Biserică vs. spital și școală

Domeniu public (sursa)
Domeniu public (sursa)

Scuzați expresia, dar ce logica lu’ peşte prăjit e asta? Cine ar vrea să aibă la fel de multe spitale într-o localitate precum biserici? Cine ar vrea spitale la sate? Cu ce doctori?

În dreptul școlii, chiar nu se ştie sau nu ne interesează că numărul copiilor e în scădere (sporul natural în România e negativ, deci mor mai mulţi decât se nasc) şi multe şcoli caută cu disperare soluţii să atragă copii, iar altele sunt comasate, pentru că nu mai ating cifrele minime pentru a forma clase.

Dacă tot e să ne revoltăm, atunci de ce facem diferențieri între BOR și alte confesiuni? La alte culte creştine chiar nu se foloseşte manipularea pentru a strânge bani de construcţii? Alte culte creştine nu construiesc biserici mult supradimensionate „prin credinţă”, care să se umplă într-un viitor incert?

Că se întâmplă ca cineva scârbit de clericalism sau revoltat împotriva instituţiilor bisericeşti confundă palierele de discuţie, pot să înţeleg. Că unele reflectări din presă scot în evidență mai cu seamă luxul, opulenţa ca să stârnească reacţii în rândurile publicului, iarăşi se înţelege, fiindcă presa din asta trăieşte şi cu cât mai mare e scandalul, cu atât mai bine.

Dar de la cei ce se pretind creştini şi chiar îşi asumă nu doar spoiala exterioară, ci şi principiile fundamentale, cred că e justificat să pretindem să-şi facă oleacă de ordine în gândire. De dragul onestităţii, nu din alt motiv. Știu că pentru (neo)protestanți clădirea e (mai) facultativă, dar consecvența raționamentului ar trebuie să fie obligatorie.

Există trei discuţii separate care nu se poartă cu argumente senzaţionaliste şi alarmiste din presă sau de pe panouri ţinute galeş în braţe şi postate ulterior pe reţele de socializare. Una este despre starea sistemului de sănătate, afectată de subfinanţare, exodul medicilor, „reforme” ratate şi interese ce depăşesc cu mult orice ar putea pretinde BOR de la stat.Citește mai mult »

Doi bătrâni controversați

corneanu - ton1. Nicolae Corneanu. Dat fiind faptul că nu sunt suficient de în vârstă încât să fi reținut toate detaliile evenimentelor de la Timișoara, din 1989, am aflat despre mitropolitul Nicolae Corneanu abia ulterior, când s-a denunțat pentru colaboraționismul său cu regimul comunist.

N-am cunoștință despre un alt caz similar – deși se pare că ar fi existat niște autodenunțuri similare în alte confesiuni, însă nu de aceeași anvergură. Prin urmare, l-am privit de la început cu ochi buni pe ierarhul ortodox.

Ulterior, am aflat despre Marșul Învierii, eveniment ce reunește creștini de toate confesiunile într-o procesiune care străbate Timișoara în fiecare an, de Înviere. Această întâmplare fericită n-ar fi existat fără bunăvoința mitropolitului.

Pe urmă, am aflat că a participat la întâlnirile organizate de Areopagus. Am fost surprins de această deschidere cu totul neobișnuită și neașteptată între creștinii majoritari și minoritarii dintre care provin.

Gestul mitropolitului de a se împărtăși cu greco-catolicii, care a scandalizat pe multă lume, nu m-a interesat atât de mult sub aspect strict procedural și canonic, ci din punct de vedere al atitudinii față de confrații de altă confesiune. Chiar dacă ierarhul Corneanu o fi greșit, credinciosul Corneanu a făcut ceea ce mulți ortodocși practicau deja.

Acțiunea lui a dinamitat o graniță garnisită, pe alocuri, cu multă tensiune, ba chiar și cu ură. Dar, totodată a și înverșunat taberele beligerante. Riscantă mutare.

Dacă spiritul creștin l-a împins la acest gest, atunci e unul de curaj, având în vedere riscurile care l-au însoțit și scandalul ce era previzibil că va izbucni.Citește mai mult »

Dictatura teologiei confesionale

(Sursa)
(Sursa)

 

Partidele politice mi se par a fi dintre structurile cele mai totalitare ale sistemului democratic. Nu ai voie să spui prea multe în afara liniei partidului, căci ești repede exmatriculat (mai ales atunci când partidul se ghidează nu după doctrine politice, ci după interese). Înțeleg că trebuie să fie și disciplină de partid, dar înregimentarea asta fără rest îmi dă fiori.

