Când nu mai ai vreme să-ți povestești viața…

E. Irving Couse, The Historian (Sursa)
E. Irving Couse, The Historian (Sursa)

…poate că ești oleacă prea ocupat. Zic și eu, nu dau cu paru’.

Despre legendele populare se spune că multe se vor fi născut la șezători de iarnă, la gura sobei, sau în hanuri, când oamenii se opreau și depănau seara povești. Își puneau astfel viața în cuvinte și-i dădeau o semnificație. Sau și-o așezau în contextul unor narațiuni străvechi.

Evangheliile, dar și o bună parte din Vechiul Testament, au circulat ca tradiții orale, tot povestite din gură în gură. Deci și acolo era nevoie de timp și de oameni care să se ocupe de depănat istorii.

Sunt multe lucruri care se leagă de povestea propriei vieți. Am putea începe de la povestea de la sfârșit de zi, când fiecare își spune mai pe lung sau mai pe scurt pățaniile zilei în familie. Și le dă un sens. Chiar și rugăciunea de seară, pentru cei care o practică, e un fel de poveste, o rememorare a celor înfăptuite peste zi.

Nepovestite, întâmplările dintr-o zi și dintr-o viață nu capătă sens, ci rămân disparate. Povestite, ele își pierd durata și detaliile, însă câștigă semnificație și coerență. Istorisirea le face să se lege și să însemne ceva.Citește mai mult »

Anunțuri

Before the Sunrise

O poveste frumos spusă. Același basm străvechi cu un el și o ea care nu ajung unul la altul decât după ce are loc o metamorfoză.

S-ar putea ca pentru unii să fie mult mai important aici semnul acestei transformări. Că adică flacără ia forma tenebrelor. Eu aș insista că e important că există calea, că se poate trece dintr-o parte în alta, între lumi aparent completamente incompatibile. Că e biruită aparenta predestinare (dublă). Dacă „turnul cu ceas” face trimitere la necesitatea asumării unui dat, a soartei, aici aș zice că e vorba de libertatea îngăduită în interiorul limitelor propriei existențe.

Ceea ce face umbra respectivă e o nebunie, e o imposibilitate, e un scandal. Tocmai de aceea e frumos.  Suferă, se sperie, pleacă, dar nu poate uita, rămâne stigmatizată, poartă cu sine semnul unei întâlniri determinante. O umbră care ajunge să iubească lumina, dar o poate întâlni numai când lumina devine umbră.

Nu uitați să aveți boxele pornite ca să ascultați și muzica. Apropo, vă sună cunoscut primele note din coloana sonoră?

Notă: inițial am descoperit filmul aici.

Povestea lui „cioară”

Era o dimineaţă obişnuită de primăvară. Bărbatul căzu jos şi muri lângă peretele de care se sprijinise cu puţin timp înainte.

După cum se arătase ziua încă de la început, era dintre acelea care te îmbie să visezi şi să călătoreşti, să începi să simţi viaţa izbucnind vulcanic de sub toată oboseala trupului. Putea să moară oricine, că trecea neobservat. Era numai bun momentul pentru cei care oricum îşi doriseră să nu facă tam-tam cu petrecerea lor de pe pământ.

Într-un fel se poate spune că a muri într-o zi ca asta e o nefericită trădare. E o laşitate. Sau un refuz curajos, plin de luciditatea unei inutile prelungiri a existenţei.

Bărbatul putea fi oricine. Cum căzuse cu spatele spre stradă, nu i se vedea faţa, capul îi era acoperit cu o glugă. Avea doi copii mari care ştiau despre el fiindcă îl sunau periodic. Se simţea bine, în limitele laxe ale sănătăţii oamenilor de vârsta lui. Reumatismul, ceva probleme cu rinichii, eventual un ficat sensibil. Din când în când migrene obişnuite, dureri ale membrelor, feluri de mâncare pe care le refuza cu regularitate.

Monotonia, ştiţi cum e. Suferinţele se încetăţenesc şi devin rutină. Doar noutatea lor e mai inspăimântătoare. Ziua întâi e ziua în care, de cele mai multe ori, te miri. Te doare, te surprinde, te chinuie, te nedumereşte, te sperie. Dar nu înţelegi mai nimic. Însă lucrurile par reversibile. Indubitabil, această zi poate să dureze mai mult de 24 de ore. Regulamente nu există, nu se aplică, totul e la latitudinea pacientului.

