„În România nu se protestează/nu se face nimic pentru drepturile copiilor din țară” – chiar așa?

„Băiat-ceasornic” în Mexic (sursa)
„Băiat-ceasornic” în Mexic (sursa)

Această afirmație a circulat destul de mult, sub diverse forme, prin media în ultimele săptămâni, ca un fel de contraargument moralizator la campania de solidaritate cu familia Bodnariu și cu  alte familii aflate în situații similare. Dar și ca un subtil reproș adresat creștinilor că reacționează doar la cazuri super-mediatizate.

Contrar acestei afirmaţii însă, în România se protestează an de an pentru drepturile copiilor. Atâta că avem o problemă de terminologie şi o diferenţă fundamentală de paradigmă. Căci, creştinii care s-au coalizat în cazul Bodnariu protestează anual (nu toți, nu la fel de vocal și cu siguranță nu în aceeași formulă – fiindcă… fiecare decide în ce se „implică”), în toată ţara, în luna martie, pentru drepturile copiilor nenăscuţi. Se cheamă „Marşul pentru Viaţă”.

E foarte adevărat că sunt mai puţini, dar e la fel de adevărat că, potrivit convingerilor religioase ale creștinilor, şi nenăscuţii sunt tot fiinţe umane care au dreptul fundamental la viaţă (din momentul concepţiei). Iar cei care, din motive pe care nu le discut aici, nu participă la aceste marşuri susţin exact aceleaşi principii.

Desigur că progresismul contemporan consideră nule astfel de… idei. Însă, dacă vajnicii apărători ai copiilor vor să-i judece pe protestatari în termeni oneşti, atunci trebuie să încerce măcar să-i înţeleagă şi să-i evalueze după proprile principii şi să le dea dreptul creştinilor să vorbească pe limba lor.

Majoritatea bisericilor care şi-au exprimat susţinerea publică pentru protestele recente îşi exprimă anual sprijinul şi îşi trimit reprezentanţi la marşurile pentru viaţă. Şi chiar dacă nu sunt prezenţi (din motive de politici eclesiale, uneori meschine, e drept), atât liderii, cât și enoriașii de acasă sunt de acord că avortul e o crimă împotriva unui copil nenăscut.Citește mai mult »

Drepturi reproductive – cum descifrăm un mesaj pro-avort

(sursa)
(sursa)

Doamnele care doresc să poată face avort organizează un flash-mob de protest împotriva medicilor care nu vor să presteze acest „serviciu medical” (puteți citi aici). Or fi având sau nu dreptate? Vă zic ce înțeleg eu.

După o primă reacție mai iritată, am încercat să descifrez argumentele pe care le aruncă în joc inițiatoarele acestui protest. Există câteva sintagme cheie: „drepturi reproductive”, „serviciu medical”, „întrerupere de sarcină”, „spital public”, „credințe religioase”.

Schema din spatele argumentatelor e relativ simplă: credințele religioase ale medicilor care lucrează în sistemul medical de stat nu ar trebui să interfereze cu dreptul femeilor de a avorta în condiții sanitare optime. E corect acest raționament? Și da, și nu. Depinde din ce punct de vedere este privit.

Trebuie să urcăm, așadar, către premisele fundamentale care ne dictează felul în care interpretăm un fapt de viață. Premisele creștine spun că nu avem de-a face cu un „act medical”, ci cu o crimă împotriva unui om încă nenăscut. Prin urmare, medicii sunt îndreptățiți să refuze să comită un infanticid.

Premisele seculariste (luați termenul într-un sens larg) sunt interesate de aspectul procedural al exercitării unui drept legal. În această logică, e normal să se pretindă prestarea unui serviciu care are girul legal.

În cuprinsul pledoariei, este invocat un drept garantat de lege, dar care nu poate fi exercitat din pricina unor disfuncții ale sistemului – cel puțin aceasta e sugestia subtextuală. În realitate, nu e vorba însă de niște disfuncții, ci de un alt drept care intră în conflict cu cel dintâi și îl contestă. Dreptul la libertatea de conștiință se opune dreptului reproductiv. Iată-ne ajunși pe terenul extrem de mișcător al drepturilor concurente.

