(Su)râsul strâmb

Răscolind recent printre lucruri, am găsit câteva numere din revista Academia Cațavencu, din anii 1998-2000. Acum îmi pare rău că am aruncat o parte din colecția de care dispuneam. Nu de alta, dar, după împărțirea în Kamikadze și Cațavencii, vechea și nobila Academie a rămas o nostalgică amintire – dacă poate îndura profilul revistei asemenea asociere de termeni șăgalnici.

Ce am constatat răsfoind exemplarele prăfuite – și la propriu, și la figurat – e că pe atunci se râdea de toată lumea. Erau luați în vizor, pe rând, cei de la Putere, cei din Opoziție. Nimeni nu era lăsat în pace. Toată lumea era taxată cu egală generozitate.

Nu știu cât de mult vă amintiți, dar erau niște vremuri tare complicate, apăsătoare. Război în Serbia, la doi pași de noi. România era în tranziție – ne cam săturaserăm, dar nu aveam de ales. Venise la conducerea țării CDR-ul, însă alianța era destul de șubredă – ulterior s-a dovedit că a fost subminată din interior în special de PD, actualul PDL.

Peste astea, mai interveniseră și niște mineriade, replici tardive ale corecțiilor aplicate partidelor istorice și iubitorilor democrației din Piața Universității. Se dăduse în sfârșit undă verde dosarelor Revoluției, dar și celor ce priveau mineriadele din iunie și septembrie 1990, iar Miron Cozma era condamnat (urmând să fie grațiat de păpușarul Iliescu în 2004 – mare scandal atunci!).

Economic o duceam prost, politic era greu, fiindcă valul de entuziasm stârnit de CDR în Transilvania, București și încă vreo câteva centre urbane (restul țării votase iar masiv cu PSD) se stingea sub povara politicilor nepopulare și a neputinței partidelor democratice de a-și anihila sabotorii.

Și totuși, se râdea sănătos, se râdea amar, dar normal, curativ. Academia Cațavencu reprezenta un fel de reper dacă nu imparțial, măcar onest al normalității. Sancționându-i și pe unii, și pe alții, se înscria pe o traiectorie a lucrurilor sănătoase la cap.

Acum însă, nu se mai râde decât strâmb și patologic. Oamenii râd unii de alții, unii de tabăra „alților”. Nu se mai poate râde decât după ce se definesc aderențele și partizanatele. Ziarele ce s-au desprins din fosta redacție a Academiei Cațavencu fac sluj la picioarele partidelor.Citește mai mult »

Nu mai înțeleg nimic (2)

În primele zile ale cavalcadei useliste, ziceai că statul de drept este în pericol. Vuia presa de toate culorile pe toate vocile. Iar când vuiește și presa „băsistă”, și cea aservită USL înseamnă că sigur se produce un lucru grav care trebuie măsluit mediatic.

Băsescu și PDL-ul pozau în apărători vajnici ai democrației. Nici nu e prea greu, când în tabăra adversă îi ai pe Iliescu și pe Felix, doi dintre reprezentanții exponențiali ai vechiului regim și ai vechilor năravuri.

Toată povestea are o coerență pe care e foarte greu s-o demontezi, în condițiile în care adversarii fac tot ce pot pentru a o confirma. Pe scurt, mânați de personaje oculte – cel mai des invocat fiind Voiculescu – useliștii vor să pună mâna pe putere. Însă au mare nevoie să supună justiția care a dovedit, prin condamnarea lui Năstase, că nimeni nu e intangibil.

Cred cu tărie că ceva adevăr există aici și că sunt mulți care au simțit fiori pe șira spinării când au văzut că Năstase nu scapă nici măcar dacă se preface mort. Nici măcar judecătorii de la Curtea Supremă nu au garanția intangibilității.

Apoi, Ponta se ține de scaun cu toți dinții (din ce în ce mai cariați), obligându-l pe slugarnicul Liviu Pop să-i „spele cadavrele”, cum se exprima cineva. Faptul că plagiatul este dat în vileag abia acum este puțin suspect, dar această problemă pălește pe lângă adevărul că era ce să dai în vileag, numai să vrei s-o faci.

Plus că, după ce e acuzat de condamnarea lui Năstase, Băsescu este suspendat la interval de câteva săptămâni, deși se spunea că USL nu este interesată de vreo suspendare. Schimarea e cel puțin suspectă.Citește mai mult »

Nu mai înțeleg nimic (1)

La un moment dat mi se părea destul de limpede că USL-ul forțează extrem de mult limitele legii, mergând, așa cum se spune, către suspendarea statului democratic. Într-o singură săptămână să faci atâtea modificări substanțiale în funcționarea instituțiilor de bază este suspect în cel mai înalt grad!

