeamnă mereu să evităm situațiile stresante. Or mânia este un mare generator de stres. Faptul acesta cred că nu mai trebuie dovedit.

Un argument indirect în favoarea celor spuse până acum îl reprezintă diversele modele de anger-management, care nu sunt decât niște paleative psiho-sociale menite să canalizeze o energie considerată distructivă într-o zonă cât de cât salubră, eliberând astfel individul de tensiunea cu potențial dăunător.

Iată că, în cele din urmă, se justifică discuția în termeni de tratament și, dacă nu chiar viciu (fiindcă pentru asta e necesară adoptarea paradigmei creștine), atunci măcar de boală. În orice caz, mânia nu ne mai apare ca fiind o manifestare naturală și sănătoasă, ci cel mult necesară și inevitabilă.

Textul integral se găsește aici.

„Tratat” despre sentimente – Oblomov (I)

Nici cel mai exhaustiv tratat despre comportamentul uman nu reuşeşte să descrie mai bine şi mai cuprinzător emoţiile, stările şi oscilaţiile inimii decât o operă literară valoroasă. Nu degeaba toţi marii psihologi şi psihiatri ai lumii fac recurs în mod curent şi frecvent la opere literare de primă mărime. Freud, de pildă (probabil cel mai cunoscut din breaslă), s-a folosit de exemple din întreaga bibliotecă scrisă a lumii, de la Biblie la Dostoievski.

În fond, o carte bună se remarcă şi prin capacitatea cu care reuşeşte să sondeze profunzimea şi nuanţele sufletului omenesc. O poveste foarte bine scrisă, dar care se bălăceşte în clişee şi superficialităţi, care nu atinge nimic esenţial din natura umană este în cel mai bun caz un strălucitor joc steril.

Din fericire, Oblomov e dintre cărţile care merită atenţie, tocmai pentru că trece dincolo de banalitățile curente și își păstrează prospețimea chiar și după mai bine de 150 de ani de la publicare. Ca să evit textele prea lungi, am decis să-mi împart impresiile de lectură în mai multe părţi pe care să vi le supun din când în când atenţiei.

O chestiune care m-a frapat în lectura romanului a fost grija cu care Goncearov se apleacă asupra sentimentelor umane. Deși cartea a devenit celebră datorită oblomovismului pe care-l teoretizează, avem de-a face și cu o poveste de dragoste – eterna temă a literaturii. Urmărind suişurile, coborâşurile, scrupulele, conflictele personajelor m-am trezit întrebându-mă: oare de ce nu am aflat aceste lucruri mai prin adolescenţă? Cred că mi-ar fi fost utile…

Răspunsul e destul de simplu: în adolescență ai contact în principal cu filme americane de la televizor sau cinema (asta în cazul în care nu ai făcut o fixație pe telenovele – la fel de „educativă” sub raport afectiv).

De acolo deprindem o seamă de lucruri despre aşa-zisa iubire. În anumite privinţe, e mai bine să descoperi totul de la zero decât să ai parte exclusiv de módele și modelele conturate de perspectiva hollywodiană care a dezvoltat deja niște clieșee din care nu mai reușește să se sustragă. Dacă aţi constatat unii că ceea ce vedeţi în filme nu prea vi se potriveşte şi nu reuşiţi nicicum să aplicaţi la viaţa voastră, sunt mari şanse ca voi să fiţi (încă!) normali şi filmele să greşească.

În paranteză fie spus, e foarte greu pentru un individ care practică împerecherea instant să înţeleagă şi să descrie conflictele unui cuplu care se angajează trup şi suflet într-o relaţie de iubire pe viață. Va surprinde el câte ceva, dar cu siguranță va prezenta carențe de percepție pentru o relație „stabilă” (unii considerând-o chiar dăunătoare). Mă gândesc, când spun asta, la scenariși, actori, regizori… toți cei care ne livrează ideile din spatele peliculelor pe care le îngurgităm sistematic.Citește mai mult »

Șoareci și oameni

Un roman scurt, apăsător, chinuitor chiar, al lui John Steinbeck (laureat Nobel în 1962).

