Mie-mi place de Moș Crăciun

(Sursa)
(Sursa)

Peste sărmanul Moș Crăciun – ficțiune sentimentală a copilăriei – s-a abătut de o vreme un val de critici virulente. Mult prea mare pentru o non-existență, cred eu.

Ideea de bază care l-a impus la scară mondială – aceea a unui ins (roșu) darnic cu copiii, dar și întru câtva judecător al faptelor de peste an – este una care nu iese din granițele creștinismului. Moșul, la o adică, poate fi generos peste măsură și gata să ierte. Sau poate fi drept și să sancționeze anumite derapaje. E dreptul lui… constitutiv. (Luat la bani mărunți însă, cu siguranță că Moșul nu va putea să-și demonstreze puritatea originilor… dar nu-i singurul în situația asta.)

Cică marea problemă însă ar fi aceea că îi mințim pe copii că există Moș Crăciun. Și că asta ar crea cine știe ce precedent periculos pentru încrederea viitoare a copiilor în părinții lor. Nu zău! Din câte îmi amintesc, n-am auzit niciodată (dar chiar niciodată!) vreun copil ajuns la vârsta critică a adolescenței beștelindu-și părinții că l-ar fi mințit că există Moș Crăciun. Nu știu ca această minciună să fi născut vreo traumă succesorală sau vreo criză de credibilitate parentală.Citește mai mult »

Anunțuri

De la poziția de hegemon la politica struțului și retur

Prima biserică baptistă din America (în Providence, RH - sursa)
Prima biserică baptistă din America (în Providence, RI – sursa)

Istoria Europei și a Americilor atestă că Biserica (Ortodoxă, în Bizanț și în răsărit; Catolică și Protestantă în vest și în Americi) a exercitat o covârșitoare influență în veacurile scurse după Constantin încoace. Au existat chiar momente când înalții ierarhi bisericești împărțeau diverse privilegii și binecuvântări sau blesteme.

Peste toate astea, Biserica impunea morala societății, fapt repetat frecvent mai ales acum, când se manifestă tot mai vocal contestatarii „moștenirii iudeo-creștine” a Occidentului. În această privință, era un adevărat hegemon, care putea dispune uneori chiar de viața indivizilor care încălcau norma – faptul se vede mai cu seamă în istoria Inchiziției, dar nu e străin de niciun spațiu creștin cu oareșice tradiție. Căci, dacă nu s-au făcut „procese ale vrăjitoarelor”, sigur au existat sancțiuni dure și ale comunităților „pure” împotriva păcătoșilor și la protestanți sau evanghelici.

Nu mă preocupă în acest text să identific momente foarte precise, dar e cert că a survenit undeva, nu foarte departe de zilele noastre, o perioadă în care, din diverse motive, a intrat într-un declin ca poziție de autoritate în societate.

Mișcările mai puriste, de după Reformă, s-au concentrat adesea spre interior, izolându-se de lume (chiar dacă erau foarte prezente în mijlocul ei prin arhitectură, ritualuri sau gesturi publice), preocupându-se mai cu seamă de chestiuni interne, administrative, de „bunul mers al lucrării”. Ba chiar unele au și emis diverse teologii care justificau această separare care trebuia să prevină riscul pângăririi.

Dacă e să privim lucrurile într-o perspectivă mai amplă și mai nuanțată, evanghelicii au avut perioada lor în care se „amestecau” (după știință și putință) în treburile statelor unde erau influenți. Unul dintre exemplele pozitive este cel al lui Wilberforce, care a militat pentru abolirea sclaviei și a reușit. Sunt și alte cazuri, nu toate la fel de „inspiraționale”.

Probabil însă că acea întoarcere spre interior se poate regăsi și în bisericile mai mari și cu tradiție, având în vedere cele două tentative de aggiornamento ale Bisericii Catolice, dar și inerția puternică de care dau dovadă bisericile ortodoxe române, de pildă.