Ziua a doua – venită, cel mai probabil, după o noapte în care pacientul a încercat să doarmă, să uite şi să cotrobăie în cutia pandorei după speranţă – este una mai înspăimântătoare. Suferinţa nu a dispărut, se profilează o oarecare instaurare a simptomelor, se iveşte posibilitatea ca prezenta chestiune să se permanentizeze. Apar spaimele mai argumentate, temerile intemeiate, prognosticurile sumbre. Nici această zi nu are un termen standard.

Acum pacientul ştie că suferinţa a venit ca să stea, s-a instalat confortabil în el însuşi, îl cunoaşte, el o cunoaşte. Relaţiile sunt mai strânse. Mai ales că ea a căutat locul cel mai vulnerabil, colţul acela unde exista o mică spaimă că viitorul ar putea să nu fie mereu luminos. Ea a lovit în ceva esenţial, s-a izbit de miezul vieţii, iar acum este de-a casei. Tovarăş nedorit poate, duşman subtil şi viclean. Dar e acolo, cu certitudine. Explicaţiile sunt aproape inutile, diagnosticul nu are nicio legătură cu realitatea, totul se consumă undeva unde tratamentele nu au acces direct. Relaţia s-a interiorizat. S-a produs simbioza şi de acum pacientul şi boala fraternizează şi îşi dispută viaţa împreună. Nu se mai ştie cine unde începe şi se termină.

Ziua a treia. Este ziua la care nu se ajunge neapărat. Între timp pacientul poate să sucombe. Să se stingă în propria durere. Aceasta e ziua când suferinţa este luată în căsătorie, e ziua fericirii. Acum se produc eventual şi învierile. Pacientul nu mai are nimic să-i reproşeze, ba, dimpotrivă, se va arăta sincer radios şi recunoscător. Au loc reconcilieri surprinzătoare, iluminări, schimbări la faţă, metamorfoze. Această zi ar putea fi numită a miracolelor, dacă n-ar există scepticismul ăsta generalizat cu privire la miracole şi confuzia. Mereu nu se ştie cine a acţionat. Ce duh sau ce civilizaţie extraterestră. Astfel că e mai indicat să se renunţe la ideea de zi a miracolelor. Adevărul e ca ar suna destul de patetic şi populist o astfel de titulatură. Efuziuni, entuziasme, curioşi, băgăcioşi, presă de scandal… e de evitat.

Nu înţeleg ce rost a avut divagaţia asta pe seama nenorocitului bărbat care a căzut mort lângă gard. Dar nu mai revin să elimin sau să rectific.

Omul era aşadar obişnuit cu viaţa, cu banalul. Îi plăcea banalul pentru că nu-i dădea bătăi de cap. Nu avea nimic de schimbat, nimic de asimilat, nimic de contestat. O existenţă la foc mic, aşa cum îi şade bine unei persoane care a străbătut viaţa. De aceea este surprinzătoare moarte lui în plină primăvară. Era mult mai previzibil şi banal să moară toamna sau iarna. Nimeni nu s-ar fi mirat. Dar acest gest inexplicabil, sfidarea logicii obişnuitului, contesatarea cursului natural, opoziţia la normalitate au surprins. Au intrigat, au contrariat. Au fost la un pas de deces încă vreo câţiva dintre cunoscuţii lui. Adevărul e că gestul său a fost destul de necuviincios şi mârşav. După ce vorbise atât de mult despre avantajele conformismului – nu e cazul să i se ia în nume de rău această predispoziţie – a procedat cu totul lipsit de fair-play, făcând pe nonconformistul chiar când se potrivea cel mai puţin. Să trăieşti într-un fel, iar când e să mori, te trezeşti să te comporţi exact pe dos. Trădarea este absolut evidentă. Fiecare are dreptul să o considere fie laşitate, fie curaj. Bărbatul murise oricum. Nu mai putea fi întrebat, nici certat, cel mult judecat. Dar, în general, oamenii merg cu judecata până unde le dă voie surperstiţia, până unde îi cuprinde teama că sentinţele s-ar putea să se întoarcă, prin cine ştie ce mecanism misterios, asupra propriilor persoane.