Dar analizând cu atenție declarațiile lui Ponta-Antonescu nu pot să nu observ că dreptatea ar putea fi de partea lor. În sensul că, dacă Băsescu e atât de odios precum se străduiesc ei să demonstreze și atât de diabolic, atunci se justifică suspendarea – și eventuala demitere a lui – și pentru simplul fapt că, de pildă, curând mandatele lui Kovesi și Morar expiră. Sau poate mai ales din acest motiv.

În această cheie de lectură, în locul celor doi ar trebui să vină niște oameni care să fie mai presus de orice suspiciune și care să garanteze în sfârșit că în România justiția va funcționa independentă de politic.

Așa stând lucrurile, USL-iștii s-au pus pe treabă și au tras tare, ca nu cumva Băsescu să mai fie la Cotroceni la data numirii succesorilor de la DNA și Parchetul General, ca să nu își aleagă (iarăși!) oameni care să-i slujească interesele. Plus că riscau probabil ca și alți membri de seamă ai alianței să împărtășească soarta lui Năstase, care se consideră a fi victima Băsescului.

Tot pentru că urmăresc binele țării, USL-iștii au acționat rapid în vederea decapitării lui Băsescu, care este, se zice, șeful de clan ce patronează o rețea ce lucra fără rușine împotriva intereselor României pe toate planurile.Citește mai mult »

Dinozaurii vs. lupii tineri

 

Multă cerneală a curs – degeaba? – pe tema primenirii elitelor societății românești. Din pozițiile exprimate de diverși cetățeni, se putea înțelege că bătrânii corupți, legați prin nenumărate fire de vechea orânduire socio-politică, ar fi cazul să facă un pas mare în spate, iar în locul lor să vină oameni tineri, fără un trecut comunist, fără aderențe din regimul totalitar.

Nu cred că sunt singurul care am înțeles aceste discursuri ca fiind o pledoarie pentru tinerețe, un elogiu al juneții care, vezi bine, ar fi fost una dintre virtuțile pe care putem conta în dorința de a asana organismul social, de a purifica puțin atmosfera greu respirabilă.

Iată că tinerii au venit și încă în cohorte întregi. Însă virtutea tinereții pare să nu fi ajuns odată cu dumnealor. Ne săturasem de bătrânul Iliescu, de bătrânul Păunescu, de bătrânul Nicolaescu, de bătrânul Hrebengiuc, de bătrânul Văcăroiu, de baba Rodica Stănoiu. Ba mai apărură și niște bătrâni foarte respectabili care s-au dovedit destul de compromiși: Bălăceanu-Stolnici sau Mircea Ionescu Quintus.

Se subînțelege că tot la bătrâni intră și cei pe care etatea fizică îi plasează mai degrabă în zona vârstei a II-a, dar relațiile cu trecutul îi transformă în vestigii ale fostei nomenclaturi comuniste și vorbim aici de majoritatea politicienilor români, de o bună parte dintre actorii scenei sociale. Oameni coruptibili, pentru că au un dosar de taină, oameni care au profitat de sistemul ceaușist, iar acum fac același lucru.

Una peste alta, izbăvirea părea că ar putea veni numai de la oameni care erau încă prea tineri pentru a se murdări iremediabil. Oameni care vor fi activat cel mult prin vreo organizație utecistă modestă, dar care n-au făcut marele pact cu diavolul.Citește mai mult »

Un vvekend de coșmar (în 2 părți)

Foto: Răzvan Chiriță via gandul.info

Mai întâi au fost alegerile din PDL care au reinstaurat vechea gardă. Poate că dacă vedeam niște figuri proaspete, care n-au contribuit la atitudinea arogantă și disprețuitoare manifestată de PDL în numeroase momente, m-aș fi gândit să îi votez. Dar așa, cui să dai votul? Lui Berceanu? Lui Blaga? Lui Videanu? Mai ziceți și voi alții…

Oricât de simpatic mi-ar fi Paleologu (și chiar îmi e), oricât l-aș admira pe Sever Voinescu pentru strădaniile de a cârpi mediatic ceea ce strică faptic colegii lui, oricât mi-aș dori să aibă dreptate Cristian Preda și Monica Macovei, tot nu pot să am prea mult entuziasm văzând cine a luat prim-planul la conducerea fostului partid de guvernământ.