Cu atât mai mult, înregimentarea teologică confesională – obligatorie! – îmi dă fiori. Nu o dată mi s-a spus (și li s-a spus și altora în prezența mea) că „noi nu putem susține asta, fiindcă suntem evanghelici (i.e.: baptiști, penticostali etc.)”.

Pe de o parte, înțeleg această preocupare pentru puritatea gândirii teologice evanghelice. Dar, când vine vorba de adevăr și de sufletul omului, interesul pentru disciplina teologică confesională nu prea face cât o ceapă degerată.

Nu susțin că ar trebui să hălăduim pe tot maidanul teologic în căutare de trufandale și noutăți pe care să le asimilăm fără discernământ. Nici vorbă. Toată discuția următoare vă rog s-o plasați în zona credințelor ortodoxe – adică a celor împărtășite de creștinătate și socotite corecte.

Se întâmplă mereu ca oamenii să aibă întrebări și frământări care să atingă marginile posibilităților teologice dintr-o anumită confesiune (mai ales în confesiunile mai tinere). Exemple ar fi destule, de la cele de natură dogmatic-instituționale, până la probleme existențiale profunde.

Înțeleg stânjeneala de a nu avea răspunsuri care să satisfacă setea căutătorului autentic (nu vorbim de aventurieri aroganți aici). Dar nu înțeleg înțepeneala de a prefera să consideri că omul are o problemă pentru că e frământat mai degrabă decât să admiți limitele actuale ale tarlalei teologice.

E destul de bizar ca tocmai confesiunile în care se vorbește foarte mult despre creștinism ca relație, să ți se servească îndemnuri și limitări dogmatice. De asemenea, tocmai confesiunile care au la temelie ideea de biserică perpetuu în reformare par să se anchilozeze extrem de repede într-un sistem de afirmații doctrinare sau practici eclesiale agreate.Citește mai mult »

Cum o fi în gura lupului? sau: Cine și cu ce riscuri ne reprezintă? (II)

Vasile

Menționam în postarea anterioară că voi aduce în discuție cazurile a două persoane recent intrate în gural lupului. Mă țin de cuvânt și vin și cu al doilea text.

Îi (mai) reprezintă Vasile Tomoiagă pe evanghelici?

Ca să vă introduc în subiect pe cei care nu îl știți pe Vasile, el a plecat din biserica ortodoxă spre cea baptistă la maturitate, iar după mai bine de 10 ani a făcut cale întoarsă.

V-ați putea întreba ce rost mai are să discut dacă Vasile îi reprezintă pe evanghelici, de vreme ce el a decis să se întoarcă la confesiunea din care a plecat inițial. Eu cred că are rost, pentru că unii dintre confrații evanghelici s-au grăbit să se lepede de el, ca de râie. Fapt ce merită atenție.

„Argumentul” sună cam așa: lasă că a fost numai un prefăcut care habar nu avea ce crede și de ce crede, ba poate că n-a fost niciodată „născut din nou”. Acest argument este însă nul. El poate fi aplicat oricui, oricând, numai să se ivească un prilej favorabil, fără să poată fi verficicat dacă a adevărat. Ba mai rău, acest argument constituie o judecată aplicată unui om al cărui suflet nu ne este cunoscut decât în mică măsură.Citește mai mult »

Creștinii din Egipt

Autor: Lanternix
Autor: Lanternix

Egiptul are ecouri deosebit de puternice în mintea oricărui creștin cât de cât deprins cu textul biblic. De la marele Exod al israeliților conduși de Moise – repetat cu stăruință pe tot parcursul VT, unde Egiptul are conotații sumbre – până la gădzuirea oferită pruncului Isus și părinților săi refugiați din fața mâniei lui Irod, unde Egiptul capătă o culoare mai luminoasă.

Pe urmă, în istoria creștinismului, Egiptul a devenit repede un reper prin renumele unor personalități și locuri. Dacă Tertulian, Ieronim, Augustin, Ciprian – părinții teologiei latine – și-au legat numele de Africa de Nord în general, ortodocșii bizantini au aici precursori imporanți în persoana unora precum Clement Alexandrinul, Origen sau, mult mai dezirabilii Atanasie cel Mare și Chiril al Alexandriei, Părinți ai Bisericii și mari luptători pentru ortodoxie (în sensul de dreaptă credință).

