Nuiaua – între tradiție și modernitate

Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)
Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)

Cel mai puternic argument al tradiției – cu tot ceea ce include ea – este vechimea ei și, implicit, fezabilitatea ei. Acele cutume tradiționale au dovedit că pot ține laolaltă comunități, că pot prezerva norme morale și pot duce lumea mai departe – o lume în care mereu binele și răul au coexistat. E foarte greu de bătut un astfel de argument dacă e să fii onest și să nu pleci de la premisa tălâmbă că tot ce e vechi e rău și tot ce e nou e bun.

N-am să insist prea mult pe ideea cunoscută că „nuiaua” (a.k.a. pedeapsa corporală) face parte din moștenirea culturală, cel puțin în Occident, dar cu siguranță că și ceilalți pământeni stau bine la acest capitol, fiindcă metoda e foarte la îndemână, iar eficiența ei e imediată. Însuși faptul că a fost interzisă prin lege (mai ales în ultimii 50 de ani) stă mărturie pentru amploarea fenomenului.

Am discutat deja din mai multe puncte de vedere acest subiect (puteți vedea aici și aici) și nu vreau să revin asupra acestor unghiuri, ci promit un text final separat pentru niște concluzii mai ample și observații.

Aici vreau doar să semnalez câteva dintre principiile și premisele pe care tradiția ce folosea „nuiaua” ca obiect de corecție, pe de o parte, și modernitatea care o interzice, pe de altă parte, le folosesc adesea fără să le precizeze. Și de data asta, dând mai mult credit… tradiției. Nu pentru că ar fi intrinsec bună – doar fiindcă e veche și verificată –, ci pentru cred că e nedrept să fie tratată cu superficialitate și pentru că nu mi-e totuna de pe ce poziție se critică o tradiție.

Zic unii că „nimeni nu a murit de la o palmă (sau de la o urechere)”. Dar sunt repeziți numaidecât că ar face apologia abuzului. Trebuie însă observat că, strict sub raport logic și empiric, această afirmație este în general adevărată – nu se moare de la o palmă. Și se mai poate observa că este o afirmație ponderată și cu bun-simț, dar deja am anticipat un pic.

Înainte de a trece mai departe, va fi nevoie de un mic ocol. Istoria și literatura consemnează numeroase cazuri de torturi fizice. Cele mai celebre sunt poate torturile medievale – de obicei puse pe seama Inchiziției, dar, în realitate, specifice pentru cultura vremii (sunt torturi medievale inventate de otomani, de chinezi, de japonezi și putem recurge la exemple, dacă se cere).

Mai aproape de vremea noastră, avem scriitori care adesea au remarcat abuzurile la adresa copiilor. E suficient să ne amintim de Dickens, Hugo sau Dostoievski. În Frații Karamazov, schingiuirea gratuită a copiilor este motivul pentru care Ivan este profund revoltat împotriva lui Dumnezeu că nu intervine să-i trăsnească pe loc pe sadicii respectivi.

Exemplele invocate dovedesc un alt lucru imposibil de evitat: chiar și în epoci mai puțin „evoluate” decât a noastră, exista ideea de abuz, cu toate că se practica pedeapsa fizică. Fiindcă, dacă vrem să fim onești, nimeni nu considera că torturile medievale sau maltratarea copiilor sunt exemple demne de urmat. Dimpotrivă, erau fie excepții regretabile (chiar dacă – torturile unor perturbatori – erau socotite necesare pentru a păzi societatea de derapaje grave), fie practici condamnabile.

Acum putem reveni la observația de mai sus care zice că nu se moare de la o palmă dată la fund. Și putem adăugă fără teama de a greși că și cine gândește tradițional admite că pot exista abuzuri. Atâta doar că, mizând pe un bun-simț comun, nu-și pune problema că un părinte întreg la cap, responsabil și cum mai vreți dumneavoastră ar trece peste acea graniță – nedefinită legal, dar subînțeleasă (și aici vom reveni) cutumiar – astfel încât să-și nenorocească pruncii. Iar excepțiile, care au existat, erau privite cu ochi răi în comunitate, ca apucături denaturate, inumane.Citește mai mult »

Manual de utilizare, funcționare și întreținere a copilului

(sursa)
(sursa)

Ori de câte ori aud, văd, citesc ceva legat de educația copiilor, ciulesc urechile. Nu atâta pentru că aș spera să descopăr cine știe ce principii revoluționare, cât mai ales ca să înțeleg și eu care-i mersul lumii și cum este educată generația de mâine. Mai am și interes „profesional”, din perioada – scurtă, dar interesantă – când predam la clasă.

Ce mă surprinde în tonul și atitudinea acestor discursuri și articole este înaltul grad de tehnicizare și jargonul care te lovește ca o măciucă ezoterică drept în cunoștințele de limba română pe care aveai impresia că le deții. Important e însă că tot te descurci până la urmă.

O adevărată obsesie, am remarcat, s-a dezvoltat în jurul ideii de abuz. Cea mai mare teamă, se pare, e aceea că un copil ar putea fi abuzat. Iar abuzul nu e în primul rând de natură fizică, ci mai ales de altă natură: psihică, emoțională, verbală, comportamentală etc. În esență, orice ai face există riscul să-ți abuzezi copilul, iar el să dezvolte cine știe ce traume iremediabile.

În strânsă corelație cu obsesia anterioară este și ideea că orice enervare, orice ridicare a tonului, orice manifestare ceva mai autoritară este dăunătoare. Recent un așa-zis psiholog susținea că copilul n-ar trebui „expus” la așa ceva.

Mi se pare – și se prea poate să greșesc – că, din dorința de a preîntâmpina abuzurile adevărate (care, din nefericire, există!), s-a ajuns într-o extremă care propune efectiv o existență neconflictuală, suavă, într-o atmosferă de o seninătate ternă și netulburată. Aproape tâmpă… O imposibilitate, dacă mă întrebați pe mine. O falsicare nefericită a realității.

Copilul, pasămite, nu trebuie să vadă oameni nervoși și nici cum își gestionează ei tumultul afectiv, crizele, nemulțumirile, frustrările, ci trebuie mințiți că toate astea nu există. Fiindcă, dacă nu îi afectează și dacă nu le văd întâmplându-se inclusiv în fața lor și în relația cu ei, de unde ar putea ști ce sunt și cum se rezolvă astfel de impasuri? Lasă că face școala cu ei ore de „managementul conflictului”. Noi să-i trimitem la școală cât mai sereni posibil…

Am făcut doar o scurtă incursiune în ceea ce îmi pare mie a fi gogomănia educației actuale – dacă cineva chiar i-ar lua în serios pe „experții” ăștia. Revin la „manualul” din titlu.Citește mai mult »