Înainte de turul II – taberele și partidele

(sursa)
(sursa)

Taberele

Există mai multe Românii care votează. Sunt mai multe împărțeli posibile. La un prim nivel – superficial – se pare că Transilvania, Diaspora și România conectată la internet merg în aceeași direcție: votează preponderent cu Iohannis. Moldova și Țara Românească votează mai ales cu Ponta.

Dar aceste împărțeli sunt înșelătoare și, mai ales, nocive. Înșelătoare, pentru că, în interiorul celor două culori dominante, există și insule de altă culoare. E drept, mai multe insule roșii pe albastrul transilvan, decât insule albastre pe roșul Principatelor.

O explicație foarte interesantă (autor: Dumitru Sandu) e aceea că distribuția voturilor este determinată de nivelul de dezvoltare a județelor. Astfel, județele foarte dinamice votează masiv cu Iohannis, cele foarte slab dezvoltate votează și mai masiv cu Ponta. Iar între ele sunt județele pe care unul sau altul dintre candidați și le-au adjudecat la limită.

Nocive, pentru că…

1. Transformă oamenii în statistici. Nu vă amăgiți, acolo unde e roșu intens, nu sunt doar „putori ordinare” și milogi. Sunt oameni care votează din convingere cu candidatul și partidul. De ce? Discutăm mai jos. De asemenea, sunt oameni care votează împotriva canditatului câștigător. N-ar fi nedrept să-i băgăm în aceeași oală?

2. Instigă la ură și la dispreț reciproc. Am văzut că până și well-informzii care au acces la net, pretind că votează rațional și au un foarte dezvoltat spirit critic nu pot să nu dea glas violent frustrării că alții nu votează ca ei, că alții nu văd ce văd ei. Iar aceste luări de poziție sunt uneori furibunde și pline de răutate aproape paroxistică.

E drept că e frustrant, dar asta nu îi face în mod automat pe votanții din altă tabără neoameni. Pe lângă asta, e mare păcat că televiziunile au unde să-și deverseze lăturile zavistiei, ca și cum, pe urmă, n-ar trebui să stăm tot în aceeași țară (cei care o să rămânem) și să ne privim iarăși în ochi unii pe alții.

Rolul televiziunilor e extrem de important aici, mașinăria de propagandă a PSD (Iohannis a rămas cam fără tribună, după câte umblă vorba prin târg) nu se de în lături de la nimic pentru a promova candidatul. Lipsa de exercițiu critic atârnă foarte greu în formarea opiniei telespectatorilor, dar vina nu e neapărat (și sigur nu în mod exclusiv) numai a lor.

3. Intră în logica malefică dualistă a propagandei de partid. Toate partidele vizează să împartă simplist realitatea în noi-cei-buni și ei-cei-răi. O minimă experiență de viață te învață că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Cu toate acestea, de fiecare dată reușește manevra asta diabolică, poate tocmai fiindcă apelează la ce-i mai rău în fiecare dintre noi.

4. Subminează nevoia de dialog și interacțiune individuală reală. Citește mai mult »

M. Oprea vs. Vl. Tismăneanu: cine-i cel mai anticomunist din România?

Încă nu s-au stins cu totul reverberaţiile concedierii lui Marius Oprea. Mare scandal, mare tărăboi. Că Oprea era cel mai anticomunist dintre anticomunişti. Că el era Luptătorul prin excelenţă, că era un simbol, că era, că ştia, că putea, că aşa şi pe dincolo.

Încă în urmă cu un an remarcam că fiecare – în România noastră confuză – are propriul lui comunism şi anticomunism. Pe atunci, Oprea administra anticomunismul lui Tăriceanu. Iar Tismăneanu era cavalerul aruncat în lupta cu fantomele comuniste de către Băsescu – primul mandat. N-avea cum să iasă bine…

Între timp, Tăriceanu a fost scos de pe traiectoriile de referinţă, virând către cvasi-anonimatul unui membru de partid. În locul lui s-a instalat – bine! – Crin Antonescu. Nu mică mi-a fost uimirea când l-am auzit pe acesta din urmă deplângând – la Firea în emisiune – soarta adevăratului-cel-mai-competent-anticomunist-din-România. Nu ştiu de ce îmi seamănă cu adevăratul-cel-mai-mare-rege-al-manelelor. Poate că e doar intransingenţa mea de vină.

