Viață pentru viață: Maximilian Kolbe

Trebuie să fie fain filmul ăsta.

 

Detalii interesante, aici.

Reclame

Ghetoul de la Oradea (1944)

via: www.ebihoreanul.ro
via: http://www.ebihoreanul.ro

Nu știu de ce n-oi fi ținut minte până acum, dar abia după o discuție din această seară mi s-a înfipt tare în creier informația că în Oradea a existat cel mai mare ghetou din Ungaria, după Budapesta. De fapt, erau două, unul pentru evreii orădeni și altul pentru cei aduși din zonele limitrofe. Despre locul penitenciarului Oradea pe harta Gulagului comunismului românesc știam. Am găsit în mai multe volume și am auzit la televizor despre atrocitățile de aici (probabil că unii dintre torționari sunt încă în viață!).

Revenind la Holocaust, adaug pentru cunoscătorii topografiei locului că cel mai mare dintre ghetouri cuprindea zona Traian Moșoiu, Cuza Vodă, Titu Maiorescu, Kogălniceanu, C-tin Tănase și Sucevei. Cel de-al doilea era undeva în zona Decebal înainte de pod, în dreapta, spre malul Crișului (cred că pe unde-i o clădire a Liceului Schiller). Găsiți mai multe informații aici.

Există și un corespondent pe plan local pentru Jurnalul Annei Frank: o fată de treisprezece ani, Eva Heyman, a ținut un jurnal de ghetou. Puteți citi aici câteva fragmente din jurnal, iar la acest link găsiți informații despre autoarea lui. În Universitatea din Oradea s-a înființat și un Centru de Cercetare a Istoriei Evreilor care îi poartă numele.

Și dacă tot a venit vorba despre crimele naziste, vă amintesc că un alt orădean, Nyiszli Miklos, a scris o carte-mărturie după ce a supraviețuit lagărului de la Auschwitz. Cartea lui se cheamă Am fost medic la Auschwitz (găsiți o versiune destul de prost scanată aici) și a reprezentat primul meu contact cu istoria Holocaustului.

Și cum tot se vorbește despre „memoria locului”, mă întreb ce urme ale acelor zile s-ar mai putea găsi pe clădirile în care au locuit claie peste grămadă mii de evrei. Probabil că din case și de pe pereți s-a cam șters orice amintire, dar oare podurile și beciurile n-au păstrat nimic? Or fi făcut ăia curățenie mare când i-au cărat spre lagăre, știind că fac un rău pentru care s-ar putea să plătească așa că vor fi șters orice urmă?

Am scris această postare pentru că mă gândeam că poate mai sunt și alții ca mine, care nu știu chestia asta, și deoarece consider că această istorie sinistră, macabră nu trebuie să se afunde în uitare, ci să fie propagată și reluată, ca să știm și noi pe (sau peste, dacă vreți) ce lume trăim.

De ce-i mai rău cu torționarii comuniști decât cu cei naziști

By Antonu (Own work),  via Wikimedia Commons
By Antonu (Own work), via Wikimedia Commons

A început, cu vreo 20 de ani mai târziu decât s-ar fi cuvenit, vânătoarea torționarilor comuniști. De știut, știam despre ei încă de multă vreme (despre Pleșiță cred că am aflat de mai bine de zece ani, iar omul vorbea dezinvolt pe la tv), dar nu s-a întreprins niciun demers concret de sancționare.

Iliescu ar fi fost cel ce putea da semnalul, fiindcă îl asculta și Securitatea și justiția, pe vremea lui. Dar n-avea cum s-o facă. Constantinescu și CDR-ul n-ar fi putut face nimic, fiindcă s-au trezit sabotați, legați de mâini și de picioare, niște looseri predestinați să compromită imaginea partidelor istorice și a dreptei. După aceea a venit Năstase, care, fiind odraslă socialistă nu avea niciun interes să-și bată cuie în talpă. Băsescu a fost o struțo-cămilă.

Dificultatea a ceea ce pare să se întâmple acum – de nu cumva o fi praf în ochi – are mai multe cauze. Prima dintre ele este aceea că până și acum, comunismul și-a păstrat o imagine mult mai simpatică și dezirabilă decât nazismul, diabolicul său frate geamăn.

Dacă neonaziștii sunt asociați în genere cu o formă de dereglare socio-psihică, comuniștii sunt adesea percepuți ca niște idealiști, ca niște utopiști aproape simpatici. Așa că, la nivel de PR, comunismul stă net superior prin comparație cu nazismul – regimul criminal de la cealaltă extremă.

Același PR foarte eficient reușește să arunce într-un con de umbră unul dintre textele fondatoarea ale comunismului: Manifestul Partidului Comunist – un document ce incită explicit la ură, la luptă și, dacă-i nevoie, la crimă pentru „cauză”. Dacă ar apărea într-un ziar sau într-o carte un text similar scris azi, Citește mai mult »

Harry – „tatăl” lui Mazăre

În urmă cu vreo 4-5 ani, prinţul Harry era surprins de presă într-un costum de SS-ist, cu prilejul unui bal mascat sau ceva de genul ăsta. Poate că acum altfel aş socoti lucrurile, dar gândurile care mi-au trecut atunci prin cap mă pun încă pe gânduri.

Între timp mi-am dat seama că de acelaşi embargo ar trebui să se „bucure” şi însemnele comuniste, care sunt însă mult mai bine tolerate de procesul digestiv social. E chiar cool să fii oleacă maoist, să vorbeşti admirativ despre Marx (cum face Bucurenci, de pildă) ori măcar să porţi un tricou cu Che Guevara „antiimperialistul”.

Mazăre al nostru e unul dintre produsele de serie de apariţia cărora mă temeam la vremea când îl înfieram pe Harry. E un fel de imitaţie chinezeasă a teribilismului princiar de atunci. Ironia face că teribilistul de acum – care pare să-şi trăiască destul de tardiv adolescenţa – este de stânga; şi, după spusele lui, s-a trezit pur şi simplu într-o uniformă cu însemnele extremei drepte. Extremişti din toate ţările, uimiţi-vă!

Iată ce ziceam despre Harry:

Prinţul Harry şi svastica noastră

E grav, oare, că un posibil viitor rege al Marii Britanii a fost fotografiat purtând o svastică? E grav că a fost fotografiat sau e grav că purta svastică?

Aş putea încerca să discut subiectul dreptului la intimitate, drept pe care consider că îl are orice personalitate, oricât de publică ar fi ea – iertată-mi fie exprimarea. E clar că paparazzi există şi îşi fac meseria cum se pricep mai bine. Ar încăpea o discuţie cu privire la moralitatea unei astfel de profesii şi deontologia aferentă, dar e un subiect ce ţine, poate, de experţii moralităţii presei (or fi existând?).

Citește mai mult »