Bărbatul care murise era fericit. Şi asta e greu de suportat pe pământ. Sunt tot felul de mizerii peste care se trece oarecum, dar fericirea altuia este o mizerie a destinului care nu poate fi refulată. Faţa lui radioasă, zâmbetele cu care îşi făcea apariţia. Realităţi incontestabile şi generatoare de probleme de tot soiul. Unii se întreabă ce erori morale au comis de li se refuză dreptul de a fi fericiţi. Alţii au tot felul de presupoziţii – chiar fanteziste rău – cu privire la originea bunei dispoziţii sau a bunăstării celuilalt. Aceste presupoziţii sunt debitate cu scopul de a reduce amploarea mizeriei personale, de a macula privilegiul care i s-a făcut altuia. Fie că e contestat moral sau procedural, fantezist sau punctual, proiectul de fericire al altuia odată suspectat, îşi pierde din valoare, din atracţie, mirajul se reduce la dimensiunea unei iluzii prost alcătuite, care nu merită atenţie.

Bărbatul era un fericit, fiindcă şi-a făcut ieşirea din viaţă. Cocina vieţii nu este prea mulţumitoare pentru multă lume. De aceea sunt aproape de înţeles invidioşii. La cât de puţini reuşesc să descopere acel frumos esenţial, inefabil, dar necesar, piatra filosofală, basmul fără sfârşit şi fără început, ritmul şi rima… la cât de puţini ştiu ce să ceară şi să nu ceară, la cât de puţini trăiesc misterul care răpune demonul plictiselii, nu e de mirare că sunt atâţia invidioşi. Unde mai pui că şi ei se ratează de multe ori, invidiind aberaţii, dar cu toată convingerea?…

Bărbatul era fericit pentru că, după toate aparenţele, murise subit. E un privilegiu şi să scapi atât de ieftin. El ştia – cine nu ştie – că moarte uşoară e un dar de dincolo de lume, de dincolo de moarte pentru cei care sunt la strungă şi trebuie să treacă, pentru cei care au ajuns la colţ. Aşa spuneau în gândul lor, cu siguranţă, cei care îl vedeau întins pe trotuar ca într-un somn survenit pe neaşteptate. „Uite! Cred că e mort. Aşa arată ca o cioară mare căzută de pe gard”, se auzi de nici nu mai ştiu unde o voce de tânăr.

Se făcuse amiază şi soarele se dădea pe după nori cu nehotărâre. Nu se putea decide cum să procedeze cu lumea asta care privea la el de secole cu tot mai mulţi ochi. Cu tot mai reci ochi. Cu tot mai orbi ochi. Cândva obişnuia să se uite în ochii oamenilor şi să se vadă pe sine oglindit. Mai nou, în loc de propria imagine descoperă ecuaţii și un gol imens care îl absoarbe în neguri. Dacă nu s-ar ţine cerul atât de hotărât, poate ar cădea bucată cu bucată în ochii celor care îl privesc.

Iar la amiază se putea muri sau se putea trăi. Ca de obicei.

Noaptea în care am fost făcut rege

Era zgomot în spatele uşilor închise. Nimeni nu îndrăznea să intre şi începusem să fierb la foc mic din pricina curiozităţii. La un moment dat, în sunet de fanfare, s-au dat uşile de perete şi au intrat mai mulţi oameni cu înfăţişări ciudate, purtând obiecte nu mai puţin ciudate în mâini. Nu pricepeam ce caută toată adunătura asta în casa mea, în camera mea. Doar nu am aşteptat atâta numai ca să dau cu ochii de nişte străini indiscreţi, care dau buzna peste liniştea omului fără nici o explicaţie… Trebuiau să fie, eventual, nişte vecini care îşi mută (iar!) boarfele, dintr-o parte în alta, fiindcă se hotărăsc foarte greu la ce să renunţe şi ce să păstreze. În cel mai rău caz, puteau fi nişte vizitatori nepoftiţi care, neştiind foarte precis pe cine caută, forfoteau în jurul uşilor de la intrare, în speranţa că cineva se va îndura să iasă şi să-i îndrume (ei fiind prea discreţi ca să bată).