Fac o mică incursiune în istoria ultrarecentă a României. Acest Antonescu îngrijat de soarta arhivelor şi elucidării trecutului declara – când interesul politic i-o cerea – că el şi partenerul său (ex-preşedintele Geoană) nu mai sunt preocupaţi de trecut, ca alţii, ci pe ei îi interesează de acum numai viitorul. Am auzit declaraţia eu însumi şi cred că poate fi scotocită prin vreo arhivă de emisiuni de la Antena 3. Dacă nu s-o fi volatilizat.

Ca urmare a acestei emancipări de sub povara trecutului, PNL-ul şi PSD-ul au avut tupeul să-şi dea mâna în chip simbolic peste cadavrele Timişoarei. Sau să ignore Proclamaţia de la Timişoara cu care partidele istorice au fost multă vreme solidare. Fără să se ia seama că toate acestea poartă încă simbolul luptei anticomuniste şi fără ca vreun resort adânc să se mişte în politicienii care voiau să scape ţara de „ciuma” PDL-istă.

E o mare ipocrizie şi o nesimţire pe măsură să te prefaci dintr-odată preocupat de o temă care te incomoda vădit cu câteva luni înainte. Toate astea numai pentru că ţi-ar putea aduce un capital politic suplimentar. A te plasa mereu în opoziţie făţişă cu preşedintele ţării a devenit cea mai inteligentă metodă de a face politică în România anului 2010?Citește mai mult »

Ruşinea naţională

Îmi aduc foarte clar aminte că, în urmă cu 10 ani sau chiar mai bine, s-a difuzat un film sau documentar, care nu mai ştiu dacă era făcut de români sau străini, în care se vorbea despre strategia adoptată de cripto-comunişti în fostele ţări de sub Cortina de Fier. Da, e adevărat că-i cam vagă şi datarea şi natura materialului urmărit, dar ideea nu mi-e deloc vagă în liniile ei principale.

Lucrurile, potrivit acelui film, trebuiau să se desfăşoarea cam după următorul scenariu. După ce în fostele state comuniste ajungea în sfârşit opoziţia la putere (în cele mai multe cazuri în urma unor ani când neocomuniştii deţinuseră frâiele), opoziţia formată din partide cu adevărat anticomuniste, funcţionarii din eşaloanele 2 şi 3, care nu puteau fi înlocuiţi într-un sistem încă teribil de centralizat, aveau misiunea să împiedice sistematic orice tentativă de reformă socială, economică, instituţională. Orice ar fi încercat noile forţe democratice să facă bine, trebuia boicotat şi zădărnicit, denaturat şi stigmatizat.

Impresia care ajungea însă la populaţie e că nu se întâmplă nimic. Pe de altă parte, date fiind aşteptările foarte mari, plus promisiunile făcute (în mod naiv) de către oameni altfel foarte bine intenţionaţi, dezamăgirile populare e clar că urmau să fie foarte mari. De asemenea, reformele pe care urmau să le implementeze guvernele ne-comuniste ajunse la putere aveau să fie dureroase, în bună măsură fiindcă trecerea către piaţa liberă fusese blocată aproape complet până atunci.Citește mai mult »

Îmi vreau votul înapoi!

Domnule Antonescu,

V-am votat. Nu fiindcă reprezentaţi cea mai bună opţiune, ci fiindcă păreaţi a fi răul cel mai mic (să-mi fie cu iertare, dar cine şi-ar mai putea pune azi încrederea în politicieni?). Am văzut cum au guvernat liberalii, deci nu avea rost să-mi fac iluzii că aţi fi unul dintre eroii salvatori care să scoată ţara din haos.

