Scurtă incursiune în istoria plagiatului la români

Rebecca Hargrove via http://www.supertechnogirl.com

Într-o carte publicată în 2004, Dan C. Mihăilescu făcea următoarele observații – care par să nu-și fi pierdut deloc actualitatea:

„Cel mai trist lucru pe care l-am aflat cu această ocazie… este cvasigenerala practică a plagiatului în lumea diplomelor noastre, de la lucrarea de licență până la examene de grad, definitivat, masterat și doctorat. Plagiatul este de mult o regulă elementară a jocului, ca șpăgile omniprezente, nepotismul, traficul de influență. Ceea ce surprinde este tocmai excepția, rară, abaterea de la normă, normaliatate «pe stil vechi», invariabil privită pieziș, ca o practică perimată, pernicioasă (s.m.).”

Dacă vă întrebați la ce „ocazie” face referire citatul, vă răspund pe dată că volumul din care citez apărea la câteva luni după scandalul plagiatului unui ministru al sănătății: Mircea Beuran (făcea parte din guvernul Năstase și a fost unul dintre medicii care l-au tratat pe fostul prim-ministru zilele trecute, după episodul cu sinuciderea ratată).

Investigația de la vremea respectivă s-a soldat cu „repunerea în drepturi a vinovatului, reprimirea în facultate etc.” la mai puțin de trei luni de la declanșarea cercetărilor. A fost totuși demis din funcția deținută în guvern, însă colegii n-au găsit cu cale să-l penalizeze prea aspru pe linie profesional-academică. Probabil că nu era singurul din branșă care procedase astfel.

În același text, DCM îl citează pe Caragiale care, în urmă cu aproape 150 de ani, remarca:Citește mai mult »

Reclame