Despre importanța gesturilor simbolice

De-a lungul timpului, am fost întrebat, cu diverse prilejuri, de către comentatorii textelor de pe acest blog ce rost are să facem gesturi simbolice. Nu suna chiar așa întrebarea. Mai degrabă oamenii dădeau glas frustrării că sunt situații în care nu se poate face mai nimic, ci rămân doar gesturile simbolice. E mult, e puțin? Depinde.

A oferi un buchet de flori este un gest simbolic efectiv inutil. Sunt multe alte cadouri folositoare ce se pot dărui. Și, cu toate astea, continuăm să dăm flori cu diverse ocazii. Probabil că și cei care consideră că gesturile simbolice sunt inutile mai oferă din când în când astfel de cadouri… simbolice. Măcar din reflex, dacă nu din alt motiv.

Există, pesemne, un reflex adânc împământenit în cultura noastră de a recurge la astfel de gesturi lipsite de eficiență, dar purtătoare de mesaj. În funcție de context, ele transmit diverse tipuri de conținut. O categorie aparte, între gesturile simbolice, o reprezintă comemorările.

Nu se câștigă nimic atunci când se comemorează un eveniment de tristă amintire. Nu se (mai) face dreptate, nu se mai obține vreo răzbunare pentru cei nedreptățiți. Dar se exersează memoria, se perpetuează ne-uitarea.

Una dintre cele mai înspăimântătoare maladii ale zilelor noastre are ca principal simptom uitarea. Numai încercând să-ți imaginezi cum ar fi să uiți tot ce știi (până și cine ești sau cum să faci gesturi elementare) te ia cu fiori. Se investește enorm în cercetarea unor remedii. Se vede astfel că, atunci când te afectează direct, personal, uitarea este percepută ca fiind gravă.

La nivel istoric însă, individul nu mai resimte același disconfort atunci când societatea preferă să uite. Ba chiar ni se pare cumva normal ca praful timpului să se așeze peste unele dintre orori. Într-un sens, evident, este bine că se mai atenuează intensitatea suferinței. Dar a uita de tot presupune cel puțin riscul de a repeta un derapaj nedorit.

Și aici intervine, zic eu, importanța unor gesturi comemorative simbolice. Ele dovedesc că o societate, o cumunitate, este decisă să nu uite unele lucruri. Că, chiar dacă nu le-a gestionat cum se cuvine la vremea lor, măcar resimte o responsabilitate post-factum. Că nu fuge cu orice preț de amintirea unor evenimente incomode.

De aceea trebuie reiterată an de an, pe cât se poate, condamnarea simbolică a represiunilor din timpul mineriadei (13-15 iunie 1990) încurajate de regimul iliescian, aflat într-un moment de orbire autoritaristă. Dreptatea ține de Justiție, dar rememorarea evenimentelor ține de fiecare în parte și de societate în ansamblu.

Deși există această tendință uneori, nu cred că fenomenul „Piața Universității” ar trebui idealizat. Nu cred că totul a fost acolo doar un rafinat protest anticomunist. Cel mai probabil au fost și excese, dacă e să dăm crezare unor martori. Dar nimic nu justifică instigarea unor cetățeni împotriva altora. Citește mai mult »

Anunțuri

De ce iliescianismul este mai rău decât băsismul

Proteste anii 90

Mai nou, fostul președinte Iliescu pare să fie privit cu crecândă simpatie și e oarecum regretat, fiindcă există convingerea difuză că avea capacitatea să stabilească un echilibru liniștitor între implicare partizană și neutralitatea cerută prin fișa postului prezidențial . Mai ales după impresia lăsată de dublul mandat băsist (cu președinte „jucător”), dar și în contextul primelor concluzii la prestația noului președinte („turist”), sunt oameni care se întorc cumva nostalgic spre anii ’90 și primii patru ani din noul mileniu. În acest bilanț, ca o umbră fantomatică apare și dispare rapid în negura istoriei și mandatul CDR-Constantinescu – învinșii sistemului.

Culmile vulgarității și ale scandalului atinse în perioada băsesciană au lăsat urme puternice chiar și printre susținătorii onești ai prezidentului, dar care și-au luat libertatea să gândească singuri, să nu se supună ideologic și slugarnic unor directive care să le spună cum să citească realitatea.

Cu toate că războiul politic și mediatic al mandatului lui Băsescu a stârnit reacții și pasiuni aprige, nocive, care nici măcar nu s-au stins încă (există oameni și instituții media blocate încă într-un antibăsism rezidual), cred că iliescianismul a fost în esența lui mai rău decât băsismul și vreau să aduc câteva argumente pentru această teză.

În decembrie 1989, România avea șansa să se reașeze într-o normalitate socio-politică la care unii sperau încă de prin 1947-1948. A fost un moment unic, despre care e greu de crezut că va mai reveni în viitorul apropiat în acea formă. Comunismul sovietic se dizolva, în Europa de Est bătea un vânt de libertate, se deschideau cărțile adevărului cu privire la „orânduirea socialistă”, începeau să se vadă limpede și fără cosmetizări ororile, eșecurile pe toate planurile, minciunile atent construite etc.

În aceste condiții, în România se instaurează, cu consecințe greu de estimat, tocmai iliescianismul, care, înainte să fie bine fixat și legitimat, girează mai mult sau mai puțin intenționat (sperăm să aflăm cândva) încă niște crime, care să se adauge la pomelnicul victimelor comunismului. Despre aceste crime, în regimul iliescian nu se va putea vorbi deloc, dar se va simula convingător faptul că există toată deschiderea să se vorbească. Un simulacru copie la indigo după stratagemele comuniste consacrate.