V-am votat pentru că nu votez cu stânga (din motive ideologice dar și morale). O stângă criptocomunistă aflată, în continuare, sub oblăduirea nefastă a clicii lui Iliescu. Oricum, după cum arată în Occident, nici nu voi vota vreodată cu stânga.

V-am votat pentru că PNŢ-ul a sucombat şi eraţi singurul reprezentant de dreapta cu oarece şanse la accederea în turul doi.

V-am votat pentru că nişte oameni decenţi şi respectabili (Neagu Djuvara, Zoe Petre, Emil Constantinescu) vă dădeau credit şi vă susţineau. Şi mi-am spus că vor fi ştiind ei mai mult decât ştiu eu.

Dar îmi vreau votul înapoi.

Votul meu nu este tranzacţionabil. Nu vi l-am dat ca să i-l duceţi lui Geoană şi să aveţi cu ce negocia.Citește mai mult »

Orbeții și țeapa sau victoria simbolică a comunismului

Trecură și alegerile. Fără surprize în ce privește candidații. Dar cu surprize oferite de politicieni. Mă interesează două dintre ele. Amândouă mi se par grotești.

1. Pe când televiziunile filmau sediul de campanie al PDL am zărit – și nu mi-a venit să cred – niște steaguri galbene agitate de susținători. Nu erau ale PNL, ci ale… PNȚ-CD. Trist, dizgrațios, inimaginabil. Orice ar fi făcut Băsescu bine, nu mă duce capul să pricep cum pot oamenii din PNȚ să se umilească susținându-l tocmai pe cel care le-a semnat condamnarea politică. E mai mult decât un gest de slugărnicie politică, mi se pur și simplu imoral.

În orice caz, dacă asta e posibil, atunci chiar că nu văd să mai existe vreo limită a decenței politice. Poate că spiritul creștinesc i-o fi motivat pe cei din PNȚ să cadă la pace tocmai cu Băsescu. Oare ce le-o fi oferit în schimb? Pe ce s-au lăsat cumpărați? Sau, ca să fiu mai puțin mercantil: ce idealuri au descoperit deodată că întruchipează marele Traian?

Se pare că însemnul electoral nu le-a fost de mare ajutor, fiindcă ochiul le-a rămas închis.

2. A doua situație grotescă – pentru mine desigur – e cea a unui Crin Antonescu dispus să îi dea voturi lui Geoană. Mulți dintre votanții lui Antonescu nu sunt mari cunoscători ai doctrinei liberale. Dar votul lor era în mod clar anti-fsn, anti-Iliescu. Acum însă, candidatul dreptei este dispus să negocieze tocmai cu cei care-i snopeau înaintașii în ’90 prin Piața Universității și prin sediile partidului.Citește mai mult »

Ben-Oni cel viteaz

Nu ştiu cine e sus-numitul Ben-Oni. Dar dacă ceea ce zice ziarul e adevărat, apoi e destul de nasol. Am mai auzit de cazuri similare (vezi promisiunea făcută, tot potrivit ziarelor, de mai-marele CJ Bihor aceluiaşi partid). Printr-o asemenea promisiune riscantă, domnul potenţial viitor parlamentar european s-a vârât într-o dilemă morală destul de serioasă. Din câte înţeleg eu, există trei posibilităţi.