Școala din Alexandria – pe linia lui Panten, Clement, Origen și Didim cel Orb – a fost prima de acest gen din creștinătate. Tot în Egipt își are originea un alt fenomen încă foarte prezent peste tot în lumea creștină: monahismul creștin. Cei dintâi călugări au fost niște egipteni: Antonie și Pahomie. Modelul lor a fost pe urmă exportat prin Ioan Casian (și nu numai) către Occident.

Când vorbim despre „pateric”, ne referim, de obicei, în primul rând la Patericul egiptean (deși mai există și unul sinait, unul georgian etc.), rodul consemnărilor despre viețile eremiților ce și-au petrecut zilele în Nitria, Sketis și la Chilii.

Alexandria face parte din grupul celor 5 patriarhate vechi (alături de Roma, Constantinopol, Antiohia și Ierusalim). În scaunul patriarhal s-au perindat însă atât mari luptători pentru dreapta credință, cât și figuri controversate (uneori în persoana aceluiași patriarh).

Una dintre trăsăturile mai puțin onorabile ale acestei zone a creștinismului pare a fi, cel puțin în răstimpuri, violența. De pildă, un episcop (Proterius) a fost masacrat împreună cu 6 dintre preoții apropiați, în 457[1], pentru că a susținut „erezia calcedoniană” (vom reveni la acest aspect), iar Sf. Chiril al Alexandriei, un patriarh cu comportament scandalos[2], este considerat responsabil indirect pentru moartea Hypatiei (fimul „Agora”, despre viața acesteia, este însă o ficțiune fabricată de ideologi moderni cu tot penibilul ce poate decurge de aici).

De oficiul patriarhal alexandrin se leagă și rușinoasa exilare a lui Ioan Gură de Aur, care a fost mazilit cu sprijinul fervent al lui Teofil al Alexandriei (unchiul lui Chiril). Același Teofil se pare că se face vinovat și de distrugerea unei părți din renumita bibliotecă din Alexandria (în 391 AD).

Cum în aceste zile creștinismul egiptean este ținta unor atacuri islamiste, m-am gândit să-mi fac o idee despre cine sunt acești creștini și ce se poate spune despre ei. Statistic, ei reprezintă 10% din populația de 84 de milioane a Egiptului. Dintre aceștia, 9% (între 5-20%, după alte statistici) sunt creștini copți, iar restul de 1% reprezintă ale grupuri de creștini. Luați acest demers ca de la un amator interesat.Citește mai mult »

Jaroslav Pelikan și convertirea la ortodoxie

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pelikan.jpg
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pelikan.jpg

Am auzit tot felul de interpretări ale convertirii lui Pelikan la Ortodoxie: ba că nu prea s-a ținut el niciodată de luteranismul său, ba că la bătrânețe omul mai pierde niște „doage”, ba că e poveste și făcătură. Am găsit un articol mai amplu pe această temă (mulțumesc d-lui Mihai Laczko pentru semnalare) din care citez:

După o viaţă dedicată studiului rădăcinilor, istoriei şi devenirii creştinismului, Jaroslav Pelikan, care a slujit şi ca pastor în Biserica Luterană, hotărăşte în 1997, de Buna Vestire, să se convertească la Ortodoxie, făcând acest pas împreună cu soţia sa. Într-o scrisoare deschisă, adresată bisericii luterane „Vitezda”, din New Haven (SUA), congregaţie de care aparţinuse, Pelikan consideră decizia luată ca fiind „apogeul firesc al unei creşteri duhovniceşti care s-a produs în mintea şi sufletul meu în ultimele decenii”. Tot referitor la convertirea sa, membrii familiei îşi amintesc că profesorul Pelikan ar fi afirmat că „nu a fost vorba de o convertire la Ortodoxie cât, mai degrabă, de o reîntoarcere la Ortoxoxie, după ce m-am dezbrăcat de propriile prejudecăţi, scoţând la iveală Ortodoxia care fusese dintotdeauna ascunsă în mine.”

Botezul ortodox l-a primit în capela Seminarului Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York. Deşi gestul său a fost făcut dintr-o profundă convingere, fapt care reiese şi din cuvintele redate mai sus, Jaroslav Pelikan a evitat mediatizarea, nedorind ca persoana sa să fie prilej de polemică interconfesională.

În data de 13 mai 2006, după o îndelungată suferinţă cauzată de o boală de cancer, eruditul profesor, în vârstă de 82 de ani, îşi încredinţa sufletul în mâinile lui Hristos, slujba înmormântării fiind făcută în aceeaşi capelă „Sfântul Vladimir” din New York. Ultimele cuvinte pe care Jaroslav Pelikan le-a rostit au fost următoarele: „Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează. Dar dacă Hristos nu a înviat …nimic nu mai contează.”