Şi când colo, puhoiul ăsta interminabil de arătări cu chip de om şi cu manifestări inexplicabile… M-au surprins vorbindu-mi într-o limbă pe care o înţelegeam – habar nu mai aveam care e limba mea maternă. Până la final m-am dumurit că îmi vorbeau în româneşte, fluent şi natural.
Mulţimea venise să mă încoroneze (?!). Chipurile, eu eram nu ştiu ce vlăstar îndepărtat al unei familii princiare, descoperit abia foarte recent şi căutat cu mare discreţie, dar şi cu multă perseverenţă. Gluma părea prea răsuflată, nici măcar nu m-am obosit să intru prea tare în rol, convins că e vorba de cineva care şi-a greşit destinatarul farsei. M-am dus totuşi cu ei.

Nu mai pomenesc nimic despre călătoria până la locul faptei pentru că nu făcea rabat cu nimic de la protocolul pentru persoanele cu mari demnităţi în stat. Mă obişnuisem cu ideea că farsa trebuia să fie cât mai convingătoare cu putinţă.

Cu timpul, gluma părea că se îngroaşă. S-au anunţat personalităţi care voiau să îmi vorbească înainte şi după încoronare. Aveam un program foarte precis pentru tot ce urma să se întâmple. Când am dat cu ochii de primul-ministru, am fost convins că este o sosie foarte talentată, dar vocea şi buletinul – chiar i-am solicitat buletinul şi mi l-a prezentat fără nicio opoziţie, însă cu o uşoră grimasă de nedumerire – m-au contrazis flagrant. Parcă cineva m-ar fi lovit în moalele capului şi lumea începea să se răstoarne, să se tâmpească sau nu mai ştiu ce.

Când m-am văzut şi cu coroană pe cap şi salutat cu tot ceremonialul de către armată, am renunţat să mă mai mir, încercând să mă acomodez cu ceea ce părea să fie noua mea postură, noua mea viaţă.

Sunt rege, e un fapt. S-a petrecut fără concursul meu, nici în vis nu mi-am dorit vreodată asta. Poate doar când eram copil, dar care copil nu s-a visat măcar o dată stăpân peste lume?

Mă verific pentru conformitate cu ceea ce ştiam despre mine. Sunt tot eu. În hainele acestea străine îmi simt muşchii, oasele, pielea. Părul e aşa cum mi-l ştiu. Îmi privesc mâinile şi le recunosc, cu unghiile tăiate aleator şi în grabă. Gândurile îmi sunt familiare, mai puţin cele care încearcă să-mi între în cap de câteva ore, de când durează… încoronarea mea.

Trebuie să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă, cu noua piele. Sunt tot eu. Chiar şi convingerile religioase sunt cele pe care mi le ştiam. Nu am niciun fel de regină, fiindcă nu aveam nici înainte.

Încerc să mă gândesc la ţară şi la faptul că poate era mai bine să nu se descopere nicio legătură între mine şi familia regală. Sunt prea preocupat de problemele mele, nu mă simt în stare să le iau în cârcă pe ale unei ţări. Presimt că mă aflu în pragul unei crize existenţiale, care nu ştiu când şi cum se va isprăvi.

În stomac mi se zbuciumă un ghem nervos şi dureros. Începe să mă doară spatele de cât a trebuit să stau în picioare, în poziţie de drepţi. Simt că îmi urcă fiori spre ceafă şi capul mi-e tot mai greu şi mai mare. Nu mai pot să stau aşa. Dau să mă sprijin şi mă izbesc cu urechea de chiuveta din baie, apoi cu ceafa mă proptesc de bazinul alb din spatele meu. Piciorele-mi sunt amorţite, de nu le mai simt. Toată noaptea m-a chinuit o durere nenorocită. De burtă.

Maidanezul

Noaptea târziu. Crapă pietrele de frig. Şi îngheaţă inimile. Care au mai rămas. El umblă ca un somnambul, dârdâind discret. Cuşma îndesată pe ochi îi ascunde complet fruntea. Iar bărbia şi nasul le-a vârât în gulerul unui pulover găurit de molii. Din haină îi atârnă petice de blană artificială prinse de bucăţi de pânză. Umblă cu mâna puţin îndepărtată de corp. Ca şi cum ar vrea să ţină ceva la distanţă. De fapt, trage o lesă. Câinele, probabil, vine în spatele lui, ca să nu-l lovească vântul în faţă. E prudent, un câine autodidact.