Argumentele alea cu „vechii” care ar fi dus, chipurile, greul (ca și când li s-ar cuveni vreo răsplată pe lângă ce au luat – și cine se îndoiește oare că și-au luat tainul?) sunt praf în ochi. Din păcate, a devenit extrem de indezirabil ca imagine, dar Boc cred că ar fi fost mai demn de încredere decât ce se vede acum.

Culmea e că această ofensivă a „bătrânilor” vine după ce partidul părea să fi înțeles să lase niște tineri cu cazier ușor de răsfoit și destul de curățel la vedere, trimițându-și dinozaurii în umbra mișmașurilor subterane. Ori poate că nu e nimic surprinzător, ci e revanșa pe care și-o iau cei marginalizați atunci pentru o mai bună imagine publică a partidului.

Îmi aduc aminte că Boc declara înainte de demisie că partidul urmează să facă o analiză a cauzelor care au condus la eșecul din alegerile locale. Încă de pe atunci mi s-a părut ridicol să faci „analiza” a ceea ce e limpede ca lumina zilei. Partidul suferea de pe urma măsurilor nepopulare, dar mai ales (cred eu) din pricina aroganței, clientelismului, politizării instituțiilor din teritorii, îngăduinței față de lichelism, refuzului de a respecta un cod de etică internă etc.Citește mai mult »

Fler politic evanghelic

Multă vreme am fost traumatizat pentru că, în 2000, am mers la vot, în turul II, să-l votez pe Iliescu numai ca să nu iasă Vadim. Știu că i-am mărturisit atunci unui prieten că, dacă se întâmplă nenorocirea să câștige tartorul PRM-ului, mă gândesc foarte serios să-mi iau tălpășița și să-mi caut altă țară.

Această ipostază – de care unii au scăpat refuzând pur și simplu să participe la vot – mi-a fost „facilitată”, printre altele, și de curentul care tulbura pe atunci mintea multor evanghelici. Iată o scenă grăitoare. Ieșind din secția de votare, după primul tur de scrutin, mă întâlnesc aci cu o fată din cartier, care-și manifesta pentru întâia oară dreptul electiv (eu aveam deja încă un scrutin bifat, în 1996).

Din una într-alta, mă pune păcatu’ s-o trag de limbă, să aflu cu cine a votat. „Păi, cu Vadim”, răspunde ea surâzând senin. Iar din spatele ei, pășind greu și apăsat, mama fetei completează cu aplomb că „asta e voia Domnului” – să iasă câștigător individul care, de câte ori apărea la televizor, profera numai gogomănii, tartorul unei tagme de foști securiști.

După care, cu o slugarnică și inexplicabilă (pentru mine) resemnare, măicuța bătrână adăugă oftând că acum a sosit vremea să ne pedepsească Dumnezeu pentru… nu mai țin minte exact pentru ce. Așa că a contribuit și ea cu ce a putut la planul divin care, culmea!, nu s-a mai îndeplinit până la urmă.

Cele două femei care l-au propulsat cu bună știință pe Vadim frecventau o biserică evanghelică din Oradea – confesiunea importă mai puțin – unde fuseseră îndemnate mai explicit sau mai implicit spre această opțiune politică. Oricum, se vedea că făceau parte dintr-un „curent” de opinie, că prea erau toate explicațiile puse la punct.Citește mai mult »

Frunzăverde de mohor, iaca primul dezertor (alții vin ulterior)

Cică d-l Frunzăverde a demisionat din PDL și s-a dus glonț (sau glonte, cum doriți) la PNL. Unde și-a găsit împlinirea principiilor și aspirațiilor politice ale dumisale. Mă interesează atât de puțin gestul ca atare, încât nici nu mi-aș fi pierdut un sfert de ceas din viață ca să scriu despre el.

Însă mă interesează câteva implicații ale gestului, căci ilustrează în mod strălucit lipsa de coerență a politicienilor români de nivel înalt și demagogia găunoasă cu care-și acoperă faptele.

Să fim serioși, voi chiar credeți că aici e vorba despre „principii”? Sau că „statul polițienesc” l-a deranjat pe Frunzăverde?

S-o luăm metodic. D-l în cauză spune că principiile domniei sale – de acum, completez eu – nu se potrivesc cu cele ale partidului. Ha! Dar în urmă cu niciun an se potriveau! Că altfel nu înțeleg de ce ar fi candidat d-l politician pentru funcția de prim-vicepreședinte, pe care și-a și adjudecat-o.

