Forfota căutărilor identitare – articol publicat în revista Vatra

Cu mult timp în urmă, promiteam să revin cu un text mai amplu despre romanul Sărbătoare corturilor, al lui Ioan T. Morar. Și iată că acum se și întâmplă.

În revista „Vatra”, nr. 3-4/2017, mi s-a publicat un articol cu următorul titlu (cam lung 🙂 ): Forfota căutărilor identitare – o lectură în cheie evanghelică a romanului Sărbătoarea
corturilor.

Rețin doar câteva paragrafe:

Un alt fapt nu lipsit de conotații și consecințe este  acela că, după câte se poate observa, nu există o definiție  unanim acceptată a evanghelismului, ci ipoteze de lucru,  teorii concurente sau complementare. De unde și o mai  mare libertate de alegere a unui profil identitar, dar și mai multă confuzie (deopotrivă pentru cei dinăuntru și din afara comunităților) decât în bisericile tradiționale.

Acest continuum teologico-social ce caracterizează grupările evanghelice este bine reprezentat în roman, iar când grupul părăsește spațiul teologic (neo)protestant, ecourile vechilor „năravuri” reverberează până în chibuț sau în Sărbătoarea Corturilor, grupare cu o teologie compozită proprie.

Și în spirit, și în formă, pentru orice evanghelic  bine familiarizat cu specificul acestor comunități, grupul are mereu ceva recognoscibil, chiar și în destrămarea lui, căci libertatea de a-și alege calea este o lege adânc cu cărțile pe masă întipărită în fiecare „pocăit”, fiind un fapt obișnuit și acceptat trecerea dintr-o tabără într-alta. Asta nu-i scutește pe „rătăciți” (sau „treziți”), de un blam public, dar și acest lucru intră în profilul comunitar standard.

Lăsând nespuse o seamă de lucruri importante pentru viața religioasă a comunităților de „pocăiți”, romanul Sărbătoarea Corturilor face totuși dreptate, în cele spuse, acestor confesiuni marginalizate și din pricina numărului mic al adepților, dar și din pricina unor prejudecăți cu iz naționalist. Fără a fi exhaustivă și foarte detaliată imaginea surprinde date pertinente și semnificative, aduse în atenția cititorului cu onestitate și bunăvoință.

Întreg articolul poate fi citit la p. 173-175, dacă accesați aici pdf-ul revistei.

Atlas istoric al Reformei

Atlasul Reformei-cover.indd

În primăvara acestui an, am petrecut mai bine de o lună lucrând la această carte, afundat în date, nume, evenimente legate de perioada Reformei. A fost însă o plăcută trudă, căci, deși nu-mi place să-mi încarc memoria cu date istorice (decât dacă sunt absolut necesare), istoria mi se pare fascinantă prin ceea ce spune despre oameni, despre credințe, despre idei, despre instituții, despre moșteniri ș.a.m.d., dar și prin multitudinea cauzelor care contribuie la o anumă turnură a lucrurilor.

Istoria modernă a Europei nu poate fi înțeleasă adecvat, la modul serios, dacă este ignorat momentului Reformei. E un punct de răscruce nu numai în istoria Bisericii în general, ci în istoria lumii, fiindcă tot ce s-a întâmplat între Wittengerg, Roma, Wartburg, Zurich și Geneva s-a răsfrânt, foarte repede, asupra întregului mapamond.

Prea multe se datorează protestantismului ca să poată fi trecut cu vederea. Prea multe se reproșează protestantismului ca să poată fi tratat superficial. Iar Atlasul istoric al Reformei se remarcă tocmai printr-o abordare care încearcă să păstreze lumina onestității istorice asupra acelei perioade.

Am remarcat adesea o tendință de idealizare a Reformei și reformatorilor, manifestată mai ales printre urmașii acestei ramuri creștine. Dublată de o diabolizare aproape absolută a Bisericii Catolice din acele vremuri. Tim Dowley (autorul textelor din atlas) reușește să evite ambele capcane.

Evită, de asemenea, și Citește mai mult »

Reforma și Contrareforma în cifre rotunde

Teologi de frunte ai Reformei (sursa)
Teologi de frunte ai Reformei (sursa)

Fiindcă la anul se va împlini o jumătate de mileniu de la debutul oficial al Reformei și fiindcă tocmai am încheiat munca de pregătire la un Atlas istoric al Reformei, am reținut câteva date care ne introduc în atmosferă.

550 de la naștere și 480 de ani de la moartea lui Erasmus de Rotterdam (14661536), umanist creştin, unul dintre adversarii intelectuali de calibru ai lui Luther, cu care a purtat un dialog teologic de la distanță. Bursele Erasmus cred că au devenit mult mai celebre decât personajul istoric.