Aştept. Frigul mă ia la dans, vrând nevrând. El căută în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi pierdut ceva. Păşeşte mărunt şi apăsat. Ba nu, şchiopătează. De acolo iluzia că apasă pe fiecare pas ca şi când ar vrea să lase urme în asfalt. Cred că m-a zărit, fiindcă s-a oprit la distanţă. Sunt curios, nu ştiu de ce, să văd odată câinele.

Tuşeşte spart. Fumător, îmi spun, poate chiar tebecist. Îmi dau lacrimile de la aerul rece şi de la zăpada viscolită. Ce noapte! Ce stupid să nu fii în casă şi să mai ai şi curiozităţi idioate. Vine sau nu vine javra să o văd şi eu? Îmi suflu în pumni. Văd că are şi mănuşi, fără degete. Sau ceva care îi face degetele să arate compacte. Dar nu mă pot gândi decât la câine. Trebuie că tremură de la gerul ăsta, oricât de blănos ar fi.

S-a stins felinarul de pe stradă. Becuri ecologice sau ce or fi. El încă şovăie. S-o fi temând de mine. Şi eu mă tem de el. De-aia strâng cheile din buzunar şi mă pregătesc să le folosesc, la nevoie, ca armă. În semiîntunericul ăsta n-are de unde şti ce anume ţin eu în mână. Îmi spun că e prostesc să aştept în frigul ăsta doar ca să-mi satisfac o curiozitate ridicolă, în cele din urmă. Însă nu mă pot mişca din loc. Poate din cauza orei mă comport absurd. Dar stau, cu mintea pregătită să savureze trecerea unei potăi. Parc-ar urma să asist la parada militară.

Mi se face deodată milă de câine şi apoi, puţin, şi de stăpân. Cum să porţi câinele după tine pe frigul ăsta? Oriunde i-ar fi fost mai bine, fiindcă îşi găsea el un culcuş. Animalele dorm noaptea, nu ca oamenii. Ele păstrează ritmul care stă în firea lucrurilor. E cruzime, de-a dreptul, să scoţi un câine la plimbare în toiul nopţii pe asemenea ger.

S-au apropiat. Dar încă nu văd nimic în plus. Numai lesa care porneşte din mâna dreaptă şi se ascunde în spatele lui. În schimb, aud nişte zgomote ce seamănă cu umbletul unui patruped. Doar că mai târşâit. E şi bolnav câinele. Îşi târăşte un picior, iar nemilosul lui stăpân nici că se sinchiseşte. O fi el sărac şi fără casă, dar tot se putea opri undeva. Măcar de grija câinelui, dacă nu îi mai pasă de propria persoană. Mi se pare că aud un schelăit înfundat. Sărmanul animal!

Vine. Uite, mai are câţiva paşi până la mine. Mă străduiesc să nu-mi observe neliniştea. E prea multă imprevizibilitatea ca să nu mă tem. Dar mă şi macină curiozitatea. Îmi urcă un nod în gât. De atâta tensiune, aproape că îmi vine să-l salut. Însă mă dumiresc repede şi iau o postură care să sugereze stăpânire de sine. Nu trebuie să-mi trădez cu niciun chip interesul pe care-l am pentru acest cuplu ciudat. L-ar putea stârni pe om în cine ştie ce fel. Nu vreau să risc.

Trag adânc aer în piept şi îmi ţin respiraţia. Trece prin faţa mea. O secundă lungă încerc să-l privesc şi să nu mă dau de gol. Nu ştiu dacă se teme ori ba, fiindcă nu se trădează deloc. În dreptul meu n-a schiţat vreun gest care să arate că ar vrea să se ferească, să-şi ia o distanţă sigură. Acum nici măcar nu mai sunt sigur că m-a văzut.

În urma lui se târăşte pe asfalt lesa goală. N-are zgardă la capăt sau altceva asemănător, ci se termină brusc, de parcă ar fi fost tăiată ori s-ar fi ros de cât a tras-o după el. Din când în când, zmuceşte cu un gest cureluşa, ca şi cum ar vrea să se facă ascultat de câine. Aş putea să jur că mi-a ajuns la urechi, nu ştiu de unde, un „cuţu-cuţu”. Ora târzie probabil că îmi joacă feste. Mintea nu mai discerne.

Se opreşte, se întoarce. Vrea să îmi arate că nu-l interesează de mine, că nu s-a speriat, cred. Aruncă ceva din mână în urmă. Apoi scutură lesa. Priveşte atent, caută în jur şi pleacă. Cureluşa îl urmează şerpuit pe caldarâm.