Nu mergem și mai în urmă, ca să vedem și momentul în care a fost uns ministru sau să constatăm că e vechi membru PD și PDL. Chiar un deceniu să fie necesar pentru a sesiza incompatibilitățile „de caracter”?Citește mai mult »

Ne bucurăm, dar nu ca proștii

http://www.realitatea.net/

E de bine că Boc și-a luat inimioara între dinți și și-a depus mandatul. S-ar putea să se mai detensioneze puțin atmosfera în țară. Măcar la nivel de dispoziție psihică poate că ne-om simți oleacă mai revigorați.

Dar, dacă e să ne uităm, ca niște cetățeni de rând, la ce ar putea însemna asta… nu știu câtă veselie încape în acest moment. În cazul fericit, Boc a plecat probabil pentru a mai redresa ceva, în ultimul ceas, din imaginea partidului. Ar putea fi sacrificat el pentru binele tuturor.

Se ridică însă o întrebare: dacă Boc avea bani ca să mai cumpere bunăvoința câtorva categorii de cetățeni, ar mai fi fost presat să plece? Nu cumva plecarea lui e tocmai semnul unei situații critice? Nu demult voia să mai adauge niște gologani la pensii și să mai pună la salariile tăiate. Dar i s-a interzis…Citește mai mult »

Cândva credeam că există politicieni cinstiți…

itsenergystupid.ca

Corupția nu se uită la fața omului, ci la inima lui. Nu contează cum arată cineva, ci doar ce își dorește și cât e dispus să dea sau să încaseze. Corupția nu discriminează bătrânii, femeile, copiii, homosexualii, ungurii, țiganii, evreii. În fața ei toți sunt egali și oricine poate deveni oricând părtaș la masa ei bogată.

În fața corupției nu contează de care parte te afli, important e să fii în lanțul trofic. Totuși, e mai ferice să primești decât să dai sau măcar să și primești dacă tot e să dai. Corupția nu face caz nici de apartenența politică, deși e știut că mai bine e să fii cu Puterea decât cu Opoziția.

Toate cele de mai sus le dovedesc cu prisosință politicienii români. M-am săturat deja să fac distincția între politicieni buni și cutre, între politicieni care își promovează interesele fără rușine și pretinși politicieni cinstiți care, chipurile, ar urmări întâi de toate binele public. Căci, ori de câte ori se întâmplă ca un poltician să fie implicat într-o chestie dubioasă, nici un altul – indiferent de convingerile religioase sau înalta moralitate caracteristică – nu iese să-l sancționeze public, să demaște măgăria, să stigmatizeze năravurile proaste. Citește mai mult »

Un profesoraș țâfnos

Sau: îngrijorări privind viitorul României

Când eram mic, părinții mi-au spus să fiu politicos cu oamenii mai în vârstă. Crescând, mi-am dat seama, cu timpul, că vârsta în sine nu e neapărat un criteriu, însă am învățat că paleta de criterii se poate diversifica, că există nuanțe noi care se pot introduce. Competența, performanța, statura morală, devotamentul și alte calități sau virtuți umane constituie tot atâtea pricini de respect.

Totuși, un profesoraș de istorie, cam țâfnos, din Tulcea, se pare că nu e de acord cu toate astea. Deferența pe care ne-o dictează ceea ce îndeobște numin bun-simț nu e pe placul profesorașului. El are alte păreri și, fiindcă se află într-un temporar fotoliu cu mare vizibilitate, își proferează nemulțumirile astfel încât să-l audă toată țara.

Problema nu m-ar interesa dacă acest profesoraș nu ar dori să devină președintele țării. Ba chiar se pare că are șanse reale să își realizeze acest obiectiv politic. Calitatea cea mai importantă care-l recomandă pentru această demnitate constă în faptul că omul e politician.

Vorbesc, desigur, despre Crin Antonescu și mă revolt cum a avut tupeul să îl atace pe unul ca Pleșu. Căci, orice s-ar spune, omul are și realizări intelectuale semnificative, și-a adus contribuția și la bunăstarea țării – ca ministru de externe tocmai în perioada în care s-a inițiat orientarea pro-occidentală a României – are și o instituție care se leagă de numele lui – Colegiul Noua Europă.