Cum se rezolvă acest impas? După părerea doamnelor care vor libertatea de a face avort, dreptul libertății de conștiință trebuie redefinit ca „credință religioasă”. Procedând astfel, se obține următorul raționament mai ușor de impus și mai convingător la nivel de societate: „credințele religioase” țin de sfera privată a vieții individului, ele nu trebuie să interfereze cu viața publică.

Discuția se împotmolește în acest punct, deoarece e foarte la modă să consideri că religia e o afacere exclusiv privată. Realitatea este, după cum se vede, de altă părere. Credințele religioase influențează viața publică și nu pot fi limitate la spațiul privat. Ba chiar sunt garantate inclusiv prin Constituție.

Găselnița cu libertatea de conștiință în spațiul privat e un non-sens, după părerea mea. E ca și cum ai spune cuiva că acasă are dreptul să nu poarte haine când face duș. Citește mai mult »

1900 de cuvinte despre avort

 afisOradea_web

O sarcină „nedorită” poate fi o povară aproape insuportabilă

N-o spun eu, că n-am experimentat-o, ci o spune un reper al rezistenței anticomuniste pentru mediile evanghelice (deși el făcea parte din mișcarea „Oastea Domnului”): Traian Dorz. Confruntat cu un caz în care doi tineri i se prezintă cu sarcina nedorită și-i cer sfatul, Dorz e de acord ca ei să recurgă la avort (detalii aici)! Cei doi nu erau căsătoriți, iar bărbatul era o „tânără speranță” a grupării, un predicator cu priză. Dorz nu voia ca un copil născut „din flori” să compromită „mărturia” mișcării lor religioase (iar părinții amenințau că se sinucid). Așa că l-a condamnat la moarte!

Ulterior, Traian Dorz se va căi de această decizie. E bine. Dar merită meditat la faptul că un lider spiritual de talia sa a fost în stare ca, atunci când avea de ales între viața unui copil nenăscut și imaginea publică a unei comunități, să aleagă imaginea (amenințarea cu suicidul nu m-a convins).

Cine și cui spune ce să facă

Unul dintre argumentele vehiculate de către militanții pro-choice (adică cei care susțin legalizarea avortului) este acela că „fiecare femeie are voie să facă ce vrea cu trupul ei”. În principiu, sunt de acord cu acest argument. Dar afirmația de mai sus musai împărțită pe segmente ideatice și ideologice.

În primul rând, e drept că fiecare are dreptul să facă ce dorește. Cu condiția să își asume și consecințele faptelor sale. Democrația și statul de drept cam pe asta se bazează: pe libertatea individuală corelată inevitabil cu o răspundere aferentă.

Când vine vorba despre consecințele unui avort, ei bine, aici discuția se desparte pe paliere ideologice. Pentru militanții pro-life (care combat avortul), copilul nenăscut este ființă umană încă din momentul concepției. Astfel că avortul este echivalent cu crima.

Pentru militanții care susțin avortul, cel nenăscut devine la un moment dat ființă umană, nu este de la bun început. Merită remarcat aici că momentul de la care poate fi considerat persoană umană este unul disputat, iar unii au ajuns să considere că nici măcar un bebeluș abia născut nu e încă om cu toate drepturile garantate omului.

Am văzut că se discută adesea cu argumente de tipul „celula x de pe Marte e viață, dar embrionul/fătul nu e”. Pista aceasta reprezintă un drum înfundat. Citește mai mult »

Legea dreptului… în stângul (Avortul: uite-l-nu-i)

Via: addictinginfo.org

Conducătorii Europei, care cugetă adânc și ciclic la problemele fundamentale ale existenței planetare, au venit cu o propunere de lege prin care să li se „recomande” medicilor ginecologi să nu divulge informațiilor privind genul copilului încă nenăscut. (Știrea inițială o puteți citi aici).