Restul articolului îl puteți citi aici.

Prozeliți-trofee

airantwerpen.be

Ideea textului de față am cules-o dintr-un schimb de emailuri și am considerat că ar merita puțin dezvoltată. Cred că nu există evanghelic care să nu fi auzit de vreun preot ori călugăr convertit la baptiști sau penticostali. Nu arareori, acești proaspăt convertiți devin mici vedete locale sau naționale grație și mijloacelor audio-vizuale de care dispun confesiunile (neo)protestante.

Ar trebui să precizez însă, înainte să trec mai departe, că nu contest autenticitatea convertirilor, nici fermitatea noilor convingeri pe care le împărtășesc cei care-și schimbă confesiunea. Sunt prea multe elemente personale în joc și prea multe necunoscute în asemenea ecuații sufletești, ca să-mi permit să contest validitatea acestei transformări.

Găsesc însă destul de riscant și nelalocul lui entuziasmul cu care sunt purtați acești prozeliți precum niște trofee ale evanghelicilor (sau ortodocșilor) și expuși în toate vitrinele disponibile. Sunt prezentați ca niște achiziții la echipele de fotbal, cu același fast și aceeași atitudine triumfătoare (tot așa procedează și ortodocșii cu adepții veniți din rândurile protestanților). Cu deosebirea că, de obicei, la fotbal nu se întâmplă prea frecvent ca jucătorul cel nou să-și denigreze sistematic echipa anterioară.

În creștinism însă, da. E o practică chiar comună. De altfel, acesta și este unul dintre motivele pentru care se face atâta publicitate în jurul prozelitului și pentru care este solicitat să vorbească la tot felul de întruniri. El are misiunea să înfățișeze în culori cât mai sumbre locul din care a plecat, ca să poată străluci cât mai luminos noul cămin.Citește mai mult »

Bagajul de cunoștințe religioase

Recentele sărbători mi-au prilejuit o prelungire a meditației pe marginea subiectului abordat cu ceva timp în urmă. Era vorba atunci despre lacunele grave care există în educația religioasă a românilor. Nu reiau întreaga discuție, ci doar m-aș opri la filmulețul în care se constată că „talpa țării” nu prea știe să facă distincție între Paști și Crăciun.

Am asistat în Joia Mare (într-o biserică greco-catolică) la lectura celor „12 evanghelii” (e vorba, adică, despre 12 pasaje din evanghelii, toate cu referire la eventimentele din Săptămâna Mare). Oricine participă la această slujbă trebuie doar să asculte și va auzi vorbindu-se fără echivoc despre „moartea” lui Isus Cristos.

După aceea, am participat în noaptea de sâmbătă spre duminică (într-o biserică ortodoxă) la slujba de Înviere. Lume multă, abia dacă reușeam să prind câte un cuvânt (până ce preotul a ajuns la microfon). Dar anul trecut preotul nu avea microfon și nu se auzea aproape deloc ceea ce spunea. Însă, din când în când, pe parcursul slujbei, toată gloata adunată acolo intona laolaltă „Cristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Mie mi se pare arhisuficient pentru a afla ce anume se sărbătorește.Citește mai mult »

Hai să ne distrăm

 

Sursa: http://i294.photobucket.com/albums/mm111/rollo_tomassi7/LOL1.jpg

Văd că e foarte la modă popularizarea unor clipuri realizate de Prahova tv sub genericul Vax Populi. De fapt, ca să fiu mai precis, trebuie să precizez că mă refer doar la acele clipuri în care se pun oamenilor întrebări ce vizează informația religioasă.

Că toți cei care răspund sunt „vax” cred că nu mai trebuie să adaug. E foare clar că tocmai din această pricină au fost selectați, altfel emisiunea ar fi rămas fără audiență. Dați-mi voie să mă îndoiesc că realizatorii respectivului program erau interesați de oameni care știau răspunsurile la întrebările lor.

Ascultându-i pe amărâții care răspund, e ușor să-ți dai seama că, în general, nu-i prea duce capul. Sunt proști – în sensul tehnic al cuvântului. Unii s-ar putea să fie chiar la limita patologiei psihice. Incoerența lor mă face să cred că, chiar dacă vor fi auzit vreodată „cine-au fost Adam și Eva” sau „cine a scris Biblia”, n-ar fi fost în stare să asimileze respectivele informații, darămite să le și reproducă ulterior.