Degeaba cauți prin CV-ul profesorașului din Tulcea că, dacă elimini realizările pe linie de partid, nu mai găsești nimic. Deci s-ar fi cuvenit oleacă de modestie, puțin respect pentru un om de altă statură. Nu poți, politician fiind în România zilelor noastre și coleg de alianță cu toți acoliții lui Iliescu, să ai pretenția că asta îți conferă prestanță și o statură morală reprezentativă.Citește mai mult »

Discursul Regelui Mihai – ce n-am înțeles din acest eveniment

Probabil că, dacă România ar fi fost monarhie și azi, cam așa m-aș fi așteptat să arate un discurs în care regele se adresează periodic națiunii: să fixeze niște repere (istorice și morale – sic!), să dea coerență și semnificație evenimentelor, să stabilească niște ținte, să aprecieze progresele și să sancționeze neajunsurile. Dar fără să intre în polemici demagogice cu trepăduși politici și activiști ahtiați de putere și puși pe căpătuială.

Desigur că se vor găsi niște „șmecherași” pripășiți prin Parlament care să bage de vină, care să se simtă atinși de cuvintele monarhului, dar asta nu face decât să-i demaște ca intriganți sau vinovați sadea, pe care i-au întărâtat „aluziile” acestui discurs.

Sunt însă câteva lucruri – în relație cu acest eveniment – pe care nu le-am înțeles. Nu, nu cred că e „un gest de normalitate”, cum zice Geoană, ci este „un moment excepțional”, cum zice… tot Geoană. Nu mă interesează persoana lui, ci această oscilare care-l determină să clasifice același eveniment în două categorii contradictorii.

Pentru ca să intre în normalitate, discursurile regale ar trebui să aibă o frecvență oleacă mai mare decât 1 în 60 de ani. Și fug cât mă țin picioarele de alte implicații posibile ale acestei idei de „normalitate”.

Nu e normal ca regele să se adreseze națiunii dintr-o postură de exclus, de mazilit. Faptul că e cetățean român nu-l îndreptățește neapărat să ia cuvântul în Parlament. Dar regele este încă, de drept, monarhul României, însă continuă să fie deposedat de toate drepturile instituționale aferente. Așa că suveranul vine în fața aleșilor poporului într-o postură anormală.Citește mai mult »

Politica (dacă tot se discută intens despre alegeri)

 

Caricaturi prealuate de pe vidu.ro.

Somnul rațiunii… și trezia intelectualilor

Goya - Somnul rațiunii

Se spune că somnul rațiunii… dar știți toți ce se spune. Ce rost are să repet? În creierul intelectualilor, teoretic, rațiunea este la ea acasă, am putea zice. Sau așa ne-am aștepta. Adică, la statutul de intelectual ajung niște oameni care au muncit cu creierul, prin urmare, sinapsele sunt bine unse și mai eficiente decât ale altora.

Cel puțin aceasta e imaginea tradițională despre intelectual. Iar faptul că activitatea intelectuală – alta decât cea care urmărește profitul pecuniar – e disprețuită azi, nu schimbă starea de fapt a lucrurilor. Ca să n-o lungesc, cred că admitem cu toții că, potrivit staturii standard a intelectualului, ne-am aștepta ca aceia dintre noi care poartă această denumire să-și folosească mai mult rațiunea decât cei care nu pun mâna pe carte din principiu.

Astfel că dacă rațiunea e foarte trează, monștrii ar trebui să se pitule prin colțișoare, piperniciți și nevolnici, nemâncați și disperați. Creierul intelectualilor ar fi cel mai senin loc, o zonă eliberată de tot felul de aderențe prostești. De aici ar trebui să iasă rectitudine, echilibru, luciditate, critică dreaptă. Aici, iar nu la jurnaliști, te-ai aștepta să găsești o sănătoasă imparțialitate, o justificată (și explicată) părtinire.

Firește că urmează să spun că lucrurile nu stau deloc așa. Iar asta, din păcate, nu-mi vine deloc greu să demonstrez. Problema e că mă zgândăre tocmai faptul că nu pot bate apa-n piuă și nu sunt nevoit să caut de nebun argumente și exemple.

Cel mai recent mi-a fost furnizat de Marga. Andrei Marga. Fostul țărănist de frunte, fostul minstru al educației, fostul reformator al învățământului românesc. Omul are un cv impresionant. Nimic de comentat. Însă felul în care tămâiază noua alianță (USL) e absolut respingător.