De ce? Păi, fiindcă pe la nordici, prin Armenia, Georgia și alte foste state sovietice, femeile manifestă o nedreaptă preferință pentru bebelușii-băieți în detrimentul bebelușilor-fete. Cel mai simplu ar fi fost să rezolve problema cu un pătrățel roșu plasat pe zona problematică a ecranului de ecograf. Dar ei s-au gândit să dea o lege care oricum nu va afecta statele respective, ci Uniunea Europeană. Logica acestui raționament îmi scapă.

Hai să trecem și peste „chichița” că la vremea când se știe cu precizie sexul copilului, avortul devine prea riscant sau chiar imposibil. De ce să trecem? Pentru ca să ne putem înscrie în… logica europeană.

Nu sunt singurul nedumerit, așa că fac un rezumat al nedumerilor culese din mai multe surse.Citește mai mult »

Despre avort cu Bernard Nathanson, unul dintre părinții militantismului pro-choice

Imagine preluată via crisismagazine.com

Bernard Nathanson (decedat în urmă cu 3 luni, pe 21 februarie) a fost unul dintre artizanii legalizării avortului în Statele Unite. În 1968, punea bazele National Society for Repeal of Abortion Law, împreună cu Lawrence Lader, Betty Freedan și Carol Greitzer. În foarte scurt timp, organizația lor reușea să convingă Curtea Supremă a SUA (deci nu populația!) să legalizeze avorturile în toate cele 50 de state. Nathanson se consideră responsabil pentru 75.000 de avorturi, 60.000 efectuate în clinica din New York al cărei director a fost, iar 15.000 făcute în clinica sa privată.

În 1996, Bernard Nathanson se convertește la catolicism și este botezat. Mărturiile sale spun foarte multe despre mijloacele folosite de militanții pentru dezincriminarea avortului, dar și despre puterea colosală ce stă la îndemâna celor care manipulează prin mass-media.

Bernard Nathanson nu este singurul caz de activist celebru care se convertește și se angajează în lupta pentru viața nenăscuților. Norma Leah McCorvey, alias Jane Roe, a luptat pentru dreptul ei la avort ajungând până în fața Curții Supreme a SUA, în celebrul caz Roe vs. Wade, fundamental pentru dezbaterea despre avort în SUA. Soluția dată i-a fost favorabilă și, potrivit dreptului american, de atunci înainte (din 1973) a putut fi invocată ca precedent cu valoare de jurisprudență. Această hotărâre stipula că în primele trei luni de sarcină, decizia unui avort e o chestiune care îi privește numai pe mamă și pe medicul ginecolog, în virtutea dreptului la intimitate, garantat de Constituția americană.

În 1994, Norma s-a convertit și a fost botezată într-o biserică evanghelică. Ulterior însă și-a anunțat intrarea în Biserica Catolică, unde a fost și confirmată în 1998. De la convertire încoace, fosta lesbiană a devenit militantă pro-life.

Revenind însă la Nathanson, iată ce spune despre metodele și practicile la care recurgea în anii militantismului său pentru legalizarea avortului (oare nu cumva datele care ni se furnizează nouă azi sunt „prelucrate” după aceeași metodă?):

În 1968 gruparea noastră, NARAL, știa că dacă s-ar fi făcut un sondaj de opinie cinstit și minuțios în rândul americanilor, am fi fost învinși de la bun început. Așa că am procedat în felul următor: Am realizat niște sondaje de opinie în care întrebările erau confuze, cu dublu înțeles, astfel încât să putem folosi rezultatele după bunul nostru plac. Apoi am înaintat mass-mediei rezultatele lor, din care reieșea că 50-60% dintre americani sunt pentru legiferarea avorturilor… Tactica noastră era de a folosi sondaje prelucrate conform intereselor noastre.Citește mai mult »