Pro și contra abstinenței

By Bibleknowledge  (sursa)
By Bibleknowledge (sursa)

Eu sunt pentru abstinență. Dar mi se pare important ce înțelegem și cum vorbim despre abstinență în contextul în care ne aflăm.

Terminologia

Lipsa de informare nu înseamnă abstinență. Refuzul oricărei forme de educație sexuală nu cred că-i face pe tineri abstinenți, ci naivi. Oricum, trebuie să-i închizi pe copii într-un glob de cristal (sau să te iluzionezi că poți face asta) ca să ai certitudinea că nu se vor „informa” din folclorul urban.

Naivitatea și ignoranța costă foarte mult, atunci când omul este prins în vârtejul realității și, cu totul nepregătit, devine o victimă cvasi-inocentă a unor versați fără scrupule. Lipsa experienței de viață, dublată de informarea din „surse” neautorizate și de o eventuală revoltă a vârstei poate face ravagii în viața celor aflați în plină explozie hormonală și în calea mesajelor media sexualizate până la refuz.

Abstinența nu poate fi impusă ca normă. Dacă e impusă, atunci nu mai e abstinență, ci o interdicție, o lege. Din punctul meu de vedere, e absolut necesar să se știe că e cea mai sigură, cea mai sănătoasă, cea mai benefică „metodă contraceptivă”, dar rămâne, în societatea contemporană, doar o opțiune – fie că ne place, fie că nu. Regulile familiale sunt una (și asta e altă discuție), norma socială e altceva.

Abstinența nu e un motiv de fală, nici garanția pentru vreo binecuvântare specială obligatorie (cum se acreditează uneori ideea). Orgoliul abstinenței (recunosc că nu mă entuziasmează deloc paradele americane de profil!) nu face decât să înlocuiască un păcat potențial cu altul concret. Abstinența în sine nu merită un premiu de performanță, iar împlinirea într-o familie nu depinde de un singur aspect premarital – simplificările astea sunt păguboase. Chiar credeți în reușita unei familii dintre doi abstineți desăvârșiți, dar roși de invidii, orgolii, răutăți, dispreț, ură etc.?

Abstinența e bună la locul ei, are beneficiile ei pentru viitoarea familie, dar nu trebuie idolatrizată, nici transformată în criteriu unic al succesului unei viitoare căsnicii. E doar unul dintre criterii și doar una dintre numeroase alte virtuți ce merită cultivate. E un exercițiu benefic și necesar, însă izolarea ei de restul conduitei persoanei o reduce la o simplă chestiune sexuală (adică exact imaginea în oglindă a preocupării pentru „educația sexuală”).

Abstinența nu este o practică religioasă desuetă. Chiar dacă se face repede legătura între abstinență și morala mai restrictivă a creștinismului – pentru ca apoi să fie bagatelizată și persiflată -, o analiză onestă relevă altceva. Abstinența înseamnă refuzul angajării în activități cu conotații sexuale. Or, într-o societate atât de îmbibată de erotism, e o dovadă certă de voință puternică. De asemenea, poate fi un semn de respect pentru valoarea semenului.

Haideți să răsturnăm puțin raționamentul și să ne referim la opusul abstinenței care, în cazul fericit, ar fi, probabil, comportamentul sexual informat și responsabil. Ar trebui să fie absolut evident că, oricât ar fi de preacaut, un individ care are escapade amoroase (cu tot arsenalul de protecție aferent) riscă semnificativ mai mult să lase sau să dobândească sechele, să se aleagă cu o boală, să trebuiască să gestioneze o sarcină surpriză decât un abstinent. Fie și numai din aceste considerente, ideea de abstinență tot ar merita atenție și un tratament cinstit, nu șiretlicuri care s-o scoată din discuție în mod viclean.