525 de ani de la naștere și 465 de ani de la moartea lui Martin Bucer (reformator protestant, 14911551), fost călugăr dominican, care a părăsit ordinul sub influența lui Luther. A încercat să medieze (fără succes, evident) între Luther și Zwingli – de altfel, nu este singurul protestant care a căutat să unească diversele facțiuni născute din Reformă (Melanchton sau Bulinger au fost alți doi mediatori fără sorți de izbândă). A lucrat în Strasbourg, iar după ce a fost alungat de acolo, a influențat Reforma în Anglia (ca profesor la Cambridge și contributor la a doua ediție a Book of Common Prayer).

520 de ani de la nașterea liderului anabaptist Menno Simons (1496–1561). Fost preot catolic, excomunicat ulterior, a acționat independent de ceilalți reformatori (chiar dacă există influențe) și este încadrat de obicei în ceea ce se cheamă „Reformă radicală”. Practica rebotezarea. Comunitățile menonite care-i poartă numele încă există pe harta lumii creștine.

480 de la moartea lui William Tyndale (1494–1536), reformator englez, executat pentru erezie. Traduce Noul Testament în engleză, iar traducerea circulă ilegal pe teritoriul Angliei, cumpărată de pe continent. Totuși moartea i se trage de la criticile ce vizau divorțului lui Henric al VIII-lea.

480 de ani de la prima ediție (în latină) a cărții  Institutio Christianae religionis (1536), tradusă la noi, din engleză(!), cu titlul: Invăţătura religiei creştine.  Calvin o va revizui și îmbogăți semnificativ pe parcursul vieții, până la edițiile definitive în latină (1559) și franceză (1560). 1536 e și anul în care, silit de către Farel, Calvin acceptă să sprijine reforma în Geneva, loc unde va și rămâne, cu un scurt exil de 3 ani, până la moarte.

485 de ani de la moartea lui Ulrich Zwingli (reformator elveţian, 1484–1531), survenită pe câmpul de luptă de la Kapel. Incidentul a rămas umbrit de reacția de satisfacție a lui Luther la moartea celui cu care nu a reușit să se pună de acord asupra interpretării euharistiei (la Colocviul de la Marburg).

485 de ani și de la moartea lui Johannes Œcolampadius (reformator de origine germană, 1482–1531), care a activat în cantoantele elvețiene, unul dintre colaboratorii lui Zwingli. A condus mișcarea de reformă din Basel și Berna.

470 de ani de la moartea lui Martin Luther (1483–1546), cel asociat îndeobește cu moșirea Reformei. Un personaj complex, a lăsat o dâră inconfundabilă în istoria Bisericii. Adulat sau detestat, elogiat sau contestat, rămâne un erou și un caz, un lider cu bune și cu rele. Orice încercare de simplificare în discuția despre acest reformator ar trebui evitată cu încăpățânare.

460 de ani de la moartea lui Thomas Cranmer (primul arhiepiscop protestant de Canterbury şi reformator, 1489–1556), unul dintre martirii protestanți pomeniți apoi de Foxe în Cartea martirilor. A impus folosirea Bibliei în limba engleză și s-a ocupat de redactarea cărții de căpătâi a anglicanismului ulterior: Book of Common Prayer.

460 de ani și de la moartea lui Citește mai mult »

Misterul euharistic – 5 tentative de elucidare

via: thegospelcoalition.org
via: thegospelcoalition.org

În curând urmează să apară, la Casa Cărții, volumul colectiv The Lord’s Supper. Five views (editat de Gordon T. Smith). Cartea conține perspectiva catolică (Brother Jeffrey Gros F.S.C.), lutherană (John R. Stephenson), reformată (Leane Van Dyk), baptistă (Roger E. Olson) și penticostală (Veli-Matti Kärkkäine).

Nu intenționez să fac aici o recenzie, ci doar să notez câteva observații personale. Ce m-a surprins de la bun început a fost diversitatea ce există în interiorul fiecăreia dintre tradițiile – putem deja vorbi despre tradiție chiar și în cazul penticostalismului – creștine inventariate.

De unde se poate deduce, cu ochiul liber, că subiectul este unul deosebit de complex și de disputat, pe de o parte, și cel mai probabil imposibil de tranșat definitiv, pe de alta. Aproape că putem invoca aici vorba populară „câte bordeie, atâtea obiceie”. Fiindcă, la baptiști, de pildă, aproape fiecare mărturisire de credință mai larg acceptată are particularitățile ei când vine vorba de Cina Domnului.

În ciuda acestei puzderii de concepții, se evidențiază o tendință certă de îndepărtare de sacramentalismul medieval. Mișcarea se produce pe două coordonate principale: istorică și denominațională.

Din punct de vedere istoric, de pe la 1520 încoace, se remarcă dorința tot mai înfocată de a explica rațional ceea ce se întâmplă la împărtășanie. Același trend se observă și în privința confesiunilor desprinse din trunchiul reformei: cu cât sunt mai departe de luteranismul inițial, grupările creștine sunt tot mai puțin predispuse să accepte sacramentalismul.

Trebuie ținut cont însă că am operat aici o generalizare care nu ia aminte la fiecare detaliu istoric și dogmatic. Însă, în linii mari, cam aceasta a fost direcția în care s-a mers.Citește mai mult »