Nu mă pot răbda şi, după ce se îndepărtează suficient, mă reped să văd ce a aruncat. E o coajă de pâine foarte uscată. O ridic. Nu ştiu de ce. O iau cu mine. Când ajung în dreptul unei vitrine, o privesc. Are pe ea urme adânci de dinţi.

Trezi iezi (de poveste)

A fost o dată (iar nu odată) o capră foarte lăptoasă, care avea trei iezi dezgheţaţi. Pe cel mare îl chema Pesedel, pe cel mijlociu Pedelel, iar pe cel mic Pecel. De fapt, acestea erau numele pe care le foloseau doar de o vreme, fiindcă acum lucrau sub acoperire. În trecut, fiecare dintre ei purtase alt nume şi avusese altă faimă prin pădure. Schimbarea se produsese nu atât de teama lupului cât pentru a năuci turma de bovine (mai precis boi şi vaci) ce păştea într-o poiană şi care furniza cu religiozitate lapte, carne şi mâncare gata rumegată pentru familia caprei. Care capră se cam făcuse ea stăpână peste întreaga moştenire forestieră, peste păşunile din orice poiană, peste stâncile ce foloseau ca turnuri de observaţie şi peste animalele pădurii.

Spre deosebire de personajul pe care-l ştiţi şi dumneavoastră din poveste, acest exemplar caprin dobândise mare influenţă în codru, încât nu prea mai purta frica lupului. Ieduţii ei de suflet aveau fiecare imunitate zootehnică garantată prin Legea Junglei adaptată la clima temperată (unde adăstau). Ba chiar, în generozitatea ei, muma s-a mai oferit să înfieze şi alţi iezi, rămaşi fără părinţi şi într-o criză identitară acută, precum: Penelel sau Udemerel.

Ce spun eu sunt mai mult zvonuri care se şuşotesc între două guri de apă băute din pârâul ce străbate pădurea sau îţi mai vin pe la urechi odată cu zgomotul de crengi rupte. Pe capră nimeni n-a văzut-o cu adevărat, dar ştie toată lumea că îşi hrăneşte odraselele cu devotament monoparental, că le apără şi că le caută în coarne ca să le ghicească viitorul. Casa ei este un fel de vizuină conspirativă de lux, care odinioară aparţinuse unui mare ban ce stăpânea pădurea. Dar adevărul este că nimeni nu ştia exact unde se află spaţiul locativ cu pricina, fiindcă iezii fuseseră văzuţi intrând sau ieşind prin diferite locuri din pădure.

Cu toate acestea, lupul cel viclean reuşi să ia urma iezişorilor zglobii şi-ntr-o bună zi se înfăţişă la uşă cu un braţ de dosare groase. Văzând pruncii caprei una ca asta, îşi închipuiră că e mama lor care le aduce, cum promisese, arborele genealogic plivit atent de buruieni şi deparazitat de licheni, muşchi sau vâsc. Îndeosebi cei doi mai mari, care aşteptau de multă vreme toate astea, se repeziră cu încântare să deschidă uşa metalică şi să concedieze corbii ce croncăneau a nenorocire. Dară cel mic, care poate că mai dăduse peste vreo umbră de lup sau moştenise o formă de nevroză freudiană ce îl făcea extrem de anxios, îi avertiză să nu care cumva să se lase cuprinşi de entuziasme şi sentimentalisme. Şi behăi de să-l audă şi musafirul nepoftit că mamă-sa n-ar fi cărat niciodată toată arhiva în spinare, ci şi-ar fi trimis slujitorii credincioşi să aducă filă cu filă, pe neobservate.

Atunci ăi mari se mirară de inteligenţa politică şi administrativă a celui de-al treilea, astfel că big-brother se declară frate de cruce cu mezinul (asta pentru că, în lipsa unui test de paternitate elocvent, ei cam suspectau că n-ar fi tocmai fraţi buni, fiindcă nu semănau: unul era alb, celălalt bălţat, iar al treilea maroniu negricios).

Cum-necum, lupul îi vrăji după ce îşi înmuie limba în lapte de junincă şi se tăvăli în iarba proaspăt rumegată. Cred că vigilenţa iezilor cam slăbise şi fiindcă îi rodea o foame de şi-ar fi mâncat grăsimile de pe labe, dacă ar fi avut, dar fiind făpturi copitate, cel mult puteau să-şi roadă cele două unghii mari, de la fiecare din cele patru picioare.

