Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)
Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat. Citește mai mult »

Reclame

V.I. Lenin trăiește încă în Dr. Petru Groza

marxists.org

Ștei e un orășel din Bihor, la vreo 70 de kilometri de Oradea, pe drumul spre Deva. Am ajuns pe acolo zilele trecute, în interes de serviciu. Am nimerit pe la foști „politruci” – după propria mărturisire plină de patos și mândrie.

La un moment dat, trebuia să ajungem pe strada N. Iorga. Ne-a explicat un „fost”… tovarăș președinte, dar, fie datorită traseului complicat, fie datorită lipsei mele de receptivitate, n-am găsit-o. Într-o intersecție, am intrat într-un local să cer indicații.

Un ins cam de vârsta mea (sau chiar mai tânăr) se cinstea cu o bere, singur la masă. M-am îndreptat către el, fiindcă ceilalți doi mușterii purtau un dialog foarte aprins și, bănuiam eu, oricum nu m-ar fi auzit.

Când a auzit tânărul de „strada Nicolae Iorga”, s-a uitat descumpănit la mine și a ridicat din umeri:

– Nu știu… nu puteți să-mi spuneți alt reper?

Îmi frământam mintea cam degeaba. Ce reper să găsești mai bun decât strada însăși? Ca să nu mai vorbim că orașul nu e totuși nici Londra, nici New York… nu e nici măcar Oradea. În vreo 5 minute, îi traversezi și… suburbiile.

Totuși, îmi vine în minte, după câteva strădanii, o chestie pe care o arunc într-o doară (de vreme ce vorbeam cu un tânăr care, mă gândeam, n-are cum să mai știe d-astea):

– Mi-a spus cineva că înainte parcă se numea strada Lenin…

– Aaa, da, sigur… Mergeți spre centru, până la statuie, apoi faceți stânga.Citește mai mult »