Se întâmplă ca în aceeași propoziție, intervievatul să se contrazică în mod flagrant, fără ca el să-și dea seama. Sau să abereze cu cea mai sobră figură și cea mai fermă convingere. După aspectul buhăit al feței, sunt destui alcoolici printre dânșii.Citește mai mult »

Profesorul de religie

Imagine preluată de pe http://schlissellaw.wordpress.com

Nu pot garanta că el este protagonistul întâmplării pe care vreau s-o relatez. Însă azi l-am reîntâlnit și avea aceeași privire tăioasă, aceeași barbă tunsă scurt, aceeași statură impunătoare. Doar că era ceva mai veștejit după trecerea anilor. Să tot fi trecut 15 ani și mai bine.

Eram elev în gimnaziu la una dintre școlile din centrul urbei. Zburdalnici – dar nu foarte zurbagii –, băieții băteam mingea în curtea școlii de câte ori aveam prilejul. Asta făceam și în ziua cu pricina. De pe marginea terenului cineva dădu însă de veste că vine profu’ de religie. Ortodoxă.

Atunci, un coleg din familie de penticostali începu un „aliluia” sau un „Doamne miluește”. Voia să-i ia peste picior pe colegii ortodocși. Nenorocirea lui a fost însă că un ins auzi „blasfemia”. Se repezi la colegul nostru, îl luă la rost foarte aspru, iar apoi îi arse vreo două scatoalce de abia mai reușea Iosif săracu’ să-și rețină lacrimile. Nu sunt convins că a înțeles nici măcar de ce s-a abătut asupra lui prăpădenia.

A rămas cu zâmbetul înghețat pe față, rușinat, privind tâmp și bodogănind neputincios. Privirea tăioasă îl fixa însă amenițător, deși proful de religie – el îl pălmuise – se îndepărta cu oastea lui pravoslavnică. Și noi, ceilalți copii din familii de „sectanți”, priveam stingheri așteptând ca beleaua să se abată și asupra noastră, nediferențiat. Nu știam dacă să râdem de confratele la ananghie sau să ne ținem cât mai la distanță de scena agresiunii.Citește mai mult »

Apologeții

Sub denumirea generică de apologeţi sunt cuprinşi scriitori creştini din secolul al II-lea care au apărat creştinismului în faţa autorităţilor, dar şi în faţa atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni. Mulţi dintre ei – cei despre care există informaţii – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educaţi, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor. Probele istorice dărâmă repede un mit, drag unora dintre contestatarii creştinismului, care susţine că această religie a fost mereu a celor mulţi şi ignoranţi. De altfel, acestora le răspunde pentru prima dată Ieronim, cu De viris illustribus (prima istorie a literaturii bisericeşti). Dar totodată se prăbuşeşte şi fala unora dintre creştini (mai ales urmaşi de protestanţi) care făceau din ignoranţa proletară o mare şi sfântă virtute.

Fără să intru în detalii şi să mă prind într-o polemică încrucişată, cred că pot afirma – mizând pe o judecată de bun-simţ – că nu aveau cum să fie foarte mulţi cărturari în biserică, deoarece nici în societate nu erau şi nu sunt nici astăzi o majoritate. Dar că oameni cu carte – mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de imaginea de intelectuali ori cărturari – au fost mereu în creştinism în toate epocile. Chiar mergând mai înapoi în timp, din cei nouă autori ai Noului Testament, doi sunt cu educaţie aleasă (unul doctor, celălalt expert în Torah). Un procent interesant şi fără să luăm în calcul ponderea scrierilor lor în NT. Ca să nu zic că toţi ştiau să scrie, într-o vreme în care şcolarizarea nu era obligatorie şi finanţată de la bugetul de stat.

De fapt, acesta era unul dintre semnele care individualizau puternic mişcarea creştină: odată intraţi oamenii în Biserică, dispăreau diferenţele de clasă socială, educaţie, etnie. Mai precis, aceste diferenţe nu erau motive de discriminare, situaţie ce contrasta flagrant cu moda timpului. Darurile spirituale nu erau împărţite după criterii omeneşti. De altă parte, nici talentele şi deprinderile dinaintea convertirii (dacă nu erau dintre cele condamnabile moral: hoţie, prostituţie etc. – vezi Ipolit din Roma) nu erau amputate, ci redirecţionate şi puse în slujba unui scop sfânt. Este tocmai situaţia apologeţilor.

Citește mai mult »