Lupul îi înşfăcă foarte încântat şi începu să-i molfăie. Dar curând rămase tare descumpănit, pentru că nu ştia unde să le caute capul, ca să-i poată devora fără să se simtă în pericol. Pesemne că iezişorii se îngrăşaseră din cale afară, datorită sedentarismului şi din princina generozităţii nătânge a bovinelor, încât erau complet dodoloţi. Plus că se dovedeau şi cam aţoşi la mestecat. Aşa că lupul îi lăsă în diformitatea lor inapetisantă şi se aruncă singur într-o groapă unde ştia că se află o capcană, sperând să-şi spintece jugulara în cădere. Din fericire, tocmai se iscase un incendiu (pare-se că a fost vorba de o mână criminală). Aşa că lupul nostru avea toate şansele să încheie onorabil şi sigur socotelile cu viaţa. Dar când credea că e pe cale să-şi dea obştescul sfârşit, cineva îl apucă de ceafă cu hotărâre şi îl trânti într-un butoi cu apă. Apoi nu-şi mai aminti nimic până ce se trezi în casa caprei, stând la pat şi cu un hartan de viţel dinainte.

Făgăduindu-i acelaşi meniu pentru mulţi ani în şir, plus încă nenumărate bonusuri (cum ar fi privilegiul de a vâna fără restricţii în orice sezon), capra îşi asigură loialitatea şi serviciile lupului reeducat. Din acea zi, în pădure se instaură pacea. Doar bovinele nu pricepeau de ce poiana lor era tot mai mică, iar ele tot mai slabe şi tot mai puţine.

Mare zarvă se stârni în codri tocmai când lucrurile păreau să meargă ca unse. Pesedel şi cu Pedelel se încăierară din senin şi o ţinură într-un război precum feţi-frumoşii cu zmeii. Bag samă că ăl mijlociu (adică Pedelel) luase steroizi, că făcea cam ce voia cu ceilalţi doi şi cu frăţia lor de cruce. Capra era însă tare mândră, deşi în unele nopţi se zice că se auzea cum îşi roade copitele şi vorbeşte singură. Dar asta se poate să i se tragă de la modul de viaţă. Mândria ei venea, spun unii, din aceea că indiferent cine ar fi câştigat, tot copiii săi erau. Ba mai mult, după câteva nopţi în care toată pădurea vuia ca de furtună (cu toate că nu se clătina nicio crenguţă), iar luminile la casa caprei rămaseră aprinse (încât ciorile năvăliră sperând că-i priveghi), capra instală între doi stejari multiseculari un jeţ uriaş. Cât să-i încapă pe toţi cei trei copilaşi plini de osânză. Numi această găselniţă guvern. Pesedel se tologi în stânga, Pecel se lăfăia în mijloc, iar Pedelel îşi alese strategic un loc de centru-dreapta.

Nu-i deloc frumos să pleci urechea la bârfele pădurii, dar povestea trebuie să dea seama de toate cele întâmplate. Peremel, unul dintre copiii caprei, fu dezmoştenit. Se zvoneşte că ar fi fost născut prin fertilizare în vitro. Poate capra dezvoltase un sindrom de respingere faţă de progenitura sa mai artificială. Ce se ştie e că unele dintre bovine erau tare ataşate sentimental de acest fiu renegat. Celelalte însă îl socoteau dus cu sorcova şi, periodic, îl luau în coarne şi-l aruncau ba în pârâu, ba într-o baligă proaspătă, ba măturau cu el cărările pădurii. E foarte posibil ca toate astea să fi ucis în capră sentimentul matern şi monoparental totodată. Mângâindu-şi bărbuţa, între două năglabe de fân, şi-o fi zis că laboratorul i-a defectat zigotul, altfel n-ar fi fost ea în stare să aducă pe lume asemenea nărod. Ca să mulţumească pe toată lumea şi să aibă şi conştiinţa împăcată, îl trimise pe Peremel într-o altă casă, departe de frenezia pădurii, iar de acolo îl arăta din când în când celoralţi trei iezişori ori de câte ori nu erau cuminţi. Aşa se face că ei nu mai ieşeau din cuvântul caprei, de teama consecinţelor nefaste.