Iată câteva lucruri care se pot și trebuie imputate regimului iliescian, care a acționat în fiecare caz în funcție de niște interese ce pot fi presupuse, dar nu au fost, în niciun caz, „interesele poporului român” – pe care toate cele trei garnituri de demnitari iliescieni pretindeau că-l slujesc și-l apără de cine știe ce primejdii, mai ales externe.

Lipsa unui proces de condamnare a comunismului. Condamnarea ar fi fost necesară nu pentru a potoli setea de răzbunare a celor oprimați, ci pentru reabilitarea unor adevăruri esențiale. La mijloc erau crime, familii distruse, personalități mutilate – toate în numele unei ideologii care se folosea de un ipotetic bine care trebuia instaurat cu preț de sânge. Unul dintre efectele pe termen lung, dar nu cel mai grav, al lipsei de interes în ce privește adevărul despre comunism este nostalgia pe care o resimt românii în raport cu trecutul și cu persoana lui Ceaușescu.

Din păcate, nu avem cum să estimăm care ar fi fost rezultatul unei confruntări prompte cu adevărul despre răul intrinsec, constitutiv al comunismului. Putem doar aproxima, văzând cum afectează recunoașterea adevărului o persoană sau o familie (sau, negativ, cum afectează fuga permanentă de adevăr) sau să privim în istorie la un moment precum Procesul de la rnberg.

Așa cum s-a făcut el ulterior, procesul comunismului și condamnarea oficială lasă posterității măcar un document consistent în care se recunosc orori și se denunță boala. E un diagnostic tardiv, dar tot e mai mult decât nimic. Cu totul alta era însă atmosfera și receptivitatea populară la o condamnare a comunismului în anii ’90.

Demersurile paralele de arheologie a crimelor comunismului poartă mărcile specifice ale unor instituții, persoane, organizații. La un moment dat, exista chiar o luptă pentru întâietate în lupta pentru denunțarea ororilor comuniste. Există organizații cu puternice accente naționaliste care și-au cules martiri proprii dintre victimele închisorilor. Gulagul comunist românesc a devenit subiect de dispute tocmai între cei care doreau să-l demaște, subminând o dată în plus credibilitatea acestui demers.

În acest context, „Memorialul durerii” inițiat în ani ’90 poate fi văzut și ca o supapă lăsată premeditat și precaut de regimul iliescian. Există și două posibile explicații pentru această variantă și care țin de practica sistemelor comuniste: (1) supape care să mențină tensiunea socială la un nivel acceptabil; (2) critica greșelilor făcute de regimurile comuniste anterioare pentru a alimenta iluzia unui progres – s-au practicat ambele și în România, și în URSS. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, nu se poate deduce de aici nimic despre calitatea și importanța în sine a documentarului, care rămâne un material de referință.

Nesancționarea călăilor și a complicilor din sistemul represiv. Citește mai mult »

Cea mai importantă știre a toamnei

Nu autodenunțul lui Turcescu e cea mai importantă știre a toamnei. Nici faptul că avem alegeri prezidențiale – erau prevăzute pentru acum și era previzibil că se vor înfrunta reprezentanții PSD și ACL. Nici arestarea unor mari corupți nu e cine știe ce.

În opinia mea, știrea toamnei (ba chiar una dintre cele mai importante din ultimii ani) e aceea că CEDO obligă România să reia cercetările în cazul mineriadei din iunie 1990. Iată cum sună o parte din textul deciziei:

„toate dovezile din acest caz indică existenţa elementelor constitutive ale unei crime împotriva umanităţii, comise de oficiali ai statului român, inclusiv membri ai Guvernului şi militari cu grade importante”.

De ce e important acest lucru? Pentru că vine să confirme ceea ce știam mulți: că explicația oficială a perpetuat o minciună timp de un sfert de veac. Pentru că este prilejul nesperat de a restabili un adevăr vizavi de unul din momentele cheie postdecembriste.

Orchestrată de liderii de atunci ai țării, în frunte cu Ion Iliescu (care încă girează moral, din postura de președinte de onoare, PSD-ul), mineriada din iunie și cele care i-au succedat, este, alături de morțile misterioase de după fuga lui Ceaușescu și alături de incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, una dintre crimele fondatoare ale noului regim din România.

Nu e adevărat că Băsescu i-a învrăjbit pe români. Semnalul a fost dat în urmă cu 25 de ani de către FSN! Atunci protestatarii din Piața Universității au devenit „huligani”, iar minerii au fost chemați să… planteze panseluțe în scuarurile „vandalizate”.

Atunci, „spiritul muncitoresc” era opus „elementelor fasciste”, atunci niște dudui cu spirit proletar aplaudau frenetic minerii care ieșeau victorioși din București, după ce snopiseră tot ce li se părea că aduce a figură de student sau intelectual (se vânau bărbi, ochelari, plete etc.).Citește mai mult »

Dimineaţa de 15 iunie – după mineriadă

O zi în care Iliescu îşi oferea mulţumirile sale preţioase minerilor care-i căsăpiseră pe golanii din Piaţa Universităţii. Iată prima parte a documentarului de Stere Gulea:

Aveţi aici, dacă doriţi, partea a II-a şi a III-a. Iar în urmă, reacţiile străinilor la sângeroasele incidente.

N-am de unde să ştiu cu precizie ce s-a întâmplat în acel iunie în Bucureşti. Dar niciodată n-aş putea să-l cred pe Ion Iliescu, care declară, cu candoare, că minerii au venit din Valea Jiului doar să pună mâna pe sapă şi să refacă straturile de flori din faţa TNB. Probabil că a fost un fel de „muncă patriotică” şi eventual din greşeală s-o mai fi lovit vreun student – nedeprins cu munca agricolă adevărată – cu capul de o muchie de sapă sau cu coastele de o coadă de topor (d-ăla cu care se taie florile, desigur).Citește mai mult »