Cât de cultă mai e nația

„Ziua culturii naționale”, nou-inventată, sună ca un fel de sentință, precum Ziua Judecății sau ca un diagnostic, ca, de pildă, Ziua mondială de luptă împotriva diabetului. Și mai leagă de Eminescu – fiindcă el, „nepereche” fiind, poate duce mult – încă un slogan pompos care se lasă tot cu sindrofii culturale de periat orgolii, cu cuvântări scorțoase care-ți limbă plimba-n gură, cu jălanii naționalist-inutile, care compromit tot ce vor să laude, sau cu obligații care să le scoată pe nas elevilor „poetul național”.

Cultura națională pare o chestie numai pentru ăia de le place cărțile. Și într-un fel așa e. Dar în multe altele nu-i așa. Căci de la școală se împute cultura. De pe băncile ei se creează aversiunea față de toți și toate. Nu doar prin strădania profesorilor, cu siguranță, dar cu siguranță că nu fără contribuția lor activă și voioasă.

Mi-am mărturisit și cu altă ocazie nevoia de detoxifiere de supradozele de comentarii docte și mirobolante despre Eminescu. La fel cum cred că și păsăreasca culturii în general închide accesul celor care nu stăpânesc destul jargonul simandicos de care trebuie să treci ca să poți să prinzi și tu un pic de bronz cultural.

Vă spui, iarăși, că nu cred deloc în sărbătorile astea făcute la comandă. Unde or fi zăcut toți cuvântătorii care azi vor fi rostit discursuri pline de patos când învățământul era distrus pas cu pas în acești 25 de ani?

În general, cu cât sunt mai bine cotați și mai titrați, domnii specializați în discursuri docte și inutile beneficiază de fel și fel de bonificații, rente, proiecte și alte minunății care le permit să-și ducă tot anul năduful în confort, iar de câteva ori pe an să mai producă niște alocuțiuni în care deplâng nația, cultura și dezinteresul „tinerilor”.

Într-un anume sens, cultura pare să fie o formă de neputință, de paralizie civică, socială – dar foarte activă intelectual și discursiv. Citește mai mult »

Detoxifierea de Eminescu e benefică pentru… Eminescu

Mihai Eminescu (sursa)
Mihai Eminescu (sursa)

Îmi amintesc și acum cu strângere de inimă că, în clasa a X-a, am studiat un trimestru întreg numai Eminescu. E impropriu spus că „am studiat”. După ce se citea poezia (că mai ales poezii aveam în programă: Floare albastră, Dorință, Revedere, Scrisoarea III, Scrisoarea I, Luceafărul, Sara pe deal, Glossă etc.), profesoara noastră de modă veche – altfel o doamnă foarte de treabă – ne întreba și pe noi ce părere avem.

După cea lua la cunoștință care e părerea noastră, bineînțeles că ne dicta clasicele comentarii de la care făceam febră musculară la antebraț. Iar comentariile respective trebuiau ținute minte măcar până la teză. Nenorocirea făcea că, nereușind să țin pasul cu viteza cu care dicta doamna, mereu aveam găuri în comentarii și ideile nu se prea legau.

Din acest motiv, Eminescu a devenit repede o povară a adolescenței. Citam din el (că doar știam pe de rost fiecare poezie care se cerea la școală), dar numai pentru distracția noastră și, eventual, ca să ne tachinăm între colegi. Niciodată, cât am fost în liceu, nu am reușit cu adevărat să văd altceva în poezia lui Eminescu decât „materie”.

Ajuns la facultate, lucrurile s-au complicat. Acolo aveam bibliografii întregi pe acest „subiect”. Îmi mărturisesc nedumerirea și repulsia față de analizele unor eminescologi din care nu înțelegeam aproape nimic. Exprimări ultrasofisticate (de o prețiozitate căutată, dar greu de îndurat) transmiteau lucruri de neînțeles – probabil foarte interesante, cine știe?

Ai fi zis că acești critici și/sau teoreticieni se temeau ca nu cumva să se exprime prea accesibil, ca să nu fie socotiți incompetenți sau mai prejos decât alții. Îmi amintesc foarte precis o carte mare, cu copertă tare, cu pânză, din care ar fi trebuit să „produc” un referat. M-am dat bătut, fiindcă din primele pagini nu reușisem să înțeleg nimic sau, dacă înțelegeam ceva, mi se părea că sună mult prea banal în cuvintele mele obișnuite.

E drept că unele exprimări din astea pompoase aveau și un umor involuntar care te mai scotea din disperare.Citește mai mult »

Eminescu – de voie, de nevoie

http://inconstantin.ro/

 

UPDATE: Dacă citiți textul până la capăt, o să puteți constata că am primit o nedorită dovadă în sprijinul a ceea ce am spus. E chiar nasol să te vezi confirmat în felul ăsta.

Plouă mocănește. În centrul Oradiei, în jurul statuii lui Eminescu, forfotă. Atunci îmi amintesc că mâine e 15. Deci d-aia! Un grup de școlari zgribuliți aglomerează treptele din fața postamentului. Doamnele îi ordonează pe mărimi, fiindcă au treabă. La câțiva metri în fața lor, un coleg se pregătește să-i fotografieze. Cu telefonul mobil.

Eminescu e însă mult prea sus, mare lucru dacă încape și el în poză. Numai piedestalul are către zece metri. Dar măcar inscripția tot o să iasă. Iar apoi elevul-fotograf o să descarce poza, așezând-o frumos într-un portofoliu. Al lor și al doamnelor. Cinstirea „poetului nepereche” a luat sfârșit. Și a fost bifată la catastif ca „activitate extracurriculară”.

Vorba lui Sid, din Ice Age: „They do this every year”. Alte doamne, alți școlari. Unii pe 14, ca să nu se înghesuie, alții pe 15, ca să-și dovedească abnegația. În toată țara, că doar e „poet național”.

Citește mai mult »