1. Dacă realmente crede că evanghelicii îl vor vota în virtutea solidarităţii de grup înseamnă că are o concepţie destul de rudimentară şi de reducţionistă cu privire la coreligionarii săi. Îi consideră o turmă manipulabilă şi incapabilă să gândească decât după comanda oficială. Nu mizează pe discernământul lor, ci mai degrabă pe reacţia emoţională a acestora, pe o empatie politică şi confesională. Nu-i creditează nici măcar cu opţiuni politice proprii. Din punctul lui de vedere, evanghelicii nu aleg între dreapta şi stânga, ci între alţii şi cei de-ai lor. Iar cum Ben-Oni se declară evanghelic, musai îl va vota toată suflarea evanghelică ce abia îşi aşteaptă candidatul. 2. Dacă nu crede în ceea ce (se pare că) spune, atunci îi minte deliberat pe colegii săi de partid. Le vinde gogoşi ca să se facă parlamentar. Nu ştiu ce-ar mai fi de adăugat în acest caz. 3. Deşi mi se părea că există doar două variante, după un moment mai îndelung de gândire, am mai descoperit una. E, de fapt, o nuanţare a primei variante. S-ar putea ca candidatul să ştie că au trecut vremurile romantice când se vota din instict de turmă, dar mizează pe acea parte a bisericilor evanghelice care încă mai păstrează oarecare supunere politică faţă de ceea ce dictează (discret) cel de la amvon. Speră că aceste voturi îi vor fi suficiente. Regăsesc prea puţin spirit creştinesc în oricare dintre cele trei variante.

Regăsesc însă reflexe de minoritar defavorizat care îşi caută drepturile în reprezentarea politică. Fie şi asta. Dar atunci alegerea lui Ben-Oni va fi ori un fapt firesc, aproape inevitabil, ori un eveniment determinat ideologic. Ca opţiunile electoratului să se îndrepte în mod natural către el, ar trebui, în opinia mea, ca politicianul să fie un lider recunoscut, să aibă nişte fapte care să-l recomande, să se înfăţişeze ca întruchipare a unor aşteptări. Dar cred că la întrebarea „cine este Ben-Oni?” cei mai mulţi şi-ar solicita neuronii descumpăniţi şi uşor stânjeniţi. Cei cu ţinere de minte mai bună, ar crede că e vorba de una dintre întrebările alea cu dichis pe teme biblice şi ar zâmbi satisfăcuţi că ştiu că-i fiul mai mic al lui Iacov.

Tare mă tem, aşadar, că acest nume nu spune nimănui nimic decât dacă este raportat la contextul ideologic. Abia atunci el începe să însemne ceva. Dar pentru ideologii nu contează adevărul, nici persoana, ci cauza. Ar fi şi greu să ne convingă d-l Ben-Oni că luptă pentru principiile evanghelice (i.e. biblice!) într-un partid politic cu destule figuri sinistre şi cu destule idei ce ridică serioase probleme etice. Se va prezenta, presupun, pledând pentru necesitatea apărării cauzei evanghelice. Or asta e prea puţin. Ar trebui să se vadă de undeva şi vrednicia apărătorului.

Cu toate acestea, dacă e să judecăm după CJ-ul din Bihor, s-ar putea ca metoda să funcţioneze. Chiar dacă nici eu, nici alţii ca mine nu-l vor vota pe Ben-Oni, unii vor merge cuminţi să-l voteze ca să existe şi un „pocăit” în Parlamentul European. Nu zic că-i rău. Dar parcă aş prefera totuşi pe cineva care nu se raportează la cei pe care îi numeşte „fraţi” şi „surori” ca la o mulţime fără creier, fără discernământ. Aş prefera parcă un om care să mă convingă că merită votul, nu să se laude la partid, arogant şi sigur pe sine, că aduce 500.000 de voturi, ca şi cum deja le-ar fi obţinut. O persoană care îşi respectă coreligionarii şi refuză să-i trateze ca pe o masă de manevră. Cineva care chiar prin felul în care îşi câştigă voturile refuză să se conformeze matricii politice româneşti în care votanţii sunt prostimea ce trebuie să-i susţină strălucitul dumisale şezut (nu mă refer la un şezut anume, ci la cel tipologic, de politician).

Nu am niciun drept să chestionez motivaţiile lui Ben-Oni Ardelean, care, de altfel, ar putea să fie cu totul onorabile. Dar cred că am obligaţia să încerc să înţeleg mesajul pe care îl transmite şi să trag nişte concluzii. E, în fond, un semn de minim interes faţă de mesajele politice care ni se furnizează.