Evanghelicii, mai ales dacă ne referim la cei din România, au avut chiar mândria de a nu se amesteca cu „lumea”, de a se delimita cât mai precis și cât mai vocal de tot ceea ce ar fi putut prezenta pericol de contagiune. E drept că, în perioada comunistă, această opoziția la sistemul „lumii”, deși era în esență politică, putea fi suprapusă cu opoziția religioasă, fiindcă regimul însuși făcea această „confuzie” intenționată.

Exceptând această perioadă dificilă, evanghelicii pot observa că și aici (cel puțin în ultimii 25 de ani), și pe alte meleaguri au avut, prin acest reflex spre interior, tendința certă de a practica un fel de politică a struțului (probabil că fundamentalismul american și ceea ce a urmat după celebrul „Proces al maimuțelor” ar merita analizate mai în profunzime pentru a înțelege fenomenul): ceea ce nu vedem noi nu există și nu ne amenință.Citește mai mult »

Când credeam că avem explicaţie clară pentru tot ce se întâmplă

Jan Matejko - Bătălia de la Grunwald (sursa)
Jan Matejko – Bătălia de la Grunwald (sursa)

Nici raţiunea, nici credinţa nu au nevoie de explicaţii. Nuanțez, că doar nu scriem numai din topor și din axiome: nici raţiunea, nici credinţa nu sunt cele care ne împing să căutăm explicaţii. Altceva ne împinge, altceva ne nelinişteşte. Raţiunea înţelege o explicaţie, credinţa o poate integra. Însă mobilul, forţa care ne împinge e o nelinişte de altă sorginte.

Curiozitatea, fie ea şi ştiinţifică, nu ţine de raţionamentul în sine, de logică, ci de natura umană. Tulburarea în faţa necunoscutului, spaimele în faţa diverselor primejdii împing omul spre răspunsuri mai mult sau mai puţin coerente, care adesea se folosesc de credinţă, dar fără ca imboldul iniţial să izvorască din ea. Prin definiție, credința se referă la a crede, iar rațiunea la a gândi logic și coerent.

De pildă, sunt unii care au convingerea fermă că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei din „Colectiv” pentru că meritau. Această explicaţie s-a extins repede şi la atentatele din Franţa. Au fost identificate manifestări condamnabile al victimelor care meritau pedepsite.

Justificarea pentru o astfel de explicaţie e, adesea, că am fi cumva obligaţi de credinţa noastră creştină să spunem… adevărul. Care adevăr? O minimă verficare logică a acestei explicaţii o invalidează instantaneu.

Iată un test. De ce i-a pedepsit Dumnezeu tocmai pe ăştia şi nu pe alţii, care participă la alte manifestări similare? În paranteză fie spus, există săptămânal, în cluburile din România, concerte din acea zonă întunecată a rock-ului. Probabil că răspunsul – dacă nu cumva e unul de natură profetică – va fi că Dumnezeu ştie de ce i-a ales pe aceştia.

Întrebarea firească atunci e următoarea: cum putem avea certitudinea că Dumnezeu i-a pedepsit pe aceştia dacă nu ştim de ce nu i-a ales (şi) pe alţii? Cum se face că avem acces fix la o singură explicaţie, la o singură informaţie certă – tocmai cea care ne covine – dar la nimic din toate celelalte (mai ales dacă ele nu se potrivesc în sistemul nostru)?

Ajungem aşadar la următoarea formulare: în ce fel a transmis Dumnezeu confirmarea despre judecata aplicată – exceptând, repet, viziunile profetice pe care nu le putem contesta, dar nici valida – astfel încât să fie înţeleasă tocmai de către creştinii care oricum o preferă din start (sau au o predispoziţie către justiţiarism şi condamnarea promptă a altora)?

În cel mai bun caz, rămâne să acceptăm că aceasta este, cel mult, o presupunere, o ipoteză. În cazul mai grav, Citește mai mult »