Ziua când EI… și când NOI

C Mihai Petre (sursa)
Palatul Parlamentului – Mihai Petre (sursa)

Când l-am votat pe actualul președinte, n-am făcut-o cu mari speranțe, nu am avut cine știe ce iluzii. Prestația televizată fusese slabă, cu un singur moment de răsturnare a situației. Dar voiam să nu iasă celălalt, fiindcă se concentra foarte tare puterea în mâinile unui singur partid, iar interesele acestuia puteau fi promovate fără efort. M-am bucurat de rezultatul votului, dar sub spectru negativ: „bine că nu…”.

În toată acea poveste, înverșunarea cu care lupta Antena 3 pentru propriul candidat, felul absolut lipsit de orice scrupul profesional în care-l promova, atacurile feroce la adresa tuturor adversarilor, tonul agresiv și inclusiv instigarea pe care o practica acest post erau semnul unei anomalii, a unei boli care se cuibărise în lumea jurnalismului.

Din nefericire, s-a încercat o contraofertă de aceeași factură din partea adversarilor politici. O formă de mizerie moral-politică, asezonată cu „dezvăluiri” senzaționale, cu atacuri necinstite, cu instigarea votanților, cu multă ură personală revărsată peste țară.

Dacă aș fi nutrit dorința ca acest gen de a face presă să dispară definitiv – și am nutrit-o –, nu am avut niciodată în vedere o singură tabără, ci un nărav, o practică nocivă care însă atingea cele mai înalte cote mai ales la A3, grație unui grup de așa-ziși jurnaliști ale căror resorturi umane și morale nu reușesc să le înțeleg.

Dar tristețea adevărată nu era că ei fac toate astea, că se scălâmbăie într-un spectacol dezumaniza(n)t și că încalcă nu doar norme deontologice, ci decența, bunul-simț, buna-credință și respectul reciproc între oameni. A vorbi votanților ca unor proști pe care-i știi captivi și îi manipulezi ca să le storci afectele mi se părea umilitor. O amplă manifestare de infinit dispreț. Principala tristețe este însă că, cu toate astea, oamenii îi priveau ca pe niște personaje mesianice. Rău am ajuns…

De aici mi se trage antipatia față de fenomenul Antena 3 (cu toate diseminările lui prin alte televiziuni ce poartă alte nume, dar aceeași manifestare). Nu de la vreun atașament pentru Băsescu sau pentru alții din tabăra adversarilor anteniștilor.

Multă vreme am avut impresia că există, în România, NOI și EI. Mai ales NOI cei care ne ducem viața îngropați în dări, birocrație, legi strâmbe sau încurcate, victime ale sistemului, și EI care sunt deasupra tuturor acestor lucruri.

Dar mereu părea o stare de provizorat.Citește mai mult »

Problema Roșia Montană văzută de un cetățean

Rosia_Montana
Daniel Tara (Domeniu public): http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Rosia_Montana.jpg

Am ezitat mult timp să mă angajez în discuții privitoare la Roșia Montană, fiindcă, adesea (cel puțin în mass-media cu acoperire națională), acestea pun față în față niște indivizi orientați exclusiv spre profit și niște tipi care caută mereu un pretext ca să protesteze împotriva „capitalismului” de care, în realitate, profită din plin (Remus Cernea și „verzii” lui îmi vin inevitabil în minte).

De interesat, m-a interesat, însă informațiile sunt greu de obținut, pentru că o bună parte din datele ce privesc viitoarea exploatare țin de speculație și estimări mai mult mai sau mai puțin precise. Cantitatea de aur și alte minereuri este una estimată, la fel și cantitatea de cianuri și marja de risc.

E limpede că-i multă imprecizie la mijloc, de care profită și una și cealaltă dintre părțile combatante. Există însă și câteva lucruri care de detașează ca certitudini sau măcar ca ipoteze cu mare grad de plauzibilitate. Puteți citi aici un articol care m-a ajutat, în sfârșit, să înțeleg mai în amănunt câteva lucruri (nu e necesar să fiți și de acord cu poziția și concluziile asumate de autor).

1. Contractul cu RMGC este unul parțial secret – la fel ca mult lăudatul contract cu Bechtel, care a devenit un jăratec încins, aruncat de la unii la alții și, în final, dispărut fără urmă –, fapt ce stârnește multă suspiciune și care este în bună măsură îndreptățită. La câte procese au pe rol foștii demnitari, e aproape imposibil să nu te gândești și la corupție în negocierea acestui contract.

Când un contract de această anvergură este secretizat, devine o certitudine aceea că el conține niște clauze care ar fi cel puțin nepopulare, dacă nu chiar scandaloase. Ponta susține că Statul Român ar fi fost pasibil de plata unor despăgubiri în valoare de vreo 2 miliarde de dolari, dacă nu lua o decizie cu privire la acest contract. Asta ar fi deja o primă clauză defavorabilă României.

2. De remarcat faptul că Ponta joacă dublu în această situație. Nu mai punem la socoteală că se arăta pe față împotriva acestui proiect (a se vedea cele 15 puncte dinainte să se apuce de guvernare). E de ajuns să vedem că interesul economic l-a făcut să aprobe documentul în Guvern, iar interesul politic (că doar trebuie păstrați și votangii creduli) și-l apără în calitate de deputat.

3. Nu știu dacă Roșia Montană merită să intre în patrimoniul UNESCO. Un expert britanic UNESCO menționat pe site-ul RMGC ar fi zis că nu. Oricum, dacă nu se ivea problema asta cu RMGC, aproape nimeni – trebuie să facem totuși dreptate celor puțini care nu sunt doar apărători de ocazie – nu s-ar fi interesat de soarta sitului sau a moștenirii culturale din zonă. O știm prea bine, fiindcă același „interes” îl stârnesc și alte valori locale.

4. Știu sigur că aurul de acolo nu folosește nimănui dacă rămâne în pământ și, dacă această resursă naturală este reală, ea merită exploatată, fiindcă poporul are de câștigat din asta. Nu știu însă dacă – în măsura în care se optează pentru exploatare – acum e neapărat momentul optim pentru așa ceva. După cum zicea un opozant al exploatării într-o emisiune radio, e foarte posibil ca, în viitor, România să fie în stare să scoată aurul de acolo fără intermedierea unei firme din afară și cu tehnologii mai puțin riscante.

5. Consider că problema resurselor este una importantă și că trebuie gestionată cu multă grijă, pentru că și copiii noștri mai au nevoie de ele – cel puțin, la cum arată lumea în acest moment.

Pe de altă parte, epuizarea resurselor proprii va trebui compensată cu dependența de alte țări furnizoare, ceea ce nu are cum să fie prea ieftin (a se vedea dictatura rusă impusă gazelor). Așadar, drămuirea acestor bogății naturale ar trebui făcută mult mai transparent și mai „naționalist”, dacă doriți.

6. Problema ecologică nu e deloc de neglijat. Doar că nu vreau să cânt în corul ecologiștilor socialiști Citește mai mult »

La moartea lui Ion Diaconescu

Deși îmi pare hilar, poate că n-ar fi chiar lipsită de orice noimă precizarea că între Dan Diaconescu și Ion Diaconescu nu există nicio legătură. Ci e doar o amară coincidență de nume.

Ion Diaconescu, fost președinte al PNȚCD, era unul dintre liderii autentici, trecuți prin pușcărie, însă credincioși idealurilor lor. Un lider care şi-a probat vrednicia cu aproape două decenii de închisoare comunistă.

E bine însă că a murit, fiindcă acum istoria poate fi făcută după bunul plac al fiecăruia. Nu mai e cine să contrazică aberațiile. Suntem pregătiți în sfârșit să admitem că, de pildă, comunismul a fost bun, chiar simpatic, ba poate generos. Atâta doar că era prost aplicat. Așa cum zicea Iliescu în zorii aşa-zisei democraţii post-decembriste.

Apropo de Iliescu, în sfârșit a scăpat și el de „elementele fasciste” care-l călcau pe nervi în 1990. A fost izbăvită România noastră dragă de „vânzătorii de țară”, cu care ne băga tot Iliescu în sperieți în acel mai de tristă amintire, când peste trei sferturi dintre români îi dădeau crezare şi voturi fostului activist comunist.

Ca să vedeţi logică de demagog: cei care voiau să vândă ţara erau tocmai oamenii care făcuseră puşcărie din patriotism, din cauză că voiau să scape România de molima stalinistă. Pe când patrioţii erau cei care profitaseră din plin de regimul comunist şi, eventual, care-i schinguiseră pe deţinuţii politici. Ăsta era mesajul lui Iliescu imediat după revoluţie. Îmbrăcat însă, la mare artă, în tot ceea ce era necesar încât să stârnească reacţii de antipatie împotriva „duşmanilor poporului”.Citește mai mult »

De ce nu cred în reorganizarea teritorială

Povestea asta cu reîmpărțirea în opt județe mari și grase a fost născocită – dacă e să speculez în zona motivațiilor nobile – din dorința de a diminua cantitatea de birocrație pe cap de locuitor. În prințip, treaba sună bine: mai puține consilii locale, mai puține căpușe pe centimetru pătrat de teritoriu românesc (sau secuiesc).

Dar se ridică o seamă de probleme care, pentru România… însă mai bine să le iau pe rând.

Mă leg întâi de patriotismul local, care va fi vexat de aceste malversațiuni ce se soldează cu diminuarea reputației unor localități în plin avânt. Aradul să fie la cheremul Timișoarei? Oradea în urma Clujului? Târgu-Mureș în urma Brașovului? Etc. Această parte sentimentală este însă dintre cele mai neînsemnate ca pondere în argumentele „contra”. Totuși, pe niște frustrări de acest tip, multe broderii îmbârligate se pot croșeta și mulți sunt cei care au capacitatea și rapacitatea să le speculeze.

Apoi, e știut că în România nicio bună intenție nu rămâne nepervertită. Diminuarea aparatului administrativ nu înseamnă neapărat, cum ne-am aștepta (dacă am mai putea crede în scenarii optimiste), o birocrație mai suplă și mai funcțională. Nu.

O primă consecință va fi, dimpotrivă, că aceste noi „capitale” vor deveni centre de pelerinaj pentru problemele care se rezolvă în prezent în reședințele județene. Dacă, pentru regiunea de nord-vest, există actualmente patru reședințe în care se pot rezolva problemele birocratice din teritoriu, nici nu vreau să îmi închipui cum va fi când un singur centru va deservi toate cele patru județe.

Ca să obții o glorioasă țâdulă de la „centru”, va trebui să îți iei zi liberă, fiindcă între Oradea și Cluj nu există autostradă, ca să ajungi într-o oră și jumătate, ci e drum național, pe care, în condiții normale de aglomerație, faci 6 ore dus-întors. Plus ceasurile petrecute în fața ghișeelor fără nume și fără tupeu.

Apoi, cunoscută fiind țâfna funcționarilor din aparatul de stat, încercați să vă imaginați cam ce proporții cataclismice ar putea căpăta ea când insul ce reprezintă statul va ști că pelerini din 5-6 județe vin să facă sluj cu coatele pe pervazul lui.Citește mai mult »