O prietenie solidă, deși puțin bizară, între George și Lennie, cel din urmă un vlăjgan extrem de puternic, dar retardat.

Un cuplu înfățișat cu multă duioșie, cu toată bogăția de umanitate care se dezvăluie – în chip surprinzător – între doi zilieri care se mută de la o fermă la alta, ca să caute de lucru. Din păcate, Lennie reușește – fără voia lui – să intre mereu în „bocluc”, astfel că sunt nevoiți de fiecare dată să-și ia tălpășița și s-o șteargă spre următoarea destinație.

Lennie înțelege foarte greu orice i se spune, ține minte cu mari eforturi. Știe însă bine un lucru: se poate încrede în George. George nu-l părăsește niciodată, nu-l bate niciodată, nu-l alungă. Din când în când îl dojenește și îi reproșează, dar aceste muștruluieli sunt ca un cântec necesar pentru urechile lui Lennie. Îmi amintește de Zahar, argatul lui Oblomov, care nu înțelege mai nimic din ocările stăpânului, dar resimte o mare tristețe când le aude. Tot așa și Lennie, consimte să fie mustrat, fiindcă știe că merită când „face rău”.

Povestea începe cu fuga celor doi prieteni nenorociți de la cel mai recent loc de muncă, unde Lennie fusese acuzat că ar fi vrut să violeze o fată. Nici vorbă însă! George știe prea bine că Lennie face rău, dar niciodată din răutate, ci mai degrabă de spaimă, fiindcă, dacă se sperie, nu se mai poate controla. Îl mai beștelește, îl învață ce să spună și ce să nu spună. Cum să se poarte și cum să evite „boclucul”.

Citește mai mult »

8 păcate capitale ale omenirii

Pe urmele vechilor călugări anahoreţi din Orientul Antic – ce identificaseră opt gânduri ale răutăţii din care decurg toate celelalte vicii individuale – Konrad Lorenz întocmeşte o listă cu ceea ce consideră a fi metehnele sociale care ar putea „să ducă la dispariţia nu numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie” (pag. 113).

E o cărţulie subţire, puţin peste 100 de pagini, însă timpul stă mărturie pentru valoarea profetică a ideilor conţinute (a fost publicată iniţial în 1973). Au trecut de la publicarea ei în germană mai bine de trei decenii, ani care n-au făcut decât să confirme în mare parte temerile şi avertismentele autorului. Se pare că ieremiada sa ori îndemnul „spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri” (pag. 5) nu a fost luat în seamă.

Nouă, celor din Europa de Est, încă ne-ar mai putea folosi acest text, fiindcă „epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu oarecare întârziere” (pag. 6). Iar noi abia acum ajungem să cunoaştem unele dintre deprinderile culturale care în Occident sunt normative. Din păcate însă, predispoziţia către imitarea necritică pe care o manifestăm ca naţie, face ca acest mic avantaj să fie repede anihilat.

În diagnosticarea societăţii, Lorenz recurge la etologie, ştiinţa care se ocupă în egală măsură cu cercetarea comportamentului uman şi animal – între care stabileşte diverse similarităţi. Comportamentul este considerat ca fiind funcţia unui sistem al cărui aspect actual este determinat de întreaga devenire a omului în contextul său cultural şi istoric. Ca în orice alt sistem, elementele componente şi subsistemele sunt în interdependenţă, influenţându-se reciproc. Orice anomalie cere însă un mecanism de reglare. Iar anomaliile şi procesele de „feedback negativ” care reglează sistemul răspunzător de comportamentul uman reprezintă tocmai proecuparea acestei cărţi.

Cel dintâi păcat – din care se trag apoi şi celelalte – al omenirii este suprapopularea. Aglomeraţiile urbane solicită la maxim capacitatea omului de a stabili contacte sociale. Consecinţa e că se ajunge la o indiferenţă din ce în ce mai accentuată, fiindcă „nu suntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii”. Astfel individul duce o existenţă tensionată, încercând să se protejeze de excesul social la care este supus. Se ajunge în final ca preocuparea de căpătâi să fie neimplicarea emoţională în relaţii.Citește mai mult »