Întrebarea „ce ne facem cu cei care nu se mai însoară până la 30 de ani?” e parșivă, fiindcă mută discuția într-o altă zonă. Întrebarea corectă ar trebui să evalueze virtuțile abstinenței, urmările ei, raportul dintre riscuri și beneficii. Abstinența poate fi în continuare o opțiune validă, dezirabilă, chiar dacă realitatea ne spune că este prea puțin viabilă în practică. A contesta abstinența pe motiv că e o opțiunea prea dificilă și nerealistă pentru tineri e ca și cum ai contesta valoarea omeniei pe motiv că e mai simplu să fii un ticălos.Citește mai mult »

Dependența, între „boală” și „păcat”

(sursa)
(sursa)

Există un curent moralist care sancționează destul de aspru diversele dependențe. Și mai ales dacă acestea au de-a face cu sexualitatea, alcoolul, tutunul (și alte substanțe adictive), televizorul și tehnologia. Pe de o parte, este subliniată latura păcătoasă a chestiunii – și e just să fie tratată în această cheie. Pe de altă parte, în ultima vreme au apărut tot felul de încercări de a trata științific aceste probleme.

De pildă, s-a constatat că consumul de pornografie produce niște „modificări” la nivelul creierului. Ca să punem problema în context, trebuie spus că statisticile arată destul de îngrijorător la acest capitol, fiindcă, pe niște statistici mai vechi, jumătate dintre bărbați (inclusiv pastori) și cam un sfert dintre femei aveau problema asta (sau se poate vedea articolul mai răutăcios al lui Frank Schaeffer). Așadar, preocuparea este legitimă.

Citind articolul care tratează problema științific, n-am putut să nu observ că, cu cât subiectul intră mai mult în zona medicală, cu atât cresc șansele ca dependența respectivă să fie considerat o boală – fapt ce nu avantajează deloc tabăra moralistă. De unde rezultă cel puțin 2 consecințe: (1) se anulează o bună parte din responsabilitate, fiindcă nu poți învinovăți (prea tare) pe cineva că s-a îmbolnăvit – și oricum nu-i mai folosește la nimic; și (2) cei care au această „boală” au mari șanse să abandoneze lupta, câtă vreme modificările din creierul lor deja s-au produs și sunt atât de trainice pe cât se sugerează.

O altă reacție pe care am avut la titlul articolului a fost de genul următor: bine, bine, dar există vreo dependență care să nu lase niște urme în creier? Iar în text, după cum era de așteptat, dependența de pornografie e comparată cu altele. Nu vor fi având și macaroanele sau cărnurile sinapsele lor preferate pe care să le stimuleze, zău așa?

Și mai era ceva. Aveam sentimentul că din abordarea asta moralistă ceva lipsește. Și se pare că am avut dreptate, dacă ceea ce spune autorul acestui articol (pe care îl recomand pentru lectură atentă) are dreptate. El spune, pe scurt, că atunci când au probleme de relaționare, oamenii se leagă de orice prind în cale și adesea prind diverse tipuri de droguri, care îi ajută să se amăgească mai ușor.

Așadar, ceea ce lipsea din această abordare este o critică onestă, nuanțată, constructivă (detest cuvântul, dar e chiar necesar aici!) a comunităților în care trăiesc acești consumatori de pornografie (sau de alte „droguri” prevalente într-o anumită comunitate), a rețelei de relații în care sunt cuprinși.Citește mai mult »

Virgiliu Gheorghe despre influența tehnologiei asupra copiilor

Doctor în bioetică, Virgiliu Gheorge vorbește în această emisiune despre influența televizorului asupra copiilor și mai ales asupra dezvoltării lor psiho-somatice. Discută despre efectele violenței virtuale asupra comportamentelor reale, despre pornografie, despre efectul narcotic al internetului etc.

Situația este, pare-se, destul de gravă. Asta mai ales în condițiile în care mulți părinți se străduiesc din răsputeri să vâre sub nasul copiilor, de la vârste cât mai fragede, cât mai multă tehnologie cu putință.

Aceste influențe nefaste tâmpesc copii și le generează tot felul de probleme. Așa că, cine vrea să le ofere un viitor, va fi atent ca nu cumva, la 6-7 ani, copii să aibă acces nelimitat la internet, televizor sau orice altă sursă de braindamaging.

Sfaturi pentru părinți (5) – Obscenitatea

Imaginea: k5learning.com

Sunt departe de a-mi fi tranșat dilemele educării copilului, însă, „grație” evenimentelor din ultimele luni, m-am lăsat deturnat, o bună bucată de vreme, de niște subiecte cu tentă politică. În viața reală însă, dincoace de ecran, n-am început să trăiesc mai politic decât înainte (din fericire!).

Așa se face că revin cu o temă ce se anunță tare dificilă. La fel ca celelalte, de altfel. Ce facem, stimați părinți mai experimentați, cu obscenitatea la care sunt expuși copiii? Mă refer la toate tipurile de obscenitate, dar vizez cu precădere chestiunea excesului de piele goală cu bătaie spre pornografie.

Plec de la o afirmație care mi s-a înfipt ca un cui sâcâitor și dureros în minte. Într-un material promoțional, un pastor cunoscut vorbea, printre altele, și despre „cuvinte pe care copiii nu trebuie să le audă”.

De atunci – să fi trecut vreo 3 luni și mai bine – mă tot gândesc cum se poate traduce în viață o asemenea afirmație înspăimântătoare. Și nu reușesc să-i dau de capăt. Care vor fi fiind acele cuvinte pe care copiii nu trebuie să le audă? Cine stabilește lista? Cât de frecvent este actualizată? Cel care face lista le aude, bănuiesc; nu e asta o problemă? Cum se poate proceda astfel încât copii să nu audă anumite cuvinte?

Hai că mă las de întrebări insidioase și trec la subiect. Cred că vorbele care m-au bântuit pe mine și nu mi-au dat pace – fie că vorbitorul le-a folosit cu bună știință, fie că au reprezentat un act ratat (nesemnalat nici de cei care au prelucrat materialul!?) – sintetizează un mod de a gândi, o paradigmă educațional-social-confesională.Citește mai mult »

Literalism nenorocit

http://www.cyber-tec.org/

 

 

În sens strict, literalismul se referă la un anume fel de a interpreta Scriptura. Prin extensie, literalismul se poate aplica oricărui tip de text și ar desemna o interpretare literală sau predilecția pentru sensurile imediate, primare, denotative chiar ale cuvintelor. Însă nu doar cuvintele necesită interpretare, ci întreaga realitate este un mesaj amplu, cu un anumit cod ce se cere descifrat. Deci literalismul se poate extinde la orice tip de mesaj.

Nenumăratele concepții filosofice, religioase, artistice, morale stau mărturie a faptului că oamenii simt nevoia să interpreteze realitatea. Că ea nu poate fi receptată altfel, nu poate fi pur și simplu înghițită, asimilată. Nimeni – oricât și-ar dori unii să se/ne convingă de asta – nu e tabula rasa atunci când interacționează cu realitatea. Are o seamă de condiționări genetice, dar și achiziții etice, culturale fie ele chiar și involuntare. Atât de insultatele prejudecăți (de care e o iluzie că ai putea scăpa) sunt astfel de lentile prin care recepționăm realitatea.

Cu cât aceste filtre de percepție sunt mai rafinate, cu atât realitatea căpăta sensuri mai complexe și mai nuanțate. Cu cât filtrele sunt mai rudimentare, cu atât individul este mai predispus către perceperea sensurilor imediate și primitive ale realității. E ca și cum ai avea probleme de vedere, însă, datorită ochelarilor nepotriviți, sesizezi doar obiectele mari, pierzând din vedere și frumusețea și complexitatea lor.

La acest nivel elementar al percepției se situează, de pildă, nevoile primare, ce se constituie ca mesaje pe care orice ființă rațională le poate înțelege repede și se poate folosi de ceea ce a înțeles pentru a-și îndeplini diverse țeluri. O paradigmă morală proiectată asupra lor, adaugă deja niște sensuri suplimentare, modifică interpretarea, dar influențează și comportamentul.

Ca să nu rămânem doar în sferele teoriei, să luăm, de exemplu, umorul. Căci umorul se întemeiază întotdeauna pe interpretare. Citește mai mult »