Iată câteva fragmente care ar trebui să zguduiască orice rațiune funcțională, orice conștiință care încă n-a abdicat de la funcțiile ei specifice. USL înseamnă „coalizarea forţelor sănătoase […] Nici unul dintre aceste partide nu a sprijinit politicile ce au dus în impasul actual. Această coaliţie este nouă şi nu i se poate imputa trecutul.”Citește mai mult »

V. Ponta față cu democrația – Update

Două lucruri mă surprind în mod neplăcut în declarația lui Ponta. Mai întâi ideea că există (după mintea liderului PSD) un program de înjurături adresat lui Boc și Băsescu. Mi se pare normal să fie criticați, înfierați, taxați etc. Nu cred că merită osanale după ce au făcut în ultimele luni (mai ales). Dar de aici și până la a sugera că trebuie orchestrat în mod sistematic un flux de înjurături într-acolo e cale lungă. Iar ideea în sine îmi pare stupidă și inconsistentă.

Ce pot înțelege e că opoziția (care se lăuda cu soluții) nu e unită de alt interes decât beștelirea în sincron a celor de la putere. Că, altfel spus, îi doare fix undeva și pe ăștia de vreun interes al nației. Importantă e „ciolăneala” care va să vie.

A doua afirmație bulversantă e aceea că Ponta și partidul lui vor „un președinte social-democrat” la Cotroceni. Adicătelea, șeful celei mai importante forțe de opoziție nu se mai sinchisește deloc de Constituția care cere neutralitate politică președintelui. Bine, domnu’ Victor, dar atunci cu ce sunteți mai breaz ca „marinarul bețiv” care ne conduce actualmente?

Puneți aceste elucubrații de flăcău putincios lângă sondajul care zice că 41% dintre români au o opinie favorabilă lui Ponta și veți obține imaginea sinistră a neputinței noastre. La ce bun să-l dai pe Băsescu în schimbul lui Ponta? Mai ales când te gândești că ăsta din urmă îi atât de tânăr încât vreo 40 de ani de acum înainte s-ar putea să ne tot conducă într-o formă sau alta…Citește mai mult »

Au „lustruit” legea lustrației

Curtea Constituțională a decis că Legea lustrației e… neconstituțională. Faptul că urmează să-și și motiveze decizia chiar nu mai importă. Fiindcă respectivii sunt suficient de bine pregătiți încât să scoată ei de pe undeva din cotloanele Constituției niște prevederi care, chipurile, ar fi fost încălcate. Întocmai ca în cazul ANI.

Boșorogii de la CC sunt, cum am arătat și cu altă ocazie, foști membri de partid, simpatizanți, beneficiari ai unor sinecuri din partea politicienilor. Așa că de ce s-ar sinchisi de Constituție, când ei știu prea bine că au fost puși acolo ca să întoarcă diverse servicii. Normal că tot ce spun eu ar trebui probat. Dar și dacă s-ar proba, s-ar inventa o chestie care să facă probele respective neconstituționale sau măcar viciate din punct de vedere procedural.

Nu cred însă că gestul CC este ultima zvârcolire a viperei comuniste, ci cred că e doar cea mai recentă dintre zvârcolirile ei. Așa îmi și stă bine, nu? Să fiu mai optimist decât stimabilul bloger citat mai sus. Și mai cred că în acest for de arbitraj nu se va face curățenie niciodată, fiindcă partidele nu au interesul să se întâmple una ca asta. Poate să strige până răgușește Monica Macovei.

Dar nu care cumva să credeți dumneavoastră că CC s-a sesizat singură cu privire la neconstituționalitatea unei legi care oricum vine tardiv și cam degeaba. Nu! Ci niște străjeri ai democrației, membri ai PSD, au tresărit observând neregulile. Ei și-au dat seama că firava noastră democrație – amenințată de dictatura băsesciană, nu-i așa? – este în mare primejdie odată ce vreme de 5 ani, foștii demnitari de partid n-ar mai avea acces la funcții publice. Ar fi mare păcat să ne lipsim de experiența, înțelepciunea, pasiunea, abilitatea, descurcăreala și „relațiile” lor.

Vă dați seama că am pieri cu toții fără acești vajnici luptători pentru adevăr și democrație. Acum urmează să fie invitați în talk-show-uri ca să-și expună motivațiile profund umane, absolut dezinteresate și completamente juste. Niciodată PSD-ul nu s-ar deda la acte care vizează protejarea interesului de haită, obținerea de privilegii nejustificate, așa cum fac alții. Ai lui Ponta sunt toți feți-frumoși născuți din nou după ’